ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6462/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6462/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

septembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

29823/3/2007, reclamanții I.M.D. și I.P.D. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Apărării Naționale, restituirea proprietăților preluate

abuziv de către statul comunist, urmând să se dispună anularea Ordinului de

respingere a cererii de restituire în natură nr. A7426 din 23 iulie 2007 emis

de Ministerul Apărării Naționale întrucât reclamanții nu sunt de acord cu

acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Municipiul Iași, preluat abuziv de

stat de la antecesorii acestora; să fie obligat pârâtul să emită un nou ordin

prin care imobilul din municipiul Iași, să fie retrocedat în natură, conform

art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, moștenitorilor de drept

I.M.D. și I.P.D. în cote de ½ fiecare.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă prin Sentința civilă nr. 114 din 30 ianuarie 2009 a

respins ca neîntemeiată contestația.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că:

Din expertiza tehnică

specialitatea construcții, efectuată în cauză, a rezultat că pe terenul situat

în Municipiul Iași, a fost ridicată o construcție nouă, edificată după

demolarea totală a vechii construcții existente de teren. Ca urmare, în mod

legal s-a respins prin ordinul atacat, cererea de restituire în natură pentru

teren, având în vedere că acesta este ocupat de construcții noi și nu s-a

dovedit că ar exista teren liber, fiind deci aplicabile dispozițiile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În cauză nu au fost

aplicate dispozițiile art. 10 alin. (3) din același act normativ, dat fiind că

există autorizație de construire pentru lucrările noi executate și că, în

raport de aceste dispoziții, nu este relevantă existența sau nu a unei

autorizații de demolare.

Întrucât terenul ce

face obiectul litigiului este construit, tribunalul a apreciat că în speță nu

sunt aplicabile nici dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care

privesc exclusiv terenurile fără construcții.

De asemenea,

tribunalul a apreciat, în raport de Adresa nr. x emisă de Ministerul Apărării

Naționale - Direcția Domenii și Infrastructură (dosar fond), din care a

rezultat intenția de continuare a lucrărilor și de dare în folosință a

spațiului cu destinația de sediu al Tribunalului Militar Iași, că nu se poate

susține lipsa necesității construcției edificate pentru unitatea deținătoare,

deci nu este incident art. 10 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 721 A din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul

pentru următoarele considerente:

Imobilul situat în

Municipiul Iași, a fost preluat de Ministerul Apărării Naționale în baza H.G.

nr. 571/1993 (dosar apel). Din procesul-verbal de predare primire din 14

februarie 1994 rezultă că la data preluării construcția era veche, aceasta

fiind edificată între anii 1885 - 1920. Imobilul a făcut obiectul unui proiect

de investiții, conform autorizației de construcție din 26 martie 1994.

Conform dispozițiilor

de șantier, după preluarea imobilului s-au constatat grave probleme de

rezistență, astfel încât s-a procedat la demolarea integrală, în etape, a

fostei clădiri și executarea de lucrări de constituire la un imobil complet

nou, executat în proporție de peste 37,82%.

Lucrările la clădirea

în litigiu au fost efectuate în baza autorizației de construcție din 26 martie

1994 (dosar fond).

Faptul că, ulterior

începerii lucrărilor, s-a constatat că se impunea înlocuirea integrală a

structurii de rezistență cu cărămidă nouă, motiv pentru care construcția veche

s-a demolat în etape, nu a condus la concluzia că nu sunt respectate

prevederile art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului că

respectiva construcție nu ar fi fost autorizată.

Dispozițiile art. 10

alin. (3) se referă numai la ridicarea unei construcții și nu la demolare,

astfel încât în mod corect s-a apreciat de instanța de fond că nu are relevanță

în speță faptul că nu a existat o autorizație de demolare.

Nici cel de-al doilea

motiv de apel nu a fost întemeiat.

Potrivit art. 10

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 "se restituie în natură inclusiv

terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public

aprobate dacă nu a început construcția, ori lucrările aprobate au fost

abandonate".

Or, în speță,

lucrările au fost începute, conform raportului de expertiză rezultând că

lucrările la noua construcție sunt executate în proporție de peste 37,82%.

Executarea lucrărilor

nu a fost abandonată, ci sistată ca urmare a desfășurării pe rolul instanțelor

de judecată a dosarului având ca obiect revendicare mobilară (dosar apel), a

notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și din lipsa

alocațiilor bugetare.

De asemenea, din adresa

din 22 februarie 201 (dosar apel) rezultă că intimatul a întreprins demersurile

necesare pentru alocarea de fonduri pentru executarea lucrărilor în continuare,

astfel încât Curtea a constatat că s-a dovedit interesul în realizarea

obiectivului cuprins în Autorizația de construire nr. 335/2004.

S-a susținut de către

apelant că sistarea lucrărilor la imobil a fost dispusă prin Ordin al

Ministrului Apărării, astfel încât tot printr-un astfel de ordin se poate să se

reînceapă lucrările.

Curtea a constatat că

nici această apărare nu a fost întemeiată, notele de fundamentare și avizele

date fiind suficiente pentru a dovedit că imobilul nu a fost abandonat.

Prin ultimul motiv de

apel apelanții au considerat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "se restituie în natură și

terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții

autorizate, care nu mai sunt necesare unității deținătoare".

Din autorizația de

construcție rezultă că destinația imobilului a fost de a servi drept sediu

Tribunalului Militar Iași și Parchetului Militar Iași. Din actele dosarului

rezultă că Direcția instanțelor militare solicită și în prezent alocarea de

fonduri pentru execuția lucrărilor în continuare (Adresa nr. J808/2011 - dosar

apel) ceea ce denotă faptul că imobilul este încă necesar acestor instituții

publice pentru desfășurarea activității.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții I.M.D. și I.P.D.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, reclamanții au arătat următoarele:

Intimata a solicitat

și a obținut aprobare doar pentru consolidarea, amenajarea și supraetajarea

(mansardare parțială) imobilului și nu pentru construirea unui imobil nou

pentru care nu s-a obținut autorizația de demolare solicitată imperativ de Lege

nr. 50/1991.

Cum la data

solicitării autorizației de construire și a certificatului de urbanism nu au

fost prezentate, de către Ministerul Apărării, dovada dreptului său de

proprietate asupra imobilului sau vreun act prin care proprietarul să-i fi

acordat dreptul de construire, rezultă că au fost încălcate dispozițiile din

art. 1 ale Legii nr. 50/1991.

În realitate imobilul

este inclus în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului

aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, astfel cum recunoaște chiar intimata-pârâtă în

întâmpinare.

Toate aspectele

sus-menționate reprezintă încălcări evidente ale dispozițiilor imperative din

legislația privind disciplina în construcții, așa încât sunt întrunite

condițiile prevăzute în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit

căruia, "se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate în condițiile legii, după data de 1 ianuarie

1990".

În decizia recurată,

Curtea de Apel București reține în mod greșit că "executarea lucrărilor nu

a fost abandonată, ci sistată ca urmare a desfășurării pe rolul instanțelor de

judecată a dosarului având ca obiect revendicare imobiliară, preluând, fără

nicio legătură cu realitatea, afirmația din adresa Direcției Instanțelor

Militare din 22 februarie 2011 (dosar apel) conform căreia investiția la

imobilul din Iași, a fost sistată pe durata desfășurării procesului.

În realitate,

sistarea investiției a fost aprobată în anul 2003 prin decizia Ministrului

Apărării de aprobare a Raportului din 9 iulie 2003, prin care Comitetul Șefilor

Statelor Majore a admis propunerea Direcției Domenii și Infrastructuri de a

dispune "măsurile legale de efectuare a lichidărilor tehnico-financiare a

lucrărilor avizate pentru sistare definitivă a unor obiective, între care și

imobilul în litigiu.

Cum Ordinul de

respingere a cererii de restituire în natură a imobilului a fost emis în anul

2007 (nr. A 7426 din 23 iulie 2007), iar cererea de chemare în judecată, prin

care se cere anularea acestui ordin, a fost depusă în același an 2007, rezultă

ca decizia de sistare definitivă a investiției și lichidare tehnico-financiară

a lucrărilor avizate la imobil a fost luată cu mulți ani înaintea începerii

procesului civil, fără nicio legătura cu acest proces.

La dosar nu există

nicio dovadă că investiția a fost redeschisă prin emiterea unui ordin de

anulare a Raportului A 5934 la același nivel, cel ministerial, și că a fost

introdusă în planul de investiții prin asigurarea finanțării corespunzătoare,

în schimb există solicitarea de a se găsi o altă locație în garnizoana Iași ca

alternativă.

În cauză sunt

întrunite dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că

"se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de

lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început

construcția, ori lucrările aprobate au fost abandonate", precum și

dispozițiile art. 10 alin. (5) din aceeași lege, conform cărora "se

restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au

edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității

deținătoare", cu plata unor despăgubiri făcute de persoana îndreptățită la

restituire.

Prin Decizia civilă

nr. 52 din 24 martie 2010 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr.

557/99/2007, decizie definitivă și irevocabilă, instanța s-a pronunțat cu

privire la întinderea dreptului reclamanților sub aspectul cotei, reținându-se

că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în cotă de 1/1

asupra imobilului situat în Iași.

Cum în ordinul de

respingere a cererii de restituire în natură din 23 iulie 2007 emis de

Ministerul Apărării Naționale, se propune acordarea de despăgubiri pentru

terenul de 1767 mp situat la adresa de mai sus, în cote de 11/32 pentru fiecare

dintre reclamanți, rezultă că și sub aspectul cotei soluția intimatei este

eronată, astfel încât este îndreptățită contestația introdusă de reclamanți, prin

care solicitau anularea ordinului și obligarea intimatei să emită un nou ordin

în care să se dispună acordarea în natură a imobilului în cote de 1/2 pentru

fiecare.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții invocă

aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv greșita aplicare a

art. 10 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, deoarece apreciază ca eronat modul de

interpretare al probelor de către instanța de apel, în opinia recurenților

materialul probator al cauzei atrăgând incidența art. 10 alin. (3), (4) și (5)

ale Legii nr. 10/2001, deoarece construcția edificată pe terenul în litigiu s-a

realizat fără autorizație de construire, iar imobilul astfel ridicat a fost

abandonat și nu mai este necesar unității deținătoare.

În ceea ce privește

incidența art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte observă că

recurenții aduc în discuție lipsa de valabilitate a autorizației de construire

din 26 iulie 1994, deoarece aceasta nu s-ar întemeia pe o autorizație de

demolare și nici nu ar respecta lucrările pentru care a fost emisă. De

asemenea, recurenții menționează că, atât timp cât imobilul este menționat în

domeniul public al statului, conform H.G. nr. 1705/2006, se încalcă prevederile

art. 1 al Legii nr. 50/1991, care stabilesc că autorizația trebuie solicitată

de titularul dreptului de proprietate, iar Ministerul Apărării Naționale nu a

dovedit dreptul său de proprietate.

Sub acest aspect, Înalta

Curte consideră că edificarea construcției pe teren s-a realizat în temeiul

autorizației de construire 26 iulie 1994, astfel cum a reținut instanța de

apel, iar valabilitatea acestei autorizații nu poate fi verificată în prezenta

cale de atac, nici sub aspectul titularului dreptului de a o solicita și nici

în ceea ce privește modul în care a fost respectată, câtă vreme o astfel de

analiză impune verificări de fapt care nu pot forma obiect al recursului,

deoarece recursul constituie o cale de atac extraordinară, limitată la

cenzurarea motivelor de nelegalitate limitativ menționate în art. 304 C. proc.

civ.

Ca atare,

întemeindu-se pe existența autorizației de construire din 26 iulie 1994, cu

privire la care recurenții nu au făcut dovada că ar fi fost anulată ca urmare a

contestării sale în procedura Legii nr. 50/1991, instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Verificând criticile

recurenților vizând incidența în cauză a art. 10 alin. (4) și (5) al Legii nr.

10/2001, Înalta Curte observă că, pe de o parte, se invocă faptul că ordinul

contestat, fiind emis în anul 2007, nu avea legătură cu dispoziția de sistare a

lucrărilor care a fost emisă cu mult înainte de anul 2007, iar pe de altă

parte, existența unei erori de fapt decurgând din modul de interpretare a

probelor deja administrate în cauză, cu toate că existența unei greșeli grave

de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor nu mai constituie motiv

de recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr.

138/2000.

În temeiul rolului

activ, Înalta Curte a solicitarea poziția Ministerului Apărării Naționale

privind menținerea necesității continuării lucrărilor pentru imobilul având

destinația de tribunal militar și parchet militar, reprezentantul acestuia

precizând că nu mai deține alte înscrisuri cu privire la executarea lucrărilor

și efectuare demersurilor necesare pentru alocarea de fonduri în vederea

continuării lucrărilor începute.

Înalta Curte observă,

în limitele menționate anterior cu privire la imposibilitatea reaprecierii

probelor, că interpretarea dată de către instanța de apel probelor administrate

în cauză, în sensul că lucrările aprobate nu au fost abandonate și că acestea

continuă să fie necesare unității deținătoare, a fost justificată, suplimentar,

și de lipsa de fonduri bugetare în contextul crizei financiare, ceea ce face

nerelevantă critica referitoare la greșita luare în considerare, sub acest

aspect, a procesului având ca obiect contestarea Dispoziției nr. 3505/2006 a

Primarului municipiului Iași, întrucât sistarea lucrărilor avusese loc în anul

2003, deci anterior declanșării procesului.

Nici critica potrivit

căreia la dosar nu există nicio dovadă că investiția a fost redeschisă nu

justifică aplicarea în cauză a art. 10 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, întrucât

ipoteza abandonării lucrărilor, prevăzută în acest articol, nu trebuie

dovedită, atâta vreme cât art. 10 alin. (4) nu este incident în cauză deoarece

terenul în litigiu este afectat de construcții, iar textul cere ca pe teren să

nu fie edificate construcții. Pe de altă parte, nu este necesară probarea

redeschiderii lucrărilor pentru a se dovedi actualitatea nevoii unității

deținătoare cu privire la acest obiectiv, în sensul art. 10 alin. (5) al Legii

nr. 10/2001, câtă vreme această necesitate rezultă din Adresa din 22 februarie

2011 a Direcției Militare prin care, la nivelul anului 2011, se solicitau

fonduri pentru continuarea lucrărilor.

În consecință, se

poate aprecia că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 10 alin.

(4) și (5) al Legii nr. 10/2001.

Un alt aspect de

nelegalitate invocat în recurs se referă la greșita obligare, prin ordinul

contestat, la plata de despăgubiri pentru o cotă din imobilul în litigiu de

11/32, în loc de ½, pentru fiecare contestator. Înalta Curte observă că

această critică vizează nelegalitatea ordinului contestat și a fost adusă în

discuție direct în recurs, fiind motivată de faptul că existența dreptului

contestatorilor la o cotă de ½ din imobilul în litigiu a fost stabilită

într-o altă cauză, finalizată prin Decizia civilă nr. 52/2010 a Curții de Apel

Iași, pronunțată pe parcursul soluționării apelului și devenită irevocabilă

ulterior, prin respingerea recursului.

Cu toate că

stabilirea cotei care se cuvine recurenților nu a putut fi cunoscută acestora

la momentul formulării prezentei contestații, aceștia nu o pot invoca drept

critică de nelegalitate, câtă vreme nu a format obiect de verificare în primă

instanță și în apel, astfel că nu poate fi analizată direct în recurs întrucât

privește aspecte care exced cadrului procesual cu care instanța ar fi

învestită.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este

incident în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții I.M.D. și I.P.D. împotriva Deciziei nr. 721A din 28

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL