ÎCCJ, decizie (scj.ro #232176)

Comunicarea hotărârii la sediul reprezentantului convențional. Efecte. Lipsa de relevanță a încetării contractului de asistență juridică în privința curgerii termenului de exercitare a căii de atac

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: comunicarea hotărârii

domiciliu procesual ales

contract de asistență juridică

termenul de exercitare a recursului

C.proc.civ., art. 87 alin. (2), art. 89 alin. (2), art. 185 alin. (1), art. 485 alin. (1)

Împrejurarea că avocatul ales al părții a restituit hotărârea instanței de apel în ultima zi a termenului de recurs, invocând încetarea contractului de asistență juridică și lipsa mandatului, nu are relevanță juridică sub aspectul curgerii termenului de exercitare a căii de atac, întrucât valabilitatea comunicării actelor procesuale la domiciliul ales nu este condiționată de menținerea raportului contractual dintre parte și apărător.

În acest context se observă că dispozițiile art. 87 alin. (2) C.proc.civ. și cele ale art. 89 alin. (2) din același cod consacră, la nivel normativ, o obligație profesională de protecție a justițiabilului, iar neîndeplinirea ei nu poate anihila efectele juridice ale comunicării actelor la domiciliul ales și nici nu poate suspenda sau amâna curgerea termenului de recurs. Acceptarea unei teze contrare ar permite părții să paralizeze mecanismul procedural prin invocarea unor aspecte strict contractuale, în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice și cu caracterul de ordine publică al normelor privind comunicarea actelor de procedură.

Prin urmare, procedura de comunicare a hotărârii judecătorești se consumă prin efectuarea sa în condițiile legii, iar odată realizată legal, actul procedural produce efecte juridice ireversibile.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 425 din 13 februarie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București –Secția a III-a civilă, la 2.03.2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat: obligarea pârâtului la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 23 din strada X, pentru suma de 57.500,00 euro deja încasată, ca avans, sau obligarea pârâtului la restituirea sumei de 142.500 euro, compusă din 115.000 euro, reprezentând dublul avansului încasat și 27.500 euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasate nelegal.

Ulterior, reclamanții au formulat, la 7.10.2021, cerere modificatoare a acțiunii, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului situat în București, str. X, constatând că prețul vânzării este plătit, ca efect al sancțiunii aplicabile promitentului-vânzător pentru nerespectarea clauzelor antecontractului încheiat  și, în subsidiar, obligarea pârâtului să restituie suma de 115.000 euro - dublul avansului plătit; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 27.500 euro, reprezentând sume de bani încasate pe nedrept ca și chirie.

Prin sentința civilă nr. 1117 din 1.07.2022, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis în parte, acțiunea formulată; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 115.000 euro, în lei la cursul zilei din data plății, reprezentând dublul avansului încasat; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 9.292,21 lei taxă de timbru și 3.000 lei onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 783A din 19.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 1117/2022, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, ca nefondate.

4.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 783A/2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâtul C.

Recursul declarat de reclamanții A. și B.

Prin cererea de recurs formulată, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce privește respingerea apelului referitor la obligarea pârâtului la restituirea sumei de 27.500 euro, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanții au imputat instanței de apel o lipsă de analiză în ceea ce privește argumentul privitor la calitatea de proprietar a pârâtului asupra imobilului apartament.

Astfel, au arătat că, încă de la acțiunea introductivă, au susținut că între părțile litigante nu a fost niciodată încheiat un act juridic, însă pârâtul a încasat lunar chiria pentru imobil, deși nu avea calitatea de proprietar, iar între părți nu s-a încheiat vreun act juridic. Or, deși au fost invocate două argumente în susținere, instanța de apel a analizat doar inexistența unui act juridic încheiat, omițând a se pronunța pe calitatea de proprietar a pârâtului.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 1341 C.civ., au învederat că, prin tot probatoriul administrat, au dovedit că au făcut plăți nedatorate, astfel că sunt îndreptățiți la restituirea sumelor plătite.

Recursul declarat de pârâtul C.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris primei ipoteze de casare, recurentul a imputat instanței de apel o încălcare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., prin aplicarea greșită a reglementărilor privind condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv o soluționare greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților.

A învederat că soluționarea greșită a excepției se datorează faptului că între reclamanți a fost încheiată o convenție matrimonială, prin care aceștia și-au separat bunurile, iar această chestiune are relevanță, întrucât trebuie să existe echivalență între persoana reclamantului și titularul dreptului. Acest act juridic nu a fost depus la dosar în integralitate, lipsind inclusiv actul de lichidare a comunității de bunuri, pas obligatoriu și anterior separației de bunuri, potrivit dispozițiilor art. 320 și art. 357 C.civ.

Astfel, a subliniat că nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale active s-a raportat la regimul matrimonial al comunității de bunuri care nu era operant la momentul pronunțării și care nu mai prezenta relevanță după momentul intervenirii separației de bunuri, instanța ignorând efectele lichidării regimului comunității de bunuri.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat o aplicare greșită a art. 1544 alin. (2) C.civ., în contextul în care erau aplicabile prevederile art. 1321 și art. 1322 C.civ.

În dezvoltare, a menționat că instanța de apel era obligată să observe, în virtutea principiului legalității și al rolului activ că, în lipsa rezoluțiunii, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părțile litigante era încetat de drept încă din 25.05.2019, prin expirarea termenului de 90 de zile, astfel că erau aplicabile dispozițiile art. 1321 și art. 1322 C.civ.

Sub acest aspect, a subliniat că părțile nu au intenționat prelungirea acestui termen de 90 de zile, fapt care rezultă, în mod clar, din lipsa unui act adițional încheiat, precum și din corespondența purtată.

Mai mult, a arătat că reclamanții ar fi putut solicita dublul arvunei confirmatorii plătite, iar instanța ar fi putut, în mod legal, să admită o astfel de solicitare dacă reclamanții, înăuntrul termenului de 90 zile, l-ar fi invitat pe pârât la notar, pentru autentificarea actului de vânzare-cumpărare.

Subliniază, o dată în plus, că nu suntem în prezența cazului de încetare a contractului prin rezoluțiune, întrucât acest act nu a fost niciodată încheiat, ci în cazul de încetare a contractului prin expirarea termenului, neavând relevanță culpa vreunei părți în neîncheierea contractului.

Astfel, a învederat că a valida efecte pe care antecontractul nu le mai putea produce echivalează cu adăugarea la prevederile convenției dintre părți, nesocotind astfel voința acestora, clar exprimată.

În susținerea argumentelor expuse, recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea a Curții Constituționale.

Prin ultima critică formulată, a imputat instanței de apel o aplicare eronată a art. 1188 și art. 1196 C.civ., prin reținerea existenței unui început de dovadă scrisă. Sub acest aspect, a menționat că, fiind vorba de un înscris aflat într-un singur exemplar ce provine de la pârât, acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 1188 alin. (1) și (2) C.civ., privind oferta de a contracta.

Astfel că, instanța de apel a încălcat voința reală a părților, valorificarea înscrisului ca singură versiune certă din punct de vedere al existenței trebuia să se realizeze prin calificarea acestuia ca fiind o ofertă de a modifica contractul, adică o ofertă de a contracta în condiții noi, fiind aplicabile dispozițiile art. 1196 C.civ. Iar, în cauză, acceptarea tacită a ofertei de a modifica contractul inițial rezultă din comportamentul intimaților, concretizat în fapte de acceptare.

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la pretinsa lipsă a calității procesuale active a acestuia, pârâtul a făcut trimitere la dispozițiile art. 1110 și 1114 alin. (2) C.civ., arătând că perceperea în continuare a chiriei reprezintă un act de administrare a apartamentului, făcută cu caracter definitiv și cu intenția de a accepta și dobândi moștenirea rămasă de pe urma defunctei. Totodată, a arătat că această stare de drept se coroborează cu calitatea pârâtului de moștenitor sezinar, conform art. 1125 și art. 1126 C.civ.

În ceea ce privește pretinsa lipsă a raporturilor contractuale între pârât și reclamanți, a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 1820 C.civ., locațiunea nu încetează prin moartea locatarului sau locatorului. Drept urmare, contractul de locațiune încheiat între reclamanți și defuncta sa mamă a devenit opozabil pârâtului, acesta preluând, în calitatea sa de moștenitor, drepturile și obligațiile din acest contract, din chiar momentul decesului mamei.

Recurenții-reclamanți B. și A. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, au învederat că este invocată o nulitate relativă pentru invocarea căreia trebuie respectate prevederile art. 178 alin. (2) C.proc.civ.

Au apreciat că instanța de apel a concluzionat, în mod temeinic și legal, că reclamanții au calitate procesuală activă, reținând că actul juridic, convenția matrimonială încheiată între reclamanți, produce efecte doar de la data încheierii ei, conform voinței părților, fără a fi aplicabilă actelor încheiate în perioada cuprinsă între data căsătoriei și 13.03.2020.

Cu referire la motivele II și III ale recursului formulat, reclamanții au solicitat respingerea acestora, învederând că instanța de apel a făcut o corectă și legală analiză a antecontractului de vânzare-cumpărare și a probelor administrate în cauză.

Au subliniat că recurentul-pârât tinde la schimbarea naturii juridice a actului juridic încheiat, fapt nepermis în calea de atac a recursului, moment procesual în care nu se mai poate analiza situația de fapt reținută, ci se pot formula doar critici de nelegalitate.

Recurenții-reclamanți B. și A. au formulat note scrise, prin care au invocat excepția tardivității recursului declarat de pârâtul C.

În susținerea excepției, reclamanții au învederat că hotărârea instanței de apel a fost comunicată, în mod legal, reprezentantului convențional al pârâtului, la domiciliul procesual indicat, în mod expres, de către parte. Au subliniat că avocatul are obligația să trimită documentele clientului său, să îl înștiințeze cu privire la conținutul acestora și să întreprindă toate demersurile legale pentru conservarea drepturilor procesuale ale acestuia, făcând trimitere la dispozițiile art. 87 alin. (2) C.proc.civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că, prin acțiunea introductivă, au solicitat instanței să constate că pârâtul a încasat, în mod nelegal, chiria aferentă imobilului, întrucât, pe de o parte, nu avea calitatea de proprietar asupra apartamentului, iar, pe de altă parte, între părți nu a fost încheiat niciun contract de închiriere.

Critica esențială formulată împotriva deciziei instanței de apel vizează faptul că aceasta ar fi analizat doar una dintre susținerile reclamanților, respectiv inexistența unui contract de închiriere încheiat între părți, omițând să se pronunțe și asupra celuilalt argument, întemeiat pe lipsa calității de proprietar a pârâtului la momentul pretinselor încasări. Recurenții au apreciat că o asemenea omisiune echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 425 C.proc.civ., situație de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Examinând decizia recurată și prin raportare la motivele de apel formulate, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 1117 din 1.07.2022, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât, și a admis, în parte, acțiunea, obligând pârâtul la plata sumei de 115.000 euro, reprezentând dublul avansului încasat, respingând, însă, celelalte capete de cerere.

În ceea ce privește pretențiile privind suma de 27.500 euro, reprezentând chirie pretins nedatorată, prima instanță a reținut că pârâtul dobândise calitatea de proprietar al imobilului încă de la data decesului mamei sale, întrucât succesiunea se deschide prin moarte, iar certificatul de moștenitor are efect declarativ, nefiind de natură să afecteze momentul dobândirii dreptului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți. În ceea ce îi privește pe reclamanți, criticile formulate au vizat strict soluția de respingere a capătului de cerere privind contravaloarea chiriei pretins nedatorate, fără, însă, a se contesta raționamentul primei instanțe referitor la calitatea de proprietar a pârâtului. Apelanții-reclamanți s-au limitat la a susține că judecătorul fondului a analizat exclusiv acest argument, omițând să se pronunțe și asupra celuilalt motiv invocat prin acțiune, respectiv inexistența unui raport contractual de locațiune între părți.

Înalta Curte reține că potrivit art. 9 C.proc.civ., procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța fiind chemată să se pronunțe numai asupra cererilor și apărărilor formulate de părți. De asemenea, în temeiul art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce i s-a cerut, dar fără a putea depăși limitele învestirii, decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Or, în materia apelului, limitele învestirii instanței sunt determinate de criticile formulate de apelant, în conformitate cu principiul consacrat de art. 477 C.proc.civ.,

tantum devolutum quantum appellatum

. În consecință, instanța de apel este ținută să procedeze la rejudecarea cauzei exclusiv în cadrul trasat prin criticile formulate de apelant, neavând posibilitatea de a analiza aspecte care nu au fost supuse controlului său prin motivele de apel.

Aplicând aceste principii la cauza de față, se constată că reclamanții nu au înțeles să critice, în apel, raționamentul primei instanțe privind calitatea de proprietar a pârâtului, ci s-au limitat la a invoca neanalizarea, de către prima instanță, a argumentului referitor la inexistența unui contract de închiriere între părți. În aceste condiții, instanța de apel nu era ținută să reexamineze considerentele sentinței referitoare la calitatea de proprietar a pârâtului, întrucât acest aspect nu a fost supus controlului judiciar prin motivele de apel.

Așadar, pretinsa omisiune invocată de recurenți nu reprezintă o veritabilă nemotivare în sensul art. 425 C.proc.civ., ci o consecință firească a limitelor devolutive ale apelului, stabilite prin art. 477 și art. 478 din același cod, critica recurenților dovedindu-se a fi nefondată.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenții-reclamanți au reiterat susținerea potrivit căreia între părțile litigante nu a fost încheiat niciodată un contract de locațiune, însă, cu toate acestea, pârâtul a încasat lunar, prin intermediul mandatarei sale, suma de 500 euro cu titlu de chirie. Recurenții au concluzionat că prestațiile bănești efectuate nu au avut un temei juridic valabil și, prin urmare, se impune restituirea lor, potrivit dispozițiilor legale incidente în materia plății nedatorate.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi primite spre analiză, întrucât se circumscriu exclusiv situației de fapt reținute de instanțele de fond și modalității în care probele administrate au fost evaluate. Or, în cadrul recursului, instanța de control judiciar nu are competența de a reexamina situația de fapt și de a reaprecia probele, ci doar de a supune hotărârea atacată unui control de legalitate, conform art. 488 C.proc.civ..

Simpla invocare a textului de lege care reglementează plata nedatorată, însoțită, în cazul de față, de afirmații cu privire la situația de fapt, la administrarea și aprecierea probelor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, pe acest aspect.

Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raționamentul juridic al instanței de apel și la concreta aplicare/interpretare greșită a dispozițiilor de drept material, aceste argumente vor fi înlăturate din analiză.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, a respins recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., ca nefondat.

Soluția de respingere a vizat și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, formulată de recurenții-reclamanți care, fiind părți căzute în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C.proc.civ., nu sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

Analizând, cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C.proc.civ., recursul declarat de pârât prin prisma excepției tardivității invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C.proc.civ., recursul se declară în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziția are caracter imperativ, termenul având natura juridică a unui termen de decădere, care nu poate fi prelungit sau întrerupt decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Prin urmare, nerespectarea termenului atrage,

ope legis

, sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita calea de atac.

Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C.proc.civ., iar la alin. (1) pct. 2 al aceluiași articol, se prevede expres că, atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.

În speță, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că hotărârea atacată a fost comunicată părții la domiciliul procesual ales, respectiv la cabinetul reprezentantului convențional, la 31.08.2023, potrivit dovezii aflate la dosarul Curții de Apel. Comunicarea a fost realizată cu respectarea dispozițiilor art. 154 –156 și art. 158 C.proc.civ., fiind aptă să declanșeze cursul termenului de 30 de zile pentru declararea recursului. Drept urmare, aplicând regula prevăzută de art. 181 alin. (1) pct. 2  C.proc.civ., în cauză, termenul de recurs a început să curgă la 1.09.2023 și s-a împlinit la 1.10.2023. Însă, având în vedere că ultima zi a termenului a coincis cu o zi nelucrătoare, în temeiul art. 181 alin. (2) din același cod, termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 2.10.2023.

Împrejurarea că avocatul ales al părții a restituit hotărârea instanței de apel în ultima zi a termenului de recurs, respectiv 2.10.2023, invocând încetarea contractului de asistență juridică și lipsa mandatului, nu are relevanță juridică sub aspectul curgerii termenului de exercitare a căii de atac, întrucât valabilitatea comunicării actelor procesuale la domiciliul ales nu este condiționată de menținerea raportului contractual dintre parte și apărător.

În acest sens, se rețin dispozițiile art. 87 alin. (2) C.proc.civ., care conferă avocatului prerogativa de a exercita căile de atac și orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, chiar și în lipsa unei împuterniciri speciale.

Mai mult, potrivit art. 89 alin. (2) din același cod, mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât și instanța,

cu cel puțin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunțării. Mandatarul nu poate renunța la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac

.”

Aceste prevederi consacră, la nivel normativ, o obligație profesională de protecție a justițiabilului, însă neîndeplinirea ei nu poate anihila efectele juridice ale comunicării actelor la domiciliul ales și nici nu poate suspenda sau amâna curgerea termenului de recurs. Acceptarea unei teze contrare ar permite părții să paralizeze mecanismul procedural prin invocarea unor aspecte strict contractuale, în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice și cu caracterul de ordine publică al normelor privind comunicarea actelor de procedură.

Apărarea recurentului, întemeiată pe încetarea contractului de asistență juridică, echivalează, în fapt, cu invocarea unei cauze de întrerupere a termenului procedural, care nu poate fi primită, întrucât ar echivala cu recunoașterea unei cauze de întrerupere a termenului neprevăzute de lege.

Înalta Curte reține că, în materie procedurală, cauzele de întrerupere a termenelor sunt strict reglementate. Astfel, art. 184 alin. (4) C.proc.civ. stabilește expres că întreruperea termenului procedural și reluarea acestuia de la data noii comunicări operează numai în două ipoteze limitative: decesul părții sau decesul reprezentantului acesteia. Cum în speță nu ne aflăm în prezența vreunei asemenea situații excepționale, termenul de recurs a curs, în mod neîntrerupt, de la 1.09.2023 și s-a împlinit la expirarea celor 30 de zile prevăzute de lege.

Apărarea recurentului potrivit căreia însăși instanța de apel ar fi considerat necesară o nouă comunicare a hotărârii, ceea ce, în opinia sa, ar fi de natură să valideze teza potrivit căreia termenul de recurs ar fi început să curgă de la data ultimei comunicări, nu poate fi primită.

În primul rând, trebuie precizat că procedura de comunicare a hotărârii judecătorești se consumă prin efectuarea sa în condițiile legii, iar odată realizată legal, actul procedural produce efecte juridice ireversibile. Eventuala reiterare a comunicării nu generează un nou termen de exercitare a căii de atac, întrucât legea nu reglementează o asemenea ipoteză. În acest sens, astfel cum s-a menționat anterior, art. 184 alin. (4) C.proc.civ. stabilește, în mod expres și limitativ, doar două situații în care se reia curgerea termenului procedural – decesul părții sau al reprezentantului acesteia – ipoteze care nu se regăsesc în speță.

În al doilea rând, simpla diligență suplimentară a instanței de apel, materializată într-o nouă comunicare, nu are semnificația recunoașterii vreunui viciu al primei comunicări. Aceasta trebuie privită exclusiv ca o măsură de precauție administrativă, fără a putea produce efecte asupra termenului legal de recurs. Acceptarea contrariului ar conduce la relativizarea termenelor procedurale, lăsând părților posibilitatea de a specula eventualele reexpedieri ale actelor și de a prelungi artificial durata procesului, ceea ce ar fi contrar principiilor celerității și securității raporturilor juridice.

Drept urmare, cum prima comunicare a hotărârii instanței de apel, la domiciliul procesual ales al părții, s-a făcut  cu respectarea dispozițiilor art. 154–156 și art. 158 C.proc.civ., fiind aptă să declanșeze cursul termenului de 30 de zile pentru declararea recursului, în cauză, termenul de recurs a început să curgă la 1.09.2023 și a expirat la 3.10.2023.

În aceste condiții, raportat la data declarării căii de atac de către pârâtul C., respectiv 2.08.2024, astfel cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul aflat la dosarul de recurs, Înalta Curte constată că prezentul recurs a fost formulat peste termenul imperativ prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C.proc.civ.: „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Cum articolul invocat prevede sancțiunea procedurală a nulității în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege, rezultă că, în cauză, este incidentă această sancțiune.

Drept urmare, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul C., ca tardiv formulat.

Soluția de respingere a vizat și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, formulată de pârât care, fiind parte căzută în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C.proc.civ., nu este îndreptățit la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.