ÎCCJ, decizie (scj.ro #199882)

Apel. Comunicarea hotărârii judecătorești fostului administrator judiciar. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

lichidator judiciar

comunicarea hotărârii

apel

cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac

C. proc. civ., art. 89, art. 158, art. 172, art. 184 alin. (1), alin. (3), art. 468 alin. (1)

Legea nr. 85/2014, art. 41 alin. (5)

Premisa analizării unei cereri de repunere în termenul de declarare a căii de atac este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului, pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

Nevalabilitatea actului de procedură al comunicării este incompatibilă cu repunerea în termen, pentru că, dacă actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că partea ar fi fost în termenul legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile a hotărârii primei instanțe.

Potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, în litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea insolvenței, citarea și comunicarea actelor de procedură se fac, ca regulă, generală, la sediul debitorului și la sediul lichidatorului judiciar, societățile în faliment neputând sta în judecată decât prin lichidator judiciar, potrivit actului normativ special privind procedura insolvenței.

În absența unui lichidator judiciar care să preia mandatul și să reprezinte societatea intrată în faliment, urmare a refuzului lichidatorilor judiciari desemnați succesiv de judecătorul sindic de a prelua mandatul, inclusiv atribuțiile de reprezentare judiciară, nu este valabilă procedura de comunicare a hotărârii judecătorești la sediul fostului administrator judiciar, instanța de apel, în examinarea excepției privind tardivitatea apelului, reținând greșit, în temeiul art. 185 C. proc. civ., nerespectarea termenului de promovare a căii de atac, cu consecința pierderii dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus termenului defipt de lege.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1284 din 24 mai 2022

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 95, art. 194 și art. 453 C. proc. civ., art. 1350, art. 1530, art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 3449 din data de 25.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 1.709.275,38 lei și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă pentru debitul de 1.709.275,38 lei. Totodată, a fost respinsă acțiunea ca nefondată în rest.

Prin decizia nr. 1138 din 28.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția tardivității formulării cererii de repunere în termenul de declarare a apelului și a fost respins, ca tardiv formulat apelul.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că termenul de formulare a cererii de repunere în termen este de 15 zile, întrucât din dispozițiile art. 486 coroborate cu art. 186 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că cererea de repunere în termenul de apel este de 30 de zile.

Potrivit recurentei, dispozițiile art. 186 C. proc. civ. fixează în mod expres data de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de repunere în termen, respectiv de la încetarea împiedicării.

Recurenta solicită să se aibă în vedere că prin hotărârea intermediară nr. 4631 pronunțată în data de 06.09.2019 de către Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2016 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei A. SRL, fiind numit în calitate de lichidator judiciar practicianul în insolvență D. SPRL. Ulterior, prin încheierea de ședință pronunțată în data de 18.10.2019 de către Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2016, judecătorul sindic a luat act de refuzul practicianului în insolvență D. SPRL de a avea calitatea de lichidator judiciar, fiind astfel numit practicianul în insolvență E. IPURL.

Totodată, prin încheierea de ședință pronunțată în data de 01.11.2019 de către Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016, s-a dispus suspendarea procedurii de faliment împotriva debitoarei A. S.R.L iar prin încheierea de ședință din data de 25.09.2020, pronunțată de aceeași instanță, s-a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar cu practicianul în insolvență C. IPURL.

Ulterior, prin încheierea de ședință pronunțată în data de 05.03.2021, judecătorul sindic a dispus repunerea cauzei pe rol, fiind astfel reluată procedura de faliment împotriva societății A. S.R.L.

Astfel, potrivit recurentei, din cele evocate, rezultă că în perioada 06.09.2019-05.03.2021 reprezentarea societății A. S.R.L. a fost incertă, întrucât procedura falimentului deschisă împotriva acesteia a fost suspendată atât cu privire la îndeplinirea atribuțiilor practicianului în insolvență, cât și cu privire la procedura de dizolvare și lichidare, iar practicienii în insolvență, desemnați să reprezinte interesele societății debitoare, au solicitat înlocuirea.

Prin urmare, susține recurenta că în mod eronat instanța de apel a reținut că pe perioada suspendării procedurii falimentului, lichidatorul judiciar C. IPURL ar fi putut să își exercite celelalte atribuții conferite de lege, printre care și acelea de a formula și susține acțiuni în pretenții pentru încasarea creanțelor debitoarei.

Așadar, lichidatorul judiciar C. IPURL și-a putut îndeplini atribuțiile conferite de lege numai după reluarea procedurii falimentului.

În continuare, recurenta susține că a luat la cunoștință în data de 23.03.2021 atât de existența dosarului cât și de sentința apelată, aceasta fiind comunicată către fostul administrator judiciar, deși mandatul acestuia încetase la data de 06.09.2019.

Mai arată recurenta că hotărârea primei instanțe a fost comunicată în mod greșit fostului administrator judiciar F. SPRL în data de 21.02.2020, deși acesta a fost înlocuit încă din 06.09.2019, dată la care a fost numit lichidator judiciar D. SPRL.

În consecință, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ. cu privire la existența unei imposibilități obiective de a formula calea de atac în termenul legal iar cererea de repunere în termenul de apel cât și apelul au fost formulate cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, prin urmare nu răspunde exigențelor impuse de art. 6 par. l din CEDO și art. 425 alin. (l) lit. b) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 28 octombrie 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 17 noiembrie 2021, recurenta a reluat susținerile din motivele de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Criticile recurentei fundamentate, în opinia titularei căii de atac, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., privind respingerea în mod greșit a cererii de repunere în termenul de apel și admiterea excepției tardivității apelului, se încadrează, din oficiu, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și Înalta Curte constată că se vădesc a fi fondate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Pentru început, Înalta Curte reține că instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege, pentru efectuarea sa valabilă.

Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului, pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

Nevalabilitatea actului de procedură al comunicării este incompatibilă cu repunerea în termen, pentru că, dacă actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că partea ar fi fost în termenul legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile a hotărârii primei instanțe.

Comunicarea sentinței marchează momentul curgerii termenului de apel. Legiuitorul a reglementat, cu titlu general, faptul că termenele procedurale încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel (art. 184 alin. 1 C. proc. civ.), dispozițiile cu caracter general regăsindu-se și în reglementarea căilor de atac. În acest sens, dreptul de a exercita calea de atac a apelului se naște, ca regulă, de la comunicarea hotărârii judecătorești (art. 468 alin. 1 C. proc. civ.) dacă legea nu prevede altfel.

Cum reține, de altfel, și instanța de apel, art. 468 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că termenul de apel este de 30 de zile care se calculează de la momentul comunicării hotărârii.

Potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, în litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea insolvenței, citarea și comunicarea actelor de procedură se face, ca regulă, generală, la sediul debitorului și la sediul lichidatorului judiciar, societățile în faliment, cum este recurenta, neputând sta în judecată decât prin lichidator judiciar, potrivit actului normativ special privind procedura insolvenței.

Pentru calculul termenului procedural, este necesar a fi stabilit punctul de plecare, aspect reglementat de art. 468 alin. (1) coroborat cu art. 184 C. proc. civ., acesta fiind identificat în mod greșit ca fiind 25 februarie 2020, în absența unui lichidator judiciar care să preia mandatul și să reprezinte societatea, cu nesocotirea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 184 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că termenul procedural nu începe să curgă în această ipoteză.

Argumentele recurentei-reclamante privind nevalabilitatea procedurii de comunicare a sentinței din data de 25 februarie 2020, în condițiile art. 158 C. proc. civ., la sediul fostului administrator judiciar și care s-a întors cu mențiunea „mutat de la adresă”, au fost înlăturate de instanța de apel prin invocarea dispozițiilor art. 89 și art. 172 C. proc. civ., cu nesocotirea dispozițiilor speciale în materia puterii de reprezentare din legislația insolvenței.

Potrivit art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare și unde vor fi comunicate actele de procedură, în cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura fiind valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în ce privește schimbarea în cursul procesului a sediului procesual ales.

În cauză, nu s-a observat că nevalabilitatea procedurii de comunicare nu era determinată de ipoteza schimbării locului de citare și de lipsa de diligență a părții, situație în care ar fi fost valabilă comunicarea sentinței.

Instanța de apel a ignorat apărările reclamantei privind nevalabilitatea sediului procesual ales la data efectuării comunicării sentinței (25 februarie 2020), urmare a trecerii la faliment și a încetării de drept începând din data de 6 septembrie 2019 a mandatului administratorului judiciar la sediul căruia a fost efectuată procedura de comunicare, căruia nu i se putea imputa, în aceste condiții, lipsa comunicării către instanță a schimbării ulterioare a sediului său profesional, cu consecința unei greșite aplicări a prezumției legale irefragabile asupra comunicării valabile la locul inițial indicat.

De asemenea, instanța de apel în mod greșit nu a recunoscut nici efectele absenței, la data efectuării procedurii de comunicare, a unei reprezentări legale funcționale a societății intrate în faliment, urmare a refuzului lichidatorilor judiciari desemnați succesiv de judecătorul sindic, de a prelua mandatul, inclusiv atribuțiile de reprezentare judiciară a societății, măsuri aduse la cunoștința părților și terților spre opozabilitate, prin publicarea hotărârilor judecătorești în Buletinul Procedurilor de Insolvență, neputând fi incidente dispozițiile art. 89 C. proc. civ., invocate de instanța de apel, privind comunicarea revocării mandatului din reprezentarea convențională.

Înalta Curte subliniază că actul procedural al comunicării este obligatoriu și reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acestuia fiind ca părțile să ia în mod efectiv act de conținutul hotărârii și să își poată formula criticile împotriva acesteia pe calea apelului.

Confirmând susținerile recurentei privind nevalabilitatea procedurii de comunicare a sentinței, Înalta Curte constată că instanța de apel, în examinarea excepției privind tardivitatea apelului, a reținut greșit, în temeiul art. 185 C. proc. civ., nerespectarea termenului de promovare a căii de atac, cu consecința pierderii dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus termenului defipt de lege.

În această situație, nu se mai impune și analiza motivelor privind respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termenul de apel, Înalta Curte formulând doar observația că termenul de îndeplinire a acestui act de procedură fiind același cu termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, potrivit art. 186 alin. (2) teza finală C. proc. civ., acesta era de 30 de zile și nu de 15 zile de la încetarea împiedicării, cum s-a reținut în mod greșit prin decizia recurată.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1138 A din 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.