ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4138/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4138/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

La

data de 30 aprilie 2002, reclamanții V.A.I., V.E., V.N., V.M., I.I., B.G. și I.G.C.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună restituirea către reclamanți,

în natură si liber de orice sarcini, a imobilului situat în București, sector

1, compus din teren și două corpuri de construcție.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 1048 din 03 iulie 2001,

înregistrată la pârât sub nr. 6979 din 04 iulie 2001, completând dosarul astfel

format cu noi documente, conform notei Primarului General al Municipiului

București, la data de 19 decembrie 2001, fără însă a primi vreun răspuns sau

soluționarea notificării.

Reclamanții

au mai arătat că au formulat acțiunea în calitate de moștenitori ai autoarei

lor G.Z. (născută V.), care deținea proprietatea în urma actului de împărțeală

voluntară autentificat sub nr. 8653 din 20 august 1908, transcris sub nr. 3635

din 22 august 1908 la Tribunalul Ilfov, fiind căsătorită cu M.G., care se

încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prin art. 11 din

Decretul nr. 92/1950, fiind cadru militar, astfel că imobilul a fost preluat

abuziv în proprietatea statului, în temeiul acestui act normativ, la poziția

2852 din lista anexă la decret.

Însuși

decretul a fost un act neconstituțional în raport de Constituția din 1948, iar

aplicarea prevederilor lui s-au făcut în mod abuziv, cu nerespectarea

condițiilor de exceptare pe care le conținea.

Autoarea

reclamanților locuia în imobil la data naționalizării, unde s-a aflat la data

decesului în 1961, conform datelor ce rezultă din certificatul de moștenitor.

In

drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 și art. 480 C. civ.

La

data de 13 iunie 2002, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând

constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare nr. 4823/25525 din 10

iulie 1997 referitor la apartamentul nr.2, parter, încheiat de SC H.N. SA, cu B.A.

în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 1659/22692 din 09 decembrie 1996 referitor

la apartamentul nr. 3, încheiat cu T.L.N. și nr. 4664/27175 din 02 iulie 1997

referitor la apartamentul nr. 3, et. 1, cu M.L. și introducerea în cauză a

acestora în calitate de pârâți.

S-a

arătat că aceste contracte aveau un obiect ilicit și s-au încheiat cu frauda la

lege la data cumpărării, întrucât erau de notorietate abuzurile săvârșite de

statul comunist în anul 1950, cumpărătorii fiind de rea-credință, potrivit art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât

pârâtul B.A. a decedat în timpul procesului, în cauză a fost introdus

moștenitorul său, B.I.F.

Cauza

a fost suspendată la data de 04 septembrie 2002, potrivit art. 243 pct. 1 C.

proc. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului V.N.,

decedat la data de 01 august 2003.

La

data de 15 octombrie 2004 cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, pentru

verificare subzistenței motivelor de suspendare, invocându-se și excepția de

perimare a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 887 din 15 octombrie 2004

pronunțată de Tribunalul București, s

ecția a IV a civilă, în dosarul nr.

3594/2002 s-a constatat perimată acțiunea potrivit art. 248-252 C. proc. civ.,

constatându-se neîndeplinirea nici unui act de procedură timp de 1 an, cauza

fiind lăsată în nelucrare mai mult de 1 an din culpa reclamanților, fiind

astfel încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. privitoare la termenul

rezonabil în care trebuie soluționate litigiile.

Prin

decizia civilă nr. 355 din 09 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă, In dosarul nr. 5090/2004, s-a admis recursul

formulat de reclamanți (mai puțin V.N.), s-a casat sentința susmenționată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București,

constatându-se că prima instanță a ignorat prevederile art. 250 alin. (2) și (3)

C. proc. civ. privind calculul termenului de perimare, neobservând că la dosar

există o cerere de introducere în cauză a moștenitorilor, care trebuiau citați.

La

data de 11 mai 2005 pârâtul B.I.F. a solicitat respingerea acțiunii completate,

arătând că autorul său (decedat) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la data respectivă neexistând nici

o intenție manifestată de reclamanți pentru retrocedarea imobilului, statul

fiind proprietarul aparent, necontestat în calitate de vânzător. Primul demers

de restituire a fost formulat doar prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001,

cu mult după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se

reține frauda la lege și reaua-credință a tatălui său, B.A., care a cumpărat

apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș, depunând diligentele

prealabile la Primărie privind situația juridică a imobilului în litigiu,

acesta beneficiind de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

buna-credință a cumpărătorului salvând contractul de la sancțiunea nulității,

actul juridic fiind încheiat cu deplina respectare a cerințelor art. 948 C.

civ. privind validitatea în convenții.

Ca

urmare a decesului pârâtei T.L.N., cauza a fost suspendată conform art. 243

pct. l C. proc. civ. la data de 06 septembrie 2005, fiind repusă pe rol cu

introducerea în proces a moștenitorului acesteia T.M.N.T.

În

cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, relații de la autoritățile locale

privind situația juridică a imobilului și o expertiză tehnică în construcții

efectuată de către expertul C.V. - filele 65-120 dosar fond inițial nr. 3594/2002

al Tribunalului București, secția a IV a civilă.

In

raportul de expertiză tehnică s-a identificat imobilul în litigiu revendicat,

compus din teren în suprafață de 317 mp și 2 corpuri de construcție care

corespunde titlurilor înfățișate de reclamanți în cauză, precum și situația

exactă a apartamentelor, în sensul că cele trei apartamente menționate în

acțiunea completatoare au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâților

persoane fizice, apartamentul nr.4 de la etajul II al imobilului a fost vândut cumpărătorilor

E.A. și V. în baza Legii nr. 112/1997, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915

din 23 mai 1997, care nu intră în obiectul revendicării, întrucât autoarea

reclamanților 1-a înstrăinat încă din 1947, restul apartamentelor, în număr de două,

fiind ocupate de chiriași.

Reclamanții

și-au restrâns acțiunea, cu excluderea apartamentului nr.4 le la etajul II

vândut cumpărătorilor de autoarea reclamanților, încă din anul 1947, potrivit

relațiilor de la dosar obținute de la autoritățile locale.

Pârâții-persoane

fizice au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, pusă în discuția părților cu prioritate, de către instanță.

Pentru

reclamantul decedat V.N., au fost introduși în cauză moștenitorii săi din

Elveția, unde au fost legal citați, V.F.M.(M.), V.L., V.O. și V.A.

Prin sentința civilă nr. 887 din 12 iunie 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. 9086/3/2005 s-a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca

neîntemeiată, s-a admis acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată de

reclamanți, pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA și

pârâții persoane fizice au fost obligați să restituie reclamanților, în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în

suprafață de 317 mp și două corpuri de casă - corpul din față și corpul din

spate, cu excepția apartamentului de la etajul 2 deținut cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997 de E.A. și V. imobilul fiind

identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expertul C.V. în

dosarul nr. 3594/2002 al Tribunalului București, secția a IV a civilă.

S-a respins cererea de constatare a nulității absolute a

celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, pe respingerea excepției privind

lipsa de calitate procesuală activă, instanța de judecată a reținut calitatea

de moștenitori ai reclamanților față de autoarea G.Z., potrivit certificatelor

de moștenitor depuse la dosar (în număr de 9), iar faptul că unul din

moștenitori, respectiv C.C. nu a fost introdus în cauză, nu conduce la lipsirea

de calitate procesuală activă a reclamanților, avându-se în vedere și

prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 privitor la dreptul de acrescământ,

care operează în favoarea moștenitorilor ce și-au manifestat intenția de

restituire a imobilului și având în vedere și principiul disponibilității.

Prima instanță a apreciat că legitimarea procesuală activă

este conturată totodată și de identificarea imobilului în litigiu de către

expertiza efectuată în cauză, în raport de actele de proprietate invocate și

administrate, fiind exceptat de la revendicare apartamentul de la etajul 2

vândut de autoare în 1947, anterior naționalizării.

Pe fond, tribunalul a analizat titlurile părților, prin

comparare, constatând că imobilul în litigiu a fost naționalizat în mod abuziv

în baza Decretului 92/1950, fiind încălcate prevederile Constituției din 1948

și ale Codului civil, deci a fost preluat în proprietatea statului fără titlu

valabil.

Comparând titlul valabil al autoarei reclamanților cu o lipsă

de titlu a statului, a dat câștig de cauză titlului celor dintâi, acesta fiind

preferabil, potrivit art. 480 C. civ.

S-a constatat că titlurile celor trei persoane fizice fac

parte din cel de-al doilea corp de clădire ( care are la etajul 2 apartamentul

deținut de E.A. și V. ce nu face obiectul revendicării) și, întrucât titlul

reclamanților este preferabil, urmare a principiului

nemo plus iuris ad

alium transferre potest quam ipse habet

, pârâții persoane fizice au fost

obligați să restituire apartamentele pe care le dețin, către reclamanți.

Cu privire la cererea de constatare a nulității contractelor

de vânzare-cumpărare ale pârâților persoane fizice, instanța a analizat

nulitatea în raport de data încheierii celor 3 contracte, constatând că nu pot

fi avute în vedere cauze de nulitate ce au survenit ulterior încheierii actelor

de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că cele 3 contracte au fost perfectate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, imobilul figura ca trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, deci cu titlu, statul

fiind proprietarul imobilului necontestat, nefiind nici o intenție de

revendicare la data vânzării-cumpărării, cumpărătorii fiind de bună-credință,

potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul

Municipiul București prin Primarul General și pârâții persoane fizice T.M.T., B.I.F.

și M.L.

In apelul declarat de Municipiul București prin Primarul

General s-a arătat că în mod greșit instanța de fond la obligat să restituie

imobilul în litigiu asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate în baza

Decretului nr. 92/1950, deci prin lege, conform art. 645 C. civ., în mod greșit

considerându-se că prevederile erau neconstituționale, Constituția din 1948

conținând dispoziția că dreptul de proprietate este ocrotit de lege.

S-a solicitat admiterea apelului, cu consecința respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

In apelul declarat de pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L. s-au

adus critici sentinței primei instanțe pe mai multe aspecte:

In mod greșit s-a arătat că au fost obligați

pârâții-cumpărători la restituirea apartamentelor pe care le dețin, instanța

acordând ceea ce nu s-a cerut, întrucât o cerere în revendicare împotriva lor

nu există, acțiunea fiind completată doar cu cererea de constatare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, fără a se cere și o comparare a titlurilor

în cazul acestora.

Pe compararea titlurilor, s-a arătat că s-a ignorat de către

prima instanță principiul potrivit căruia legea specială, care derogă de la

dreptul comun, are prioritate în aplicare.

Or, situația imobilelor preluate în proprietatea statului în

perioada 6 martie 1945 - 21 decembrie 1989, a făcut obiectul de reglementare al

Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, legiuitorul urmărind prin aceste prevederi

să dea stabilitate raporturilor juridice ce au luat naștere în baza acestora și

nu să le desființeze sau să le pericliteze existența.

Compararea titlurilor foștilor proprietari față de

contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor este creația unei părți a

practicii judiciare care ignoră prevederile legilor speciale în materie și

spiritul acestora.

Reclamanții și-au manifestat intenția de restituire a

imobilului, abia prin notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fără a

urmări soluționarea prealabilă a ei pe cale administrativă, astfel că instanța

trebuia să respingă prezenta acțiune, ca inadmisibilă.

S-a mai arătat că în mod greșit s-a respins excepția lipsei

de calitate procesuală activă, întrucât I.C.C., în calitate de moștenitor al

defunctului I.C. (decedat la 31 august 1964), a înstrăinat prin contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 954 din 23 august 1999 cota s-a

indiviză de 5/8 din drepturile succesorale deținute, numiților T.R.A. și C.C.,

or s-a depus ulterior o convenție de reziliere a acestui contract, încheiat

doar cu T.R.A., astfel că C.C. trebuia introdus în cauză, în lipsa acestuia,

reclamanții neavând legitimare procesuală activă.

S-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a

sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de obligare a

apelanților-pârâți la restituirea celor 3 apartamente.

La data de 06 noiembrie 2007, reclamanții V.F.M.(M.), V.O., V.A.

și V.L. au formulat cerere de aderare la apel potrivit art. 293 C. proc. civ.,

solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul constatării

nulității absolute și a celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale

pârâților-cumpărători persoane fizice.

S-a arătat că nulitatea absolută în baza art. 948 C. civ.

este determinată de nevalabilitatea obiectului contractelor, fiind încălcate

prevederile art. l, art. 10 [alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, întrucât nu

există titlu juridic valabil pentru trecerea unui imobil în patrimoniul

statului.

In plus, prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în

situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării lor în

vigoare, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

Înstrăinătorul se face vinovat de frauda la lege, întrucât el

cunoștea că titlul său nu este valabil, cu complicitatea cumpărătorului care a

încheiat actul în frauda proprietarului, în acest caz, contractul fiind nul

pentru „

fraus omnia corrumpit

", neputând fi reținută buna-credință

a chiriașilor.

La data de 06 noiembrie 2007, reclamanții V.A.I., V.E., V.M.,

I.I. și B.G. au formulat, de asemenea, cerere de aderare la apel conform art. 293

C. proc. civ., prin care au solicitat modificarea parțială a sentinței apelate,

în sensul de a se constata și nulitatea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare

ale pârâților-persoane fizice.

In motivarea acestui apel s-a arătat că în mod greșit s-a

reținut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme

cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că obiectul actelor juridice vizează

un imobil naționalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu

valabil, întrucât autorii erau exceptați de la naționalizare potrivit art. II

din Decretul nr. 92/1950, iar însuși decretul era neconstituțional.

Așadar, obiectul contractelor a fost unul ilicit, făcând

inaplicabile prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, subdobânditorii nefiind

de bună-credință, întrucât trebuiau să aibă dubii cu privire la valabilitatea

titlului statului potrivit H.G. nr. 11/1997.

In apel nu s-au administrat noi probe.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 274A din 14 aprilie 2008 a

respins apelurile reclamanților, ca nefondate, a admis apelurile pârâtului

Municipiul București prin Primarul General și a pârâților - persoane fizice și,

în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, iar, pe fond, a obligat

pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA să restituie

reclamanților imobilul în litigiu, teren de 317 mp și două corpuri de clădire,

exceptând apartamentele ce au făcut obiectul celor trei contracte de

vânzare-cumpărare cu pârâții, persoane fizice, dar și apartamentul 4 de la

etajul 2 aflat în proprietatea numiților E.A. și V. și care a făcut obiectul

înstrăinării către alte persoane, de către autoarea reclamanților, încă din

anul 1947, a respins cererea de revendicare îndreptată împotriva

pârâților-persoane fizice, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Curtea a reținut că apelul Municipiului București este fondat

în parte, cu privire la obligarea sa la restituirea în întregime a imobilului

în litigiu, în condițiile în care din probele administrate - înscrisuri și

expertiză tehnică a rezultat că parțial imobilul a fost vândut către

cumpărătorii-chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Critica aceluiași pârât, în sensul că, trecerea imobilului în

proprietatea statului s-a făcut în mod legal, prin lege conform art. 645 C.

civ. și nu abuziv, nu a fost primită, întrucât prevederile substanțiale ale

Legii nr. 10/2001, republicată, după modificările și completările efectuate

prin Legea nr. 247/2005, calificând preluarea prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950 a imobilelor ca abuzivă, așadar cu nerespectarea

prevederilor constituționale din 1948 și ale Codului civil (art. 480-481),

neprimindu-se în schimb despăgubiri în echivalent, pentru lipsirea de

proprietate.

Curtea a reținut că prima critică din apelul declarat de

pârâții, persoane fizice T.M.N.T., B.I.F. și M.L. privind faptul că instanța

s-a pronunțat pe o cerere ce nu a fost formulată de către reclamanți, de

revendicare îndreptată împotriva pârâților-cumpărători, așadar cu încălcarea

principiului disponibilității, nu poate fi primită, întrucât acțiunea cu care a

fost sesizată instanța s-a îndreptat către Municipiul București, având un dublu

temei juridic, cel prevăzut de art. 480 C. civ. și cel privind dispozițiile speciale

ale Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-a soluționat notificarea reclamanților de

către „entitatea deținătoare" a imobilului.

După clarificarea situației juridice a imobilului, în sensul

constatat ulterior, că o parte din imobil a fost înstrăinată către pârâții - persoane

fizice, s-a solicitat, în acțiunea completatoare prin care s-a formulat o nouă

cerere, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cu

consecința repunerii părților în situația anterioară și introducerea în cauză a

acestor pârâți-cumpărători, în calitate de pârâți.

În acest fel - și având ca temei și prevederile art. 480 C.

civ. și Legea nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare privește deopotrivă, prin

completarea susmenționată, revendicarea în contradictoriu și cu pârâții-persoane

fizice.

Curtea a apreciat că prima instanță a constatat corect că

sunt perfect valabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 cu pârâții chiriași, cu deplina respectare a prevederilor

art. 9 din legea menționată, în condițiile în care statul era proprietarul

aparent al imobilului în litigiu, și necontestat, nici în instanță, nici

printr-o altă cerere a reclamanților, fiind pe deplin aplicabil principiul

error

communis facit just

, reținând buna-credință a cumpărătorilor că au

contractat, potrivit legii, cu adevăratul proprietar de la acel moment, care

era statul.

Prima instanță, însă, a făcut o aplicare greșită a legii,

atunci când a trecut la compararea vechiului titlu de proprietate al autoarei G.Z.

cu cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții-persoane

fizice, acordând prioritate celui dintâi.

Curtea a apreciat că într-o astfel de comparare, preferință

nu pot avea decât pârâții-cumpărători care au încheiat contractul valabil

pentru cele trei apartamente pe care le-au deținut anterior în calitate de

chiriași, ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficiență principiului

securității-circuitului civil, al siguranței încheierii raporturilor civile,

dar și principiului potrivit căruia, instanțele nu sunt chemate să asigure

îndreptarea unor nedreptăți privitor la foștii proprietari (incontestabile, de

altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecința

nedreptățim actualilor proprietari și posesori ai bunurilor, prin lipsirea de dreptul

lor de proprietate, legal dobândit.

Instanța de apel nu a primit critica privitoare la greșita

respingere a excepției privind lipsa calității procesuale active a

reclamanților în revendicare, avându-se în vedere, pe de o parte, principiul

limitelor sesizării instanței și principiul disponibilității, instanțele

neavând căderea de a introduce în proces noi părți, în contra voinței

titularilor acțiunii.

În plus, legitimarea procesuală activă este complinită și de

prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 care dau posibilitatea moștenitorilor

care și-au manifestat intenția de restituire prin notificare, de a putea culege

și drepturile corespunzătoare pe care ceilalți moștenitori le-ar avea asupra

aceluiași bun supus restituirii și care, la rândul lor, nu și-au manifestat

intenția de revendicare.

In acest sens, Curtea a constatat că în mod corect prima

instanță nu a dispus introducerea în cauză a numitului C.C., cesionar de

drepturi succesorale în anul 1999 de la reclamantul I.C.C.

Nu a fost primită nici critica privind respingerea acțiunii,

ca inadmisibilă.

Apelul formulat de reclamanții V.F.M.(M.), V.O., V.A. și V.L.

prin cerere de aderare la primele două apeluri analizate, conform art. 293 C.

proc. civ., prin care s-a solicitat să se constatate și nulitatea absolută a

celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru trei apartamente din

imobilul revendicat, cu pârâții - persoane fizice, a fost apreciat de Curte ca

nefondat.

Astfel, Curtea a reținut că la data perfectării contractelor,

Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu valabil al statului prin

reglementările de la momentul încheierii contractelor, calitatea de proprietar

aparent al statului nefiind în nici un fel contestată.

O astfel de contestare a avut loc ulterior încheierii

contractelor, la circa 2 ani, ceea ce nu poate invalida actele juridice

încheiate cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995.

Frauda la lege invocată prin faptul că înstrăinătorul

cunoștea că titlul statului nu este valabil, nu se poate răsfrânge asupra

cumpărătorilor care au perfectat actele juridice cu deplina credință a faptului

că statul-vânzător este proprietarul imobilului și a respectării prevederilor

legale.

Prudența și diligenta invocată în sarcina cumpărătorilor care

ar fi trebuit să se abțină de la cumpărare este o susținere care nu-și are

suport în reglementarea legislativă de la momentul încheierii contractelor,

neputându-li-se reproșa lipsa de diligente (al căror conținut nu s-a

reglementat prin nici o prevedere legală), în baza unor modificări legislative ulterioare

care au avut loc, după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.

Apelul reclamanților V.A.I., V.E., V.M., I.I. și B.G. a fost

respins ca nefondat, pentru aceleași considerente reținute și pentru apelul

celorlalți reclamanți, susmenționați, formulat tot pe cale de aderare, conform

art. 293 C. proc. civ.

Curtea a apreciat, ca nefondate, criticile privind faptul că

pârâții nu trebuiau să cumpere, întrucât cunoșteau că imobilul era naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950 și deci era exclusă buna-credință a cumpărătorilor,

câtă vreme Decretul nr. 92/1950 era considerat titlu valabil al statului prin

Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, iar titlul

statului nu era contestat prin nici o cerere de către reclamanți la data

încheierii contractelor, inclusiv în justiție și care, ar fi impus o suspendare

procedurilor de vânzare, până la clarificarea situației juridice a imobilului,

potrivit H.G. nr. 11/1997 invocat (cel mult pentru două dintre cele trei

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, întrucât unul dintre

acestea s-a încheiat în decembrie 1996, așadar anterior intrării în vigoare a H.G.

nr. 11/1997).

Cum reaua-credință nu a fost probata cu elemente de fapt

certe critica nu a fost primită.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții V.A.I., V.E.,

V.M., I.I., B.G. (1), I.C.C. (2) și pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L.

I. Reclamanții V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. au indicat

următoarele motive de recurs:

Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, instanța a reținut, în mod greșit, respectarea în cauză a

dispozițiilor art. 9 din acest act normativ, apreciind, eronat, valabilitatea

titlului statului la momentul perfectării acestor acte de înstrăinare, față de

împrejurarea că acesta nu a fost contestat de către reclamanți.

Valabilitatea titlului statului nu este dată și nu poate fi

analizată prin prisma faptului dacă acesta a fost sau nu contestat anterior încheierii

contractelor în temeiul Legii nr. 112/1995, ci valabilitatea acestuia trebuie

analizată prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, urmând a se

verifica dacă actul normativ în temeiul căruia a operat preluarea imobilului,

respectiv Decretul nr. 92/1950, era sau nu în concordanță cu prevederile

constituționale și cu reglementările legale în vigoare la momentul preluării și

cu tratatele internaționale la care România era parte.

Se critică și nerespectarea prevederilor actului normativ în

temeiul căruia a operat preluarea imobilului, astfel la data naționalizării, proprietarul

imobilului, respectiv doamna Z.G., era casnică și căsătorită cu colonel M.G.,

care se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prev. de

art. II din același act normativ, acesta fiind cadru militar, conform dovezilor

depuse la dosar.

Decretul nr. 92/1950 a reglementat neconstituțional preluarea

imobilelor, fără vreo justificare legală și fără o dreaptă și prealabilă

despăgubire, operând o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului

de proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional de prevederile

art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948.

Recurenții susțin că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea

statului fără titlu, iar reținerea caracterului preluării constituie premisa de

la care trebuie să pornească cercetarea fondului acțiunii, iar de caracterul

preluării bunului de către stat depinde, de altfel, statuarea asupra

valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, sub aspectul regimului juridic al locuinței ce a făcut obiectul

vânzării, cât timp în temeiul Legii nr. 112/1995 nu puteau fi vândute către

chiriași, în condițiile de favoare acordate acestora, decât locuințele preluate

cu titlu.

Vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă acesta

este considerat a fi fost de bună credință și chiar dacă această vânzare s-a

făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de

proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, întrucât potrivit

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării, exercițiul dreptului fiind ulterior obținerii hotărârii

judecătorești de restituire în natură și de constatare a nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Urmare a acestor vânzări, reclamanții nu au mai avut

posibilitatea de a intra în posesia bunului și de a dispune de acesta. In

consecință, această situație a avut ca efect privarea reclamanților de

proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de a doua fraze a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în numeroasele cauze pronunțate împotriva României (Străin,

Păduraru, Porteanu etc.)

În speță, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra

imobilului revendicat astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către

chiriași era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu

permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlul.

In consecință, ingerința în dreptul de proprietate al

reclamanților este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale.

O alta critica, referitoare la compararea titlului

reclamanților cu cel al pârâților - persoane fizice, este aceea ca instanța de

apel a făcut o aplicare greșită a legii dând prioritate celor trei contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pe

considerentul/principiul securității circuitului civil și al siguranței

încheierii raporturilor civile, apreciindu-se de către instanța de apel că

astfel se poate menține echilibrul în societate, actualii proprietari fiind

ocrotiți de lege prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar

foștii proprietari ar beneficia de prevederile dispozițiile art. 18 lit. d) din

Legea nr. 10/2001.

Recurenții-reclamanți susțin că nu se poate reține că titlul

pârâților are prioritate, întrucât dreptul de proprietate al reclamanților

dobândit prin moștenire de la adevăratul proprietar este preferabil dreptului

pârâților dobândit de la statul neproprietar.

Nu se poate reține nici faptul că dispozițiile art. 45 alin.

(2) coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 ar

înlătura posibilitatea proprietarului, al cărui drept de proprietate a fost

răpit în timpul regimului comunist, de a revendica în prezent imobilul de la

cel care îl deține fără titlu sau în baza unui titlu mai puțin caracterizat,

din cel puțin trei considerente:

Dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se referă

la o altă ipoteză decât cea în cauză, reținută greșit de instanța de apel, și

anume la situația restituirii imobilului în baza legii speciale și după

procedura prevăzută de această lege.

Această dispoziție normativă se referă la imobile înstrăinate

fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză care,

de asemenea, nu se regăsește în cauză întrucât imobilul a fost preluat fără

titlu.

In contextul actual, al unei societăți democratice, nu se

poate aprecia că legiuitorul ar fi urmărit să înlăture posibilitatea proprietarului

deposedat abuziv de bunul său, în timpul regimului comunist, de a promova o

acțiune în revendicare pentru redobândirea bunului său, respectiv de a invoca

dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, garantarea dreptului de proprietate exclude protejarea,

în orice formă, a unui abuz, iar garantarea securității circuitului civil

impune existența unui circuit civil normal în care abuzurile sunt sancționate.

II. Reclamantul I.C.C. a formulat următoarele critici de

recurs:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșita a

legii, deoarece acțiunea în revendicare a fost introdusa ulterior intrării in

vigoare a Legii nr. 10/2001, legea speciala in acest domeniu.

In materie de retrocedare, legile speciale au prioritate de

aplicare în raport cu dreptul comun, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile

preluate în mod abuziv.

Totodată dispoz. art. 44 din Constituția României stipulează

că dreptul la proprietate este garantat și proprietatea privată este garantată

și ocrotită în mod egal de lege.

Statul român, prin Primăria Municipiului București, efectuând

tranzacțiile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare a celor trei

apartamente ce intră in componenta imobilului din București, sector 1 si

menționate in acțiunea de revendicare, a nesocotit in mod flagrant caracterul

perpetuu al dreptului de proprietate și a încălcat in mod abuziv cerințele

imperative ale principiului proprietății, potrivit căruia nimeni nu poate ceda

ce nu-i aparține precum și limitările specifice ale vânzării lucrului altuia.

De asemenea, a admite faptul că, chiriașii-cumpărători s-au

aflat într-o eroare comuna asupra calității esențiale a vânzătorului pe care,

cu "bună credință", l-au considerat adevăratul proprietar, implică (atât

de către chiriași, în calitate de cetățeni romani cât și de către instituțiile

statului) recunoașterea valabilității celor stipulate de către Decretul nr. 92/1950

la data cumpărării apartamentelor.

Ori, Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act normativ de

sorginte totalitară care, nu putea să ființeze după anul 1989 decât, în mod

ilegal si neconstituțional.

Reclamantul I.C.C. susține ca motiv de recurs și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei B.G., succesor care nu a

acceptat moștenirea potrivit declarației notariale nr. 397 din 25 ianuarie

1965, iar instanțele au reținut că se legitimează procesual activ în baza

certificatului de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997, care nu corespunde

realității, deși la dosar există un set de înscrisuri ce confirmă excepția

invocată.

In dezvoltarea acestei critici recurentul susține că

legitimarea sa procesuală activă este stabilită prin sentința civila nr. 21227

din 08 decembrie 1999, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr.

13180/1999 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București,

recurentul având calitatea de unic succesor al defunctului I.C.I. și de

succesor al autoarei G.Z., intimata reclamanta B.G. fiind renunțătoare la

succesiune, sens în care certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997

cuprinde date neconforme realității, fiind fals.

Solicita admiterea recursului, modificarea deciziei civile

nr. 274 A din 14 aprilie 2008 pronunțata de către Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, respingerea apelurilor formulate de către de apelanții

parați T.M.N.T., B.I.F., M.L., Municipiul București prin Primarul General.

Solicită să se ia act de calitatea de succesor al

recurentului - prin ramura I.C.I. - al autoarei noastre G.Z., de calitatea de

renunțătoare la succesiune a intimatei reclamante B.G., de neconformitatea cu

realitatea a datelor conținute de certificatul de moștenitor nr. 33 din 29

aprilie 1997 și să se dispună declanșarea procedurii înscrierii in fals pentru

certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997.

In susținere a anexat copii după următoarele înscrisuri:

Declarația de renunțare la succesiune nr. 397 din 25 ianuarie

1965 emisa de Notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie",

certificatul de succesiune vacanța nr. 12 din 26 iunie 1965 emis de către

Notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie ", sentința civila nr.

13751 din 16 septembrie 1998 în dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București, cererea de renunțare a intimatei B.G. din data de 12

februarie 1999 la apelul împotriva sentinței civile nr. 13751 din 16 septembrie

1998 si solicitarea ca aceasta sentința să rămână definitivă, cererea de

legalizare a intimatei B.G. din data de 17 februarie 1999 a sentinței civile

nr. 13751 din 16 septembrie 1998 data in dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, decizia civila nr. 1208 din 18

mai 1999 in dosarul nr. 1559/1999 care s-a aflat pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sentința civila nr. 21227 din 08 decembrie 1999

definitiva si irevocabila data in dosarul nr. 13180/1999 care s-a aflat pe

rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, decizia nr. 3794 din 01 noiembrie 2002

data in dosarul nr. 1201/2002 care s-a aflat pe rolul Curții Supreme de

Justiție, secția civila, declarația de învinuit/inculpat din data de 22 august 2005,

data de către numita B.G. in dosarul penal nr. 1039478/2005 aflat pe rolul D.G.P.M.B.

- Secția 1 Politie, piesă aflată la dosarul penal nr. 5284/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, ordonanța din data

de 07 noiembrie 2005 din dosarul penal nr. 5284/P/2005 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Sectorului 1 București, chitanța serie TS2A nr. 0082783

pentru încasarea amenzii penale in valoare de 500 RON plătită de către B.G.,

adresa de confirmare a plații amenzii penale in suma de 500 RON cu seria A /

Anul 2002 nr. 0505044 emisă la data de 30 noiembrie 2005 sub nr. înregistrare

1700810 de către Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Sectorul 1 București

către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.

III. Pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L. au formulat următoarele

critici în recurs:

Este nelegală obligarea celor doi pârâți la restituirea către

reclamanți în deplină proprietate și posesie a întregii suprafețe de teren de

317 mp, pe care se află cele două corpuri de clădire, deoarece instanța de apel

nu a ținut seamă de faptul că atât recurenții" cât și E.A. și V., prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997, au dobândit

dreptul de proprietate atât asupra apartamentelor respective cât și a terenului

situat sub construcție, conf. art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Astfel, T.M.N.T. a dobândit suprafața de 28,16 mp teren

situat sub construcție, B.I. a dobândit proprietatea a 22,16 mp teren situat

sub construcție și M.L. a dobândit proprietatea a 21,57 mp teren situat sub

construcție.

In ce privește pe numiții E.A. și V., conform titlului de

proprietate al acestora, din același constatări ale raportul de expertiză,

rezultă ca odată cu apartamentul au cumpărat și suprafața de teren de 56,55 mp

aflat sub construcție.

Prin urmare suprafețele de teren respective trebuiesc scăzute

din suprafața totală de 317 mp și numai ceia ce rezultă poate face obiectul

obligării la restituire de către pârâți în favoarea reclamanților.

Au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

soluției instanței de apel, în sensul că suprafața totală de 128,43 mp conf.

contractelor de vânzare-cumpărare, depuse la dosar, prezintă proprietatea

subsemnaților și a numiților E.A. și V. urmând ca cei doi pârâți Municipiul

București și SC H.N. SA să fie obligați să restituie în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamanților, numai terenul în suprafață de 188,57 mp, teren

asupra căruia urmează a se stabili ulterior, în favoarea subsemnaților un drept

de servitute care să facă posibil accesul fiecăruia dintre noi la apartamentele

respective.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

I. Recursul formulat de către reclamanții V.A.I., V.E., V.M.,

I.I., B.G. nu este fondat pentru cele ce urmează:

Cu privire la critica vizând nelegalitatea deciziei atacate

sub aspectul respingerii petitului privind constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 Înalta Curte va

avea ca premisă situația de fapt stabilită de curtea de apel.

Modul în care instanța de apel, în urma evaluării

probatoriului administrat, a reținut o anumită situație de fapt nu poate

constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.,

pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs

a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat

la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 [devenit art. 45 alin. (2) după republicare] sunt lovite de nulitate

absolută actele de înstrăinare, având ca obiect imobilele care cad sub

incidența prevederilor acestei legi, încheiate cu rea-credință.

In principiu, recurenții-reclamanți au susținut

imposibilitatea validării actului încheiat de terții-chiriași, chiar de bună

credință fiind, întrucât s-ar încălca regula potrivit căreia nimeni nu poate

transmite mai mult decât are.

Astfel, când obiectul contractului de înstrăinare constă

într-un bun ce nu aparținea vânzătorului, recunoașterea dreptului translativ de

proprietate al unui asemenea act ar contraveni principiului

nemo plus iuris

ad allium transferrepotest quam ipse habet

.

Se reține că teoria aparenței în drept a dat naștere unor

ample controverse în practica și literatura de specialitate datorită existenței

unui conflict între doi titulari de drepturi reale imobiliare, pe de o parte

terțul dobânditor de bună credință care a încheiat actul cu proprietarul, sau

moștenitorul aparent, iar pe de altă parte, adevăratul proprietar, sau

moștenitor, titularul dreptului real.

În final, a fost adoptată ipoteza culpei adevăratului

proprietar care a neglijat să-și exercite dreptul, înlesnind astfel crearea

unei aparențe înșelătoare. Prin efectul acestei greșeli, titularul veritabil

angajează răspunderea sa proprie față de terțul de bună credință, iar reparația

prejudiciului suferit de acest terț se face numai prin menținerea ca valabil a

actului încheiat de titularul aparent. Răspunderea adevăratului titular al

dreptului se bazează pe riscul de a fi titularul unui drept. El este, deci, expus

riscului de a pierde dreptul său, spre a se garanta stabilitatea actelor

îndeplinite în favoarea terțului de bună credință de către titularul aparent.

In conflictele de interes legitim dintre adevăratul

proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, este

preferat acesta din urmă, pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate de adagiul

error

communis facit jus

recunoscut în doctrina juridică și aplicat în cazuri de

excepție în practica instanțelor judecătorești.

Curtea a reținut că pârâții-cumpărători au fost de bună

credință, adică au avut convingerea că persoana cu care tratează este

adevăratul proprietar și a existat o eroare comună, în sensul unei convingeri

generale că persoana cu care terțul de bună credință a încheiat actul este

adevăratul proprietar.

In speță, instanța de apel a apreciat că pârâții cumpărători

au avut convingerea că au cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, deși,

în realitate, acestuia îi lipsea această calitate, iar din împrejurările de

fapt a rezultat că la data încheierii acestor contracte aceștia au respectat

prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care statul era

proprietarul aparent al imobilului în litigiu, fiind pe deplin aplicabil

adagiul susmenționat.

Totodată, așa cum corect a reținut Curtea, recurenții

reclamanți nu au dovedit reaua-credință a pârâților cumpărători și nu au probat

contestarea în vreun fel a calității de proprietar aparent al statului, la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanții neaducând la

cunoștința cumpărătorilor pretențiile lor cu privire la imobil.

In practica judiciară a fost subliniată ideea că pentru

identificarea elementului de „bună credință", cerut de textul art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul cercetării judecătorești trebuie produse

probe pe aspectul cunoașterii sau nu a faptului că părțile contractului au

știut că bunul înstrăinat este proprietatea altei persoane (persoana

îndreptățită).

In acest context al analizei, se cere subdobânditorului să fi

depus diligente minime pentru a se convinge că a contractat cu versus dominus însă

nu i se poate pretinde să facă ceea ce este de atributul instanței de judecată,

respectiv să analizeze valabilitatea titlului statului.

Astfel, nu se poate invalida actul subdobânditorului dacă

acesta nu a fost un act juridic intențional, în sensul că, nu a reprezentat un

act de intenție fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, cumpărătorul neștiind de

intenția fostului proprietar de a-și redobândi bunul și neavând, cunoștință de

faptul că titlul statului a fost contestat în instanță.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia

subdobânditorii chiriași au manifestat rea credință întrucât cunoșteau că

imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind de notorietate

ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă.

Se generalizează astfel o prezumție care contravine, în

primul rând, dispozițiilor art. 1203 C. civ., care lasă prezumțiile la aprecierea

judecătorului, abilitat a decide dacă prezumția are greutatea de a naște o

astfel de posibilitate.

In al doilea rând contravine regulii de interpretare logică

extrasă din dispozițiile art. 978 C. civ. potrivit căreia norma juridică

trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se

aplice.

Or, generalizarea invocată în critică ar lăsa fără aplicare

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar pentru judecător ar constitui un

exces de putere prin a contesta orice valoare unui text care are încă forța

legala, exces sancționat de art. 304 pct. 4.

Cum eroarea comună presupune atât un element obiectiv

reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat cât și un

element subiectiv, psihologic, constând in credința cumpărătorului în aparența

creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce

întăresc aceasta credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului

aparent față de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stăpânit public

anterior bunul, percepția colectivității față de bunul sau categoria din care

face parte bunul deținut de proprietarul aparent, soluția Curții este la

adăpost de critică, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

In ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată, Înalta Curte

constată că aceasta nu a fost încălcată prin pronunțarea hotărârii recurate.

Astfel, privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri,

constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

însă în speța de față instanțele de fond au concluzionat just că persoanele

îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii constând în restituirea

imobilului în natură cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.

112/1995, realizându-se astfel o reparație echitabilă.

Se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele

art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de

proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În concluzie, principiul validității aparenței de drept,

principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al

imobilului, principiul securității raporturilor juridice, principiul preeminenței

legii speciale, consolidarea dreptului de proprietate al chiriașilor

cumpărători sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de instanța de apel

la soluționarea pricinii și constituie temei pentru respingerea recursului ca

nefondat.

Cu alte cuvinte, cât privește raportul dintre legea internă,

respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la

C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii reclamanților nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credință.

Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă

și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâții au, la rândul lor, un bun

în sensul Convenției.

In acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza

Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși

obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a

se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate

de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate.

In acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat

aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).

Altfel spus, trebuie să se țină cont de faptul că, pentru

încălcarea de către stat a obligației pozitive de a sigura implementarea cu o

claritate și o coerență rezonabile a măsurilor reparatorii ce se cuvin

persoanelor îndreptățite (cauza Văduraru contra României) nu trebuie să suporte

consecințele un particular, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de

proprietate, de data aceasta a pârâților cumpărători.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia instanței de

apel apare ca fiind legală și pentru care Înalta Curte va respinge recursul

reclamanților V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G.

II. Recursul formulat de către reclamantul I.C.C. nu este

fondat pentru cele ce urmează:

Recurentul susține ca instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii atunci când nu a constatat nulitatea contractelor încheiate in

temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâții chiriași, deși imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile preluate in mod abuziv.

A criticat și faptul ca instanța de apel a reținut eronat că

reclamanta B.G. are calitate procesuală activă.

Aceste critici au fost invocate

omisso medio

, întrucât

recurentul nu le-a supus analizei devolutive a apelului, fiind invocate de către

acesta direct in recurs, neputând fi astfel primite.

Pe de alta parte, calitatea de persoana îndreptățită a

reclamantei B.G. a fost dovedită prin certificatul de moștenitor nr. 33 din 29

aprilie 1997, act autentic care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească,

astfel încât face dovada deplină a calității acesteia de moștenitor,