ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4138/2010

Asupra cauzei de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: La data de 30 aprilie 2002, reclamanții V.A.I., V.E., V.N., V.M., I.I., B.G. și I.G.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună restituirea către reclamanți, în natură si liber de orice sarcini, a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren și două corpuri de construcție. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 1048 din 03 iulie 2001, înregistrată la pârât sub nr. 6979 din 04 iulie 2001, completând dosarul astfel format cu noi documente, conform notei Primarului General al Municipiului București, la data de 19 decembrie 2001, fără însă a primi vreun răspuns sau soluționarea notificării.

Reclamanții au mai arătat că au formulat acțiunea în calitate de moștenitori ai autoarei lor G.Z. (născută V.), care deținea proprietatea în urma actului de împărțeală voluntară autentificat sub nr. 8653 din 20 august 1908, transcris sub nr. 3635 din 22 august 1908 la Tribunalul Ilfov, fiind căsătorită cu M.G., care se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prin art. 11 din Decretul nr. 92/1950, fiind cadru militar, astfel că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, în temeiul acestui act normativ, la poziția 2852 din lista anexă la decret. Însuși decretul a fost un act neconstituțional în raport de Constituția din 1948, iar aplicarea prevederilor lui s-au făcut în mod abuziv, cu nerespectarea condițiilor de exceptare pe care le conținea.

Autoarea reclamanților locuia în imobil la data naționalizării, unde s-a aflat la data decesului în 1961, conform datelor ce rezultă din certificatul de moștenitor. In drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 și art. 480 C. civ. La data de 13 iunie 2002, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare nr. 4823/25525 din 10 iulie 1997 referitor la apartamentul nr.2, parter, încheiat de SC H.N. SA, cu B.A. în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 1659/22692 din 09 decembrie 1996 referitor la apartamentul nr. 3, încheiat cu T.L.N. și nr. 4664/27175 din 02 iulie 1997 referitor la apartamentul nr. 3, et. 1, cu M.L. și introducerea în cauză a acestora în calitate de pârâți.

S-a arătat că aceste contracte aveau un obiect ilicit și s-au încheiat cu frauda la lege la data cumpărării, întrucât erau de notorietate abuzurile săvârșite de statul comunist în anul 1950, cumpărătorii fiind de rea-credință, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Întrucât pârâtul B.A. a decedat în timpul procesului, în cauză a fost introdus moștenitorul său, B.I.F. Cauza a fost suspendată la data de 04 septembrie 2002, potrivit art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului V.N., decedat la data de 01 august 2003. La data de 15 octombrie 2004 cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, pentru verificare subzistenței motivelor de suspendare, invocându-se și excepția de perimare a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 887 din 15 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, s ecția a IV a civilă, în dosarul nr. 3594/2002 s-a constatat perimată acțiunea potrivit art. 248-252 C. proc. civ., constatându-se neîndeplinirea nici unui act de procedură timp de 1 an, cauza fiind lăsată în nelucrare mai mult de 1 an din culpa reclamanților, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. privitoare la termenul rezonabil în care trebuie soluționate litigiile. Prin decizia civilă nr. 355 din 09 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, In dosarul nr. 5090/2004, s-a admis recursul formulat de reclamanți (mai puțin V.N.), s-a casat sentința susmenționată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București, constatându-se că prima instanță a ignorat prevederile art. 250 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. privind calculul termenului de perimare, neobservând că la dosar există o cerere de introducere în cauză a moștenitorilor, care trebuiau citați. La data de 11 mai 2005 pârâtul B.I.F. a solicitat respingerea acțiunii completate, arătând că autorul său (decedat) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la data respectivă neexistând nici o intenție manifestată de reclamanți pentru retrocedarea imobilului, statul fiind proprietarul aparent, necontestat în calitate de vânzător.

Primul demers de restituire a fost formulat doar prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, cu mult după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se reține frauda la lege și reaua-credință a tatălui său, B.A., care a cumpărat apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș, depunând diligentele prealabile la Primărie privind situația juridică a imobilului în litigiu, acesta beneficiind de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință a cumpărătorului salvând contractul de la sancțiunea nulității, actul juridic fiind încheiat cu deplina respectare a cerințelor art. 948 C. civ. privind validitatea în convenții. Ca urmare a decesului pârâtei T.L.N., cauza a fost suspendată conform art. 243 pct. l C. proc.

civ. la data de 06 septembrie 2005, fiind repusă pe rol cu introducerea în proces a moștenitorului acesteia T.M.N.T. În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, relații de la autoritățile locale privind situația juridică a imobilului și o expertiză tehnică în construcții efectuată de către expertul C.V. - filele 65-120 dosar fond inițial nr. 3594/2002 al Tribunalului București, secția a IV a civilă. In raportul de expertiză tehnică s-a identificat imobilul în litigiu revendicat, compus din teren în suprafață de 317 mp și 2 corpuri de construcție care corespunde titlurilor înfățișate de reclamanți în cauză, precum și situația exactă a apartamentelor, în sensul că cele trei apartamente menționate în acțiunea completatoare au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâților persoane fizice, apartamentul nr.4 de la etajul II al imobilului a fost vândut cumpărătorilor E.A.

și V. în baza Legii nr. 112/1997, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997, care nu intră în obiectul revendicării, întrucât autoarea reclamanților 1-a înstrăinat încă din 1947, restul apartamentelor, în număr de două, fiind ocupate de chiriași. Reclamanții și-au restrâns acțiunea, cu excluderea apartamentului nr.4 le la etajul II vândut cumpărătorilor de autoarea reclamanților, încă din anul 1947, potrivit relațiilor de la dosar obținute de la autoritățile locale. Pârâții-persoane fizice au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, pusă în discuția părților cu prioritate, de către instanță. Pentru reclamantul decedat V.N., au fost introduși în cauză moștenitorii săi din Elveția, unde au fost legal citați, V.F.M.(M.), V.L., V.O.

și V.A. Prin sentința civilă nr. 887 din 12 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. 9086/3/2005 s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, s-a admis acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată de reclamanți, pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA și pârâții persoane fizice au fost obligați să restituie reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 317 mp și două corpuri de casă - corpul din față și corpul din spate, cu excepția apartamentului de la etajul 2 deținut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997 de E.A.

și V. imobilul fiind identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expertul C.V. în dosarul nr. 3594/2002 al Tribunalului București, secția a IV a civilă. S-a respins cererea de constatare a nulității absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, pe respingerea excepției privind lipsa de calitate procesuală activă, instanța de judecată a reținut calitatea de moștenitori ai reclamanților față de autoarea G.Z., potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar (în număr de 9), iar faptul că unul din moștenitori, respectiv C.C. nu a fost introdus în cauză, nu conduce la lipsirea de calitate procesuală activă a reclamanților, avându-se în vedere și prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 privitor la dreptul de acrescământ, care operează în favoarea moștenitorilor ce și-au manifestat intenția de restituire a imobilului și având în vedere și principiul disponibilității.

Prima instanță a apreciat că legitimarea procesuală activă este conturată totodată și de identificarea imobilului în litigiu de către expertiza efectuată în cauză, în raport de actele de proprietate invocate și administrate, fiind exceptat de la revendicare apartamentul de la etajul 2 vândut de autoare în 1947, anterior naționalizării. Pe fond, tribunalul a analizat titlurile părților, prin comparare, constatând că imobilul în litigiu a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului 92/1950, fiind încălcate prevederile Constituției din 1948 și ale Codului civil, deci a fost preluat în proprietatea statului fără titlu valabil. Comparând titlul valabil al autoarei reclamanților cu o lipsă de titlu a statului, a dat câștig de cauză titlului celor dintâi, acesta fiind preferabil, potrivit art. 480 C. civ.

S-a constatat că titlurile celor trei persoane fizice fac parte din cel de-al doilea corp de clădire ( care are la etajul 2 apartamentul deținut de E.A. și V. ce nu face obiectul revendicării) și, întrucât titlul reclamanților este preferabil, urmare a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet , pârâții persoane fizice au fost obligați să restituire apartamentele pe care le dețin, către reclamanți. Cu privire la cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților persoane fizice, instanța a analizat nulitatea în raport de data încheierii celor 3 contracte, constatând că nu pot fi avute în vedere cauze de nulitate ce au survenit ulterior încheierii actelor de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că cele 3 contracte au fost perfectate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, imobilul figura ca trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, deci cu titlu, statul fiind proprietarul imobilului necontestat, nefiind nici o intenție de revendicare la data vânzării-cumpărării, cumpărătorii fiind de bună-credință, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General și pârâții persoane fizice T.M.T., B.I.F. și M.L.

In apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General s-a arătat că în mod greșit instanța de fond la obligat să restituie imobilul în litigiu asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 92/1950, deci prin lege, conform art. 645 C. civ., în mod greșit considerându-se că prevederile erau neconstituționale, Constituția din 1948 conținând dispoziția că dreptul de proprietate este ocrotit de lege. S-a solicitat admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată. In apelul declarat de pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L.

s-au adus critici sentinței primei instanțe pe mai multe aspecte: In mod greșit s-a arătat că au fost obligați pârâții-cumpărători la restituirea apartamentelor pe care le dețin, instanța acordând ceea ce nu s-a cerut, întrucât o cerere în revendicare împotriva lor nu există, acțiunea fiind completată doar cu cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, fără a se cere și o comparare a titlurilor în cazul acestora. Pe compararea titlurilor, s-a arătat că s-a ignorat de către prima instanță principiul potrivit căruia legea specială, care derogă de la dreptul comun, are prioritate în aplicare. Or, situația imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 21 decembrie 1989, a făcut obiectul de reglementare al Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, legiuitorul urmărind prin aceste prevederi să dea stabilitate raporturilor juridice ce au luat naștere în baza acestora și nu să le desființeze sau să le pericliteze existența.

Compararea titlurilor foștilor proprietari față de contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor este creația unei părți a practicii judiciare care ignoră prevederile legilor speciale în materie și spiritul acestora. Reclamanții și-au manifestat intenția de restituire a imobilului, abia prin notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fără a urmări soluționarea prealabilă a ei pe cale administrativă, astfel că instanța trebuia să respingă prezenta acțiune, ca inadmisibilă. S-a mai arătat că în mod greșit s-a respins excepția lipsei de calitate procesuală activă, întrucât I.C.C., în calitate de moștenitor al defunctului I.C. (decedat la 31 august 1964), a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 954 din 23 august 1999 cota s-a indiviză de 5/8 din drepturile succesorale deținute, numiților T.R.A.

și C.C., or s-a depus ulterior o convenție de reziliere a acestui contract, încheiat doar cu T.R.A., astfel că C.C. trebuia introdus în cauză, în lipsa acestuia, reclamanții neavând legitimare procesuală activă. S-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de obligare a apelanților-pârâți la restituirea celor 3 apartamente. La data de 06 noiembrie 2007, reclamanții V.F.M.(M.), V.O., V.A. și V.L. au formulat cerere de aderare la apel potrivit art. 293 C. proc. civ., solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul constatării nulității absolute și a celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale pârâților-cumpărători persoane fizice.

S-a arătat că nulitatea absolută în baza art. 948 C. civ. este determinată de nevalabilitatea obiectului contractelor, fiind încălcate prevederile art. l, art. 10 [alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există titlu juridic valabil pentru trecerea unui imobil în patrimoniul statului. In plus, prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării lor în vigoare, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Înstrăinătorul se face vinovat de frauda la lege, întrucât el cunoștea că titlul său nu este valabil, cu complicitatea cumpărătorului care a încheiat actul în frauda proprietarului, în acest caz, contractul fiind nul pentru „ fraus omnia corrumpit ", neputând fi reținută buna-credință a chiriașilor.

La data de 06 noiembrie 2007, reclamanții V.A.I., V.E., V.M., I.I. și B.G. au formulat, de asemenea, cerere de aderare la apel conform art. 293 C. proc. civ., prin care au solicitat modificarea parțială a sentinței apelate, în sensul de a se constata și nulitatea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare ale pârâților-persoane fizice. In motivarea acestui apel s-a arătat că în mod greșit s-a reținut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că obiectul actelor juridice vizează un imobil naționalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, întrucât autorii erau exceptați de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, iar însuși decretul era neconstituțional.

Așadar, obiectul contractelor a fost unul ilicit, făcând inaplicabile prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, subdobânditorii nefiind de bună-credință, întrucât trebuiau să aibă dubii cu privire la valabilitatea titlului statului potrivit H.G. nr. 11/1997. In apel nu s-au administrat noi probe. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 274A din 14 aprilie 2008 a respins apelurile reclamanților, ca nefondate, a admis apelurile pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a pârâților - persoane fizice și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, iar, pe fond, a obligat pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC H.N.

SA să restituie reclamanților imobilul în litigiu, teren de 317 mp și două corpuri de clădire, exceptând apartamentele ce au făcut obiectul celor trei contracte de vânzare-cumpărare cu pârâții, persoane fizice, dar și apartamentul 4 de la etajul 2 aflat în proprietatea numiților E.A. și V. și care a făcut obiectul înstrăinării către alte persoane, de către autoarea reclamanților, încă din anul 1947, a respins cererea de revendicare îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea a reținut că apelul Municipiului București este fondat în parte, cu privire la obligarea sa la restituirea în întregime a imobilului în litigiu, în condițiile în care din probele administrate - înscrisuri și expertiză tehnică a rezultat că parțial imobilul a fost vândut către cumpărătorii-chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Critica aceluiași pârât, în sensul că, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod legal, prin lege conform art. 645 C. civ. și nu abuziv, nu a fost primită, întrucât prevederile substanțiale ale Legii nr. 10/2001, republicată, după modificările și completările efectuate prin Legea nr. 247/2005, calificând preluarea prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilelor ca abuzivă, așadar cu nerespectarea prevederilor constituționale din 1948 și ale Codului civil (art. 480-481), neprimindu-se în schimb despăgubiri în echivalent, pentru lipsirea de proprietate. Curtea a reținut că prima critică din apelul declarat de pârâții, persoane fizice T.M.N.T., B.I.F. și M.L.

privind faptul că instanța s-a pronunțat pe o cerere ce nu a fost formulată de către reclamanți, de revendicare îndreptată împotriva pârâților-cumpărători, așadar cu încălcarea principiului disponibilității, nu poate fi primită, întrucât acțiunea cu care a fost sesizată instanța s-a îndreptat către Municipiul București, având un dublu temei juridic, cel prevăzut de art. 480 C. civ. și cel privind dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-a soluționat notificarea reclamanților de către „entitatea deținătoare" a imobilului. După clarificarea situației juridice a imobilului, în sensul constatat ulterior, că o parte din imobil a fost înstrăinată către pârâții - persoane fizice, s-a solicitat, în acțiunea completatoare prin care s-a formulat o nouă cerere, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și introducerea în cauză a acestor pârâți-cumpărători, în calitate de pârâți.

În acest fel - și având ca temei și prevederile art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare privește deopotrivă, prin completarea susmenționată, revendicarea în contradictoriu și cu pârâții-persoane fizice. Curtea a apreciat că prima instanță a constatat corect că sunt perfect valabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâții chiriași, cu deplina respectare a prevederilor art. 9 din legea menționată, în condițiile în care statul era proprietarul aparent al imobilului în litigiu, și necontestat, nici în instanță, nici printr-o altă cerere a reclamanților, fiind pe deplin aplicabil principiul error communis facit just , reținând buna-credință a cumpărătorilor că au contractat, potrivit legii, cu adevăratul proprietar de la acel moment, care era statul.

Prima instanță, însă, a făcut o aplicare greșită a legii, atunci când a trecut la compararea vechiului titlu de proprietate al autoarei G.Z. cu cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții-persoane fizice, acordând prioritate celui dintâi. Curtea a apreciat că într-o astfel de comparare, preferință nu pot avea decât pârâții-cumpărători care au încheiat contractul valabil pentru cele trei apartamente pe care le-au deținut anterior în calitate de chiriași, ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficiență principiului securității-circuitului civil, al siguranței încheierii raporturilor civile, dar și principiului potrivit căruia, instanțele nu sunt chemate să asigure îndreptarea unor nedreptăți privitor la foștii proprietari (incontestabile, de altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecința nedreptățim actualilor proprietari și posesori ai bunurilor, prin lipsirea de dreptul lor de proprietate, legal dobândit.

Instanța de apel nu a primit critica privitoare la greșita respingere a excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamanților în revendicare, avându-se în vedere, pe de o parte, principiul limitelor sesizării instanței și principiul disponibilității, instanțele neavând căderea de a introduce în proces noi părți, în contra voinței titularilor acțiunii. În plus, legitimarea procesuală activă este complinită și de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 care dau posibilitatea moștenitorilor care și-au manifestat intenția de restituire prin notificare, de a putea culege și drepturile corespunzătoare pe care ceilalți moștenitori le-ar avea asupra aceluiași bun supus restituirii și care, la rândul lor, nu și-au manifestat intenția de revendicare.

In acest sens, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță nu a dispus introducerea în cauză a numitului C.C., cesionar de drepturi succesorale în anul 1999 de la reclamantul I.C.C. Nu a fost primită nici critica privind respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. Apelul formulat de reclamanții V.F.M.(M.), V.O., V.A. și V.L. prin cerere de aderare la primele două apeluri analizate, conform art. 293 C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se constatate și nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru trei apartamente din imobilul revendicat, cu pârâții - persoane fizice, a fost apreciat de Curte ca nefondat. Astfel, Curtea a reținut că la data perfectării contractelor, Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu valabil al statului prin reglementările de la momentul încheierii contractelor, calitatea de proprietar aparent al statului nefiind în nici un fel contestată.

O astfel de contestare a avut loc ulterior încheierii contractelor, la circa 2 ani, ceea ce nu poate invalida actele juridice încheiate cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995. Frauda la lege invocată prin faptul că înstrăinătorul cunoștea că titlul statului nu este valabil, nu se poate răsfrânge asupra cumpărătorilor care au perfectat actele juridice cu deplina credință a faptului că statul-vânzător este proprietarul imobilului și a respectării prevederilor legale. Prudența și diligenta invocată în sarcina cumpărătorilor care ar fi trebuit să se abțină de la cumpărare este o susținere care nu-și are suport în reglementarea legislativă de la momentul încheierii contractelor, neputându-li-se reproșa lipsa de diligente (al căror conținut nu s-a reglementat prin nici o prevedere legală), în baza unor modificări legislative ulterioare care au avut loc, după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.

Apelul reclamanților V.A.I., V.E., V.M., I.I. și B.G. a fost respins ca nefondat, pentru aceleași considerente reținute și pentru apelul celorlalți reclamanți, susmenționați, formulat tot pe cale de aderare, conform art. 293 C. proc. civ. Curtea a apreciat, ca nefondate, criticile privind faptul că pârâții nu trebuiau să cumpere, întrucât cunoșteau că imobilul era naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și deci era exclusă buna-credință a cumpărătorilor, câtă vreme Decretul nr. 92/1950 era considerat titlu valabil al statului prin Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, iar titlul statului nu era contestat prin nici o cerere de către reclamanți la data încheierii contractelor, inclusiv în justiție și care, ar fi impus o suspendare procedurilor de vânzare, până la clarificarea situației juridice a imobilului, potrivit H.G.

nr. 11/1997 invocat (cel mult pentru două dintre cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, întrucât unul dintre acestea s-a încheiat în decembrie 1996, așadar anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997). Cum reaua-credință nu a fost probata cu elemente de fapt certe critica nu a fost primită. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. (1), I.C.C. (2) și pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L. I. Reclamanții V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. au indicat următoarele motive de recurs: Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța a reținut, în mod greșit, respectarea în cauză a dispozițiilor art. 9 din acest act normativ, apreciind, eronat, valabilitatea titlului statului la momentul perfectării acestor acte de înstrăinare, față de împrejurarea că acesta nu a fost contestat de către reclamanți.

Valabilitatea titlului statului nu este dată și nu poate fi analizată prin prisma faptului dacă acesta a fost sau nu contestat anterior încheierii contractelor în temeiul Legii nr. 112/1995, ci valabilitatea acestuia trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, urmând a se verifica dacă actul normativ în temeiul căruia a operat preluarea imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950, era sau nu în concordanță cu prevederile constituționale și cu reglementările legale în vigoare la momentul preluării și cu tratatele internaționale la care România era parte.

Se critică și nerespectarea prevederilor actului normativ în temeiul căruia a operat preluarea imobilului, astfel la data naționalizării, proprietarul imobilului, respectiv doamna Z.G., era casnică și căsătorită cu colonel M.G., care se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prev. de art. II din același act normativ, acesta fiind cadru militar, conform dovezilor depuse la dosar.

Decretul nr. 92/1950 a reglementat neconstituțional preluarea imobilelor, fără vreo justificare legală și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, operând o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional de prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948. Recurenții susțin că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu, iar reținerea caracterului preluării constituie premisa de la care trebuie să pornească cercetarea fondului acțiunii, iar de caracterul preluării bunului de către stat depinde, de altfel, statuarea asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sub aspectul regimului juridic al locuinței ce a făcut obiectul vânzării, cât timp în temeiul Legii nr. 112/1995 nu puteau fi vândute către chiriași, în condițiile de favoare acordate acestora, decât locuințele preluate cu titlu.

Vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă acesta este considerat a fi fost de bună credință și chiar dacă această vânzare s-a făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, întrucât potrivit dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, exercițiul dreptului fiind ulterior obținerii hotărârii judecătorești de restituire în natură și de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Urmare a acestor vânzări, reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului și de a dispune de acesta. In consecință, această situație a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele cauze pronunțate împotriva României (Străin, Păduraru, Porteanu etc.) În speță, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriași era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlul.

In consecință, ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O alta critica, referitoare la compararea titlului reclamanților cu cel al pârâților - persoane fizice, este aceea ca instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii dând prioritate celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pe considerentul/principiul securității circuitului civil și al siguranței încheierii raporturilor civile, apreciindu-se de către instanța de apel că astfel se poate menține echilibrul în societate, actualii proprietari fiind ocrotiți de lege prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar foștii proprietari ar beneficia de prevederile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții-reclamanți susțin că nu se poate reține că titlul pârâților are prioritate, întrucât dreptul de proprietate al reclamanților dobândit prin moștenire de la adevăratul proprietar este preferabil dreptului pârâților dobândit de la statul neproprietar. Nu se poate reține nici faptul că dispozițiile art. 45 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 ar înlătura posibilitatea proprietarului, al cărui drept de proprietate a fost răpit în timpul regimului comunist, de a revendica în prezent imobilul de la cel care îl deține fără titlu sau în baza unui titlu mai puțin caracterizat, din cel puțin trei considerente: Dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se referă la o altă ipoteză decât cea în cauză, reținută greșit de instanța de apel, și anume la situația restituirii imobilului în baza legii speciale și după procedura prevăzută de această lege.

Această dispoziție normativă se referă la imobile înstrăinate fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză care, de asemenea, nu se regăsește în cauză întrucât imobilul a fost preluat fără titlu. In contextul actual, al unei societăți democratice, nu se poate aprecia că legiuitorul ar fi urmărit să înlăture posibilitatea proprietarului deposedat abuziv de bunul său, în timpul regimului comunist, de a promova o acțiune în revendicare pentru redobândirea bunului său, respectiv de a invoca dispozițiile art. 480 C. civ. Prin urmare, garantarea dreptului de proprietate exclude protejarea, în orice formă, a unui abuz, iar garantarea securității circuitului civil impune existența unui circuit civil normal în care abuzurile sunt sancționate.

II. Reclamantul I.C.C. a formulat următoarele critici de recurs: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșita a legii, deoarece acțiunea în revendicare a fost introdusa ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, legea speciala in acest domeniu. In materie de retrocedare, legile speciale au prioritate de aplicare în raport cu dreptul comun, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile preluate în mod abuziv. Totodată dispoz. art. 44 din Constituția României stipulează că dreptul la proprietate este garantat și proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege.

Statul român, prin Primăria Municipiului București, efectuând tranzacțiile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare a celor trei apartamente ce intră in componenta imobilului din București, sector 1 si menționate in acțiunea de revendicare, a nesocotit in mod flagrant caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și a încălcat in mod abuziv cerințele imperative ale principiului proprietății, potrivit căruia nimeni nu poate ceda ce nu-i aparține precum și limitările specifice ale vânzării lucrului altuia. De asemenea, a admite faptul că, chiriașii-cumpărători s-au aflat într-o eroare comuna asupra calității esențiale a vânzătorului pe care, cu "bună credință", l-au considerat adevăratul proprietar, implică (atât de către chiriași, în calitate de cetățeni romani cât și de către instituțiile statului) recunoașterea valabilității celor stipulate de către Decretul nr. 92/1950 la data cumpărării apartamentelor.

Ori, Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act normativ de sorginte totalitară care, nu putea să ființeze după anul 1989 decât, în mod ilegal si neconstituțional. Reclamantul I.C.C. susține ca motiv de recurs și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.G., succesor care nu a acceptat moștenirea potrivit declarației notariale nr. 397 din 25 ianuarie 1965, iar instanțele au reținut că se legitimează procesual activ în baza certificatului de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997, care nu corespunde realității, deși la dosar există un set de înscrisuri ce confirmă excepția invocată. In dezvoltarea acestei critici recurentul susține că legitimarea sa procesuală activă este stabilită prin sentința civila nr. 21227 din 08 decembrie 1999, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. 13180/1999 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, recurentul având calitatea de unic succesor al defunctului I.C.I.

și de succesor al autoarei G.Z., intimata reclamanta B.G. fiind renunțătoare la succesiune, sens în care certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997 cuprinde date neconforme realității, fiind fals. Solicita admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 274 A din 14 aprilie 2008 pronunțata de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, respingerea apelurilor formulate de către de apelanții parați T.M.N.T., B.I.F., M.L., Municipiul București prin Primarul General. Solicită să se ia act de calitatea de succesor al recurentului - prin ramura I.C.I.

- al autoarei noastre G.Z., de calitatea de renunțătoare la succesiune a intimatei reclamante B.G., de neconformitatea cu realitatea a datelor conținute de certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997 și să se dispună declanșarea procedurii înscrierii in fals pentru certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997. In susținere a anexat copii după următoarele înscrisuri: Declarația de renunțare la succesiune nr. 397 din 25 ianuarie 1965 emisa de Notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie", certificatul de succesiune vacanța nr. 12 din 26 iunie 1965 emis de către Notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie ", sentința civila nr. 13751 din 16 septembrie 1998 în dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, cererea de renunțare a intimatei B.G.

din data de 12 februarie 1999 la apelul împotriva sentinței civile nr. 13751 din 16 septembrie 1998 si solicitarea ca aceasta sentința să rămână definitivă, cererea de legalizare a intimatei B.G. din data de 17 februarie 1999 a sentinței civile nr. 13751 din 16 septembrie 1998 data in dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, decizia civila nr. 1208 din 18 mai 1999 in dosarul nr. 1559/1999 care s-a aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sentința civila nr. 21227 din 08 decembrie 1999 definitiva si irevocabila data in dosarul nr. 13180/1999 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, decizia nr. 3794 din 01 noiembrie 2002 data in dosarul nr. 1201/2002 care s-a aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civila, declarația de învinuit/inculpat din data de 22 august 2005, data de către numita B.G.

in dosarul penal nr. 1039478/2005 aflat pe rolul D.G.P.M.B. - Secția 1 Politie, piesă aflată la dosarul penal nr. 5284/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, ordonanța din data de 07 noiembrie 2005 din dosarul penal nr. 5284/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, chitanța serie TS2A nr. 0082783 pentru încasarea amenzii penale in valoare de 500 RON plătită de către B.G., adresa de confirmare a plații amenzii penale in suma de 500 RON cu seria A / Anul 2002 nr. 0505044 emisă la data de 30 noiembrie 2005 sub nr. înregistrare 1700810 de către Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Sectorul 1 București către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.

III. Pârâții T.M.N.T., B.I.F. și M.L. au formulat următoarele critici în recurs: Este nelegală obligarea celor doi pârâți la restituirea către reclamanți în deplină proprietate și posesie a întregii suprafețe de teren de 317 mp, pe care se află cele două corpuri de clădire, deoarece instanța de apel nu a ținut seamă de faptul că atât recurenții" cât și E.A. și V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997, au dobândit dreptul de proprietate atât asupra apartamentelor respective cât și a terenului situat sub construcție, conf. art. 33 din H.G. nr. 20/1996. Astfel, T.M.N.T. a dobândit suprafața de 28,16 mp teren situat sub construcție, B.I. a dobândit proprietatea a 22,16 mp teren situat sub construcție și M.L.

a dobândit proprietatea a 21,57 mp teren situat sub construcție. In ce privește pe numiții E.A. și V., conform titlului de proprietate al acestora, din același constatări ale raportul de expertiză, rezultă ca odată cu apartamentul au cumpărat și suprafața de teren de 56,55 mp aflat sub construcție. Prin urmare suprafețele de teren respective trebuiesc scăzute din suprafața totală de 317 mp și numai ceia ce rezultă poate face obiectul obligării la restituire de către pârâți în favoarea reclamanților. Au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a soluției instanței de apel, în sensul că suprafața totală de 128,43 mp conf. contractelor de vânzare-cumpărare, depuse la dosar, prezintă proprietatea subsemnaților și a numiților E.A.

și V. urmând ca cei doi pârâți Municipiul București și SC H.N. SA să fie obligați să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, numai terenul în suprafață de 188,57 mp, teren asupra căruia urmează a se stabili ulterior, în favoarea subsemnaților un drept de servitute care să facă posibil accesul fiecăruia dintre noi la apartamentele respective. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. I. Recursul formulat de către reclamanții V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. nu este fondat pentru cele ce urmează: Cu privire la critica vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul respingerii petitului privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt stabilită de curtea de apel.

Modul în care instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reținut o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 45 alin. (2) după republicare] sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, având ca obiect imobilele care cad sub incidența prevederilor acestei legi, încheiate cu rea-credință. In principiu, recurenții-reclamanți au susținut imposibilitatea validării actului încheiat de terții-chiriași, chiar de bună credință fiind, întrucât s-ar încălca regula potrivit căreia nimeni nu poate transmite mai mult decât are.

Astfel, când obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu aparținea vânzătorului, recunoașterea dreptului translativ de proprietate al unui asemenea act ar contraveni principiului nemo plus iuris ad allium transferrepotest quam ipse habet . Se reține că teoria aparenței în drept a dat naștere unor ample controverse în practica și literatura de specialitate datorită existenței unui conflict între doi titulari de drepturi reale imobiliare, pe de o parte terțul dobânditor de bună credință care a încheiat actul cu proprietarul, sau moștenitorul aparent, iar pe de altă parte, adevăratul proprietar, sau moștenitor, titularul dreptului real. În final, a fost adoptată ipoteza culpei adevăratului proprietar care a neglijat să-și exercite dreptul, înlesnind astfel crearea unei aparențe înșelătoare.

Prin efectul acestei greșeli, titularul veritabil angajează răspunderea sa proprie față de terțul de bună credință, iar reparația prejudiciului suferit de acest terț se face numai prin menținerea ca valabil a actului încheiat de titularul aparent. Răspunderea adevăratului titular al dreptului se bazează pe riscul de a fi titularul unui drept. El este, deci, expus riscului de a pierde dreptul său, spre a se garanta stabilitatea actelor îndeplinite în favoarea terțului de bună credință de către titularul aparent. In conflictele de interes legitim dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, este preferat acesta din urmă, pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate de adagiul error communis facit jus recunoscut în doctrina juridică și aplicat în cazuri de excepție în practica instanțelor judecătorești.

Curtea a reținut că pârâții-cumpărători au fost de bună credință, adică au avut convingerea că persoana cu care tratează este adevăratul proprietar și a existat o eroare comună, în sensul unei convingeri generale că persoana cu care terțul de bună credință a încheiat actul este adevăratul proprietar. In speță, instanța de apel a apreciat că pârâții cumpărători au avut convingerea că au cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, deși, în realitate, acestuia îi lipsea această calitate, iar din împrejurările de fapt a rezultat că la data încheierii acestor contracte aceștia au respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care statul era proprietarul aparent al imobilului în litigiu, fiind pe deplin aplicabil adagiul susmenționat.

Totodată, așa cum corect a reținut Curtea, recurenții reclamanți nu au dovedit reaua-credință a pârâților cumpărători și nu au probat contestarea în vreun fel a calității de proprietar aparent al statului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanții neaducând la cunoștința cumpărătorilor pretențiile lor cu privire la imobil. In practica judiciară a fost subliniată ideea că pentru identificarea elementului de „bună credință", cerut de textul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul cercetării judecătorești trebuie produse probe pe aspectul cunoașterii sau nu a faptului că părțile contractului au știut că bunul înstrăinat este proprietatea altei persoane (persoana îndreptățită).

In acest context al analizei, se cere subdobânditorului să fi depus diligente minime pentru a se convinge că a contractat cu versus dominus însă nu i se poate pretinde să facă ceea ce este de atributul instanței de judecată, respectiv să analizeze valabilitatea titlului statului. Astfel, nu se poate invalida actul subdobânditorului dacă acesta nu a fost un act juridic intențional, în sensul că, nu a reprezentat un act de intenție fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, cumpărătorul neștiind de intenția fostului proprietar de a-și redobândi bunul și neavând, cunoștință de faptul că titlul statului a fost contestat în instanță. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia subdobânditorii chiriași au manifestat rea credință întrucât cunoșteau că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind de notorietate ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă.

Se generalizează astfel o prezumție care contravine, în primul rând, dispozițiilor art. 1203 C. civ., care lasă prezumțiile la aprecierea judecătorului, abilitat a decide dacă prezumția are greutatea de a naște o astfel de posibilitate. In al doilea rând contravine regulii de interpretare logică extrasă din dispozițiile art. 978 C. civ. potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice.

Or, generalizarea invocată în critică ar lăsa fără aplicare art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar pentru judecător ar constitui un exces de putere prin a contesta orice valoare unui text care are încă forța legala, exces sancționat de art. 304 pct. 4. Cum eroarea comună presupune atât un element obiectiv reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat cât și un element subiectiv, psihologic, constând in credința cumpărătorului în aparența creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc aceasta credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent față de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepția colectivității față de bunul sau categoria din care face parte bunul deținut de proprietarul aparent, soluția Curții este la adăpost de critică, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

In ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost încălcată prin pronunțarea hotărârii recurate. Astfel, privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă în speța de față instanțele de fond au concluzionat just că persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, realizându-se astfel o reparație echitabilă. Se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În concluzie, principiul validității aparenței de drept, principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, principiul securității raporturilor juridice, principiul preeminenței legii speciale, consolidarea dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de instanța de apel la soluționarea pricinii și constituie temei pentru respingerea recursului ca nefondat.

Cu alte cuvinte, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii reclamanților nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credință. Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâții au, la rândul lor, un bun în sensul Convenției. In acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. In acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).

Altfel spus, trebuie să se țină cont de faptul că, pentru încălcarea de către stat a obligației pozitive de a sigura implementarea cu o claritate și o coerență rezonabile a măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite (cauza Văduraru contra României) nu trebuie să suporte consecințele un particular, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâților cumpărători. Acestea sunt considerentele pentru care decizia instanței de apel apare ca fiind legală și pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamanților V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. II. Recursul formulat de către reclamantul I.C.C. nu este fondat pentru cele ce urmează: Recurentul susține ca instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când nu a constatat nulitatea contractelor încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâții chiriași, deși imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile preluate in mod abuziv.

A criticat și faptul ca instanța de apel a reținut eronat că reclamanta B.G. are calitate procesuală activă. Aceste critici au fost invocate omisso medio , întrucât recurentul nu le-a supus analizei devolutive a apelului, fiind invocate de către acesta direct in recurs, neputând fi astfel primite. Pe de alta parte, calitatea de persoana îndreptățită a reclamantei B.G. a fost dovedită prin certificatul de moștenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997, act autentic care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât face dovada deplină a calității acesteia de moștenitor,