ÎCCJ, decizie (scj.ro #82581)

Apel. Termenul de exercitare a apelului. Alicarea art. 284 alin. (2) C. proc. civ . Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Citarea și comunicarea actelor de procedură. Comunicare sentinței în vederea curgerii termenului de apel Index alfabetic : Drept procesual civil - Apel - Termen. Comunicarea sentinței în vederea curgerii termenului de apel C. proc. civ ., art. 92, 100, 284 alin. (2) Termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somația de executare, conform art. 284 alin. (2) C. proc. civ., nefiind admisibilă aplicarea extensivă a acestor proceduri, prin analogie și a teoriei echipolenței, prin a se prezuma că partea a luat cunoștință pe alte căi de hotărârea judecătorească care o nemulțumește . I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7148 din 15 decembrie 2004 Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă, prin sentința nr.103 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea reclamantului R.I.

și l-a obligat pe pârâtul K.S. să-i restituie împrumutul în sumă de 100.000 de mărci germane, cu dobânda legală de 6 % pe an pe perioada 1 mai 1997, la zi, precum și 33.695.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Apelul pârâtului a fost respins ca tardiv prin decizia nr.22 din 21 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Instanța a reținut, în esență, că sentința apelată a fost comunicată pârâtului odată cu somația de executare, anume la data de 27 aprilie 2002, ceea ce, prin raportare la dispozițiile art.284 alin. (2) C. proc. civ. are semnificația începerii curgerii termenului de apel, față de pârât, termen care s-a împlinit la data de 14 mai 2002. Cum, în cauză, apelul a fost promovat la 8 noiembrie 2002, instanța l-a apreciat ca tardiv și l-a respins în consecință.

S-a mai motivat că actul de procedură reprezentând comunicarea sentinței, odată cu somația de executare, nu afectează legalitatea îndeplinirii lui, chiar dacă factorul poștal a fost sancționat administrativ și chiar dacă dovada de comunicare a fost înmânată unei alte persoane care își desfășura activitatea în imobilul în care domiciliază pârâtul, chestiunea discutată având autoritate de lucru judecat în litigiul de față. Recursul pârâtului este fondat. La data de 1 aprilie 2002, reclamantul a cerut executorului judecătoresc executarea silită a pârâtului în baza sentinței civile nr.103/ 2001, adică a hotărârii care a fost apelată. Cererea de executare silită a fost încuviințată de Judecătoria Beclean prin încheierea nr.325/2002 dată în camera de consiliu și fără citarea părților.

Din dovada de îndeplinire a procedurii aflată în dosarul de executare rezultă că, odată cu somația de executare, pârâtului i s-ar fi comunicat și sentința nr.103 din 19 iunie 2001, adică hotărârea ce se executa, agentul procedural consemnând în procesul-verbal de predare că somația de executare, hotărârea judecătorească și alte înscrisuri (procură de reprezentare, extras C.F. etc.) au fost înmânate (comunicate) personal pârâtului-recurent. Cunoscând că această împrejurare nu corespunde realității, pârâtul s-a adresat organului competent de urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals de către factorul poștal, care a îndeplinit atribuțiunile de agent procedural.

Prin Ordonanța din 1 noiembrie 2002 Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean a reținut că factorul poștal a comis la data de 27 aprilie 2002, infracțiunea de fals (art.289 C. pen.) și întrucât învinuitul nu avea antecedente penale, a recunoscut și regretat fapta, procurorul a apreciat incidente prevederile art.18 1 și art.91 C. pen., aplicând agentului procedural o sancțiune administrativă (amendă). Importantă, pentru cauza de față, este împrejurarea că ordonanța procurorului reține că sentința apelată, ca și celelalte acte care însoțeau somația de executare, nu au fost comunicate pârâtului, că actul de procedură a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art.92 și 100 C. proc. civ. și că cele consemnate în dovada de comunicare, de către agent, constituie rodul infracțiunii de fals.

Legea impune respectarea anumitor condiții privitoare la forma și conținutul actelor de procedură, dar atari prescripții procedurale nu sunt întotdeauna suficiente. Adeseori, legea dispune ca un anumit act să fie întocmit într-o perioadă de timp determinată pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unei obligații procedurale. Este și cazul exercitării căilor de atac. În procedură, când, în vederea unei operații juridice, legea și-a fixat preferințele sale, forma desemnată de ea rămâne constantă, obligatorie și exclusivă, întrucât nici părțile și nici organele judiciare nu o pot înlocui cu alta. Dacă aceasta este regula, în dreptul procesual civil este cunoscută și noțiunea de echipolență (echivalență) a actelor juridice procesuale prin care se înțelege aptitudinea sau calitatea unor acte de procedură sau împrejurări constatate de judecător de a îndeplini – prin echivalare –, funcția și efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea.

Echipolența se aplică numai în trei situații, anume determinate de Codul de procedură civilă, prima dintre acestea, care interesează speța de față, fiind prevăzută de art.284 alin.2 din cod. Potrivit textului, termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somația de executare. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost comunicată înainte de începerea executării, comunicarea făcută odată cu somația va constitui punctul de plecare al termenului de apel. În acest caz, comunicarea făcută odată cu somația este valabilă și pentru curgerea termenului de apel, deși o atare comunicare a avut o altă finalitate. Toate cazurile de echipolență sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie, fiind de neacceptat ca teoria echipolenților să fie dusă prea departe, întrucât, buna ei aplicațiune atârnă, întotdeauna, de prudența judecătorului.

Deoarece, în speță, s-a demonstrat că sentința nu a fost comunicată pârâtului nici înainte și nici odată cu somația de executare și întrucât în procedură este de neadmis a se prezuma că partea a luat cunoștință, pe alte căi, de hotărârea judecătorească care o nemulțumește, se constată că fără prudența necesară și, în orice caz greșit, instanța de apel a dat o interpretare extensivă prevederilor art.284 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea reținută pe cale incidentală în considerentele unei hotărâri dată în faza executării silite (contestație la executare) în sensul că actul de procedură din 27 aprilie 2002 (comunicarea somației împreună cu sentința de obligare a pârâtului) ar fi fost îndeplinit în condițiile legii, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față în care se dezbat problemele de fond ale procesului, și, în orice caz, acele constatări din faza execuțională, chiar reținute într-o hotărâre judecătorească, trebuie considerate ca neavenite cât timp s-a pus în executare o hotărâre ce nu este definitivă.

Prin decizia recurată principiul discutat a fost răsturnat, deoarece, numai chestiunile ce au fost dezbătute irevocabil în procesul de fond nu pot fi repuse în discuție pe cale de contestație la executare, pentru că doar atunci se opune autoritatea de lucru judecat, principiul neoperând în sens invers când cele invocate în contestația la executare sunt opuse apărărilor pe fond. Cum sentința nu a fost comunicată pârâtului, apelul declarat de acesta se privește exercitat în termen, motiv pentru care s-a admis recursul, a fost casată decizia dată în apel, cu consecința reluării judecății la instanța de trimitere, în sensul soluționării pe fond a apelului declarat de pârât.