ÎCCJ, decizie (scj.ro #114055)

Societate aflată în procedura insolvenței. Necitarea

administratorului/lichidatorului judiciar. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-administrator/lichidator judiciar

-citare

Codul de procedură civilă din 1865, art. 85

Legea nr. 85/2006

Întrucât după intrarea în procedura insolvenței societățile comerciale nu mai pot sta în judecată decât prin administratorul/lichidatorul judiciar, conform Legii nr. 85/2006, act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun, citarea în cauză a acestuia nu este doar o chestiune de reprezentare, ci de îndeplinire a procedurii de citare cu partea aflată într-o atare procedură specială.

În lipsa citării  în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar este încălcată exigența fundamentală a contradictorialității procesului civil, exigență ce impune instanței, cu titlu imperativ, interdicția de a dispune vreo măsură înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților legal citate și, prin urmare, și dreptul la apărare și la un proces efectiv.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3416 din 5 noiembrie 2014

Prin sentința nr. 23/COM/2012, Tribunalul Alba a respins acțiunea SC V. SRL prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA la plata sumei de 223.309 lei, reprezentând contravaloarea autoutilitarei, proprietatea pârâtei, și a dobânzilor legale aferente, începând cu data de 2 februarie 2011, dată la care a fost încheiat procesul – verbal de conciliere directă, și până la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță de fond a reținut că între părțile în litigiu a fost încheiat un contract de asigurare facultativă de bunuri, sub forma poliței de asigurare nr. 0885253 pentru autoutilitara, proprietatea reclamantei, reclamanta solicitând prin prezenta acțiune contravaloarea acesteia, întrucât susține că a fost furată. Tribunalul a reținut ca întemeiat refuzul de despăgubire al pârâtei SC O. SA, față de dispozițiile art. 8.2 lit.g din Condițiile generale ale poliței de asigurare, care prevăd expres că asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru ipoteza în care asiguratul a înstrăinat autovehiculul sau a cedat prin contract scris dreptul de folosință a acestuia, fără acordul asigurătorului.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta a închiriat autovehiculul asigurat, însă nu a dovedit că acest act a intervenit anterior încheierii poliței de asigurare, pentru a exclude de la aplicare art. 8.2 lit.g din Condițiile generale, chiar dacă data menționată pe contractul de închiriere este 15 februarie 2010, așadar anterioară datei de 3 martie 2010, data poliței de asigurare, aceasta nefiind dată certă pentru a putea fi opusă asigurătorului. În plus, din probele administrate, reiese că numărul kilometrilor parcurși la data încheierii contractului de închiriere este superior numărului de kilometri ce rezultă din raportul de inspecție de risc întocmit la data încheierii poliței, astfel că este cert că actul de închiriere este ulterior poliței de asigurare.

Împotriva aceste sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 131 din 28 martie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă a respins apelul reclamantei și a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, față de considerentele instanței de fond și de criticile din calea de atac, nu poate fi examinat cazul de neacordare a despăgubirilor prevăzut de art. 8.2 lit.d din Condițiile generale, referitor la instituirea unei anchete sau proceduri penale în legătură cu paguba până la finalizarea acesteia, despre care intimata face vorbire în întâmpinare.

Instanța de apel a reținut că este indubitabil faptul că apelanta-intimată a încheiat un contract de închiriere, care, chiar în ipoteza în care a fost încheiat anterior poliței de asigurare, astfel cum se susține, de către aceasta, trebuia adus la cunoștința asigurătorului, pentru a se evita aplicarea dispozițiilor art. 8.2 lit.d din Condițiile generale. Totodată, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că numărul kilometrilor parcurși la data contractului de închiriere este superior numărului de kilometri reținuți în raportul de inspecție întocmit la data încheierii poliței de asigurare, neputând fi opusă intimatei susținerea apelantei conform căreia s-ar fi comis o eroare materială la data întocmirii contractului de închiriere, întrucât intimata-pârâtă nu a fost prezentă la acest moment.

Totodată, instanța de apel a respins susținerea apelantei în sensul că nu ar fi putut să se apere față de invocarea în speță a art. 8.2 lit.g din Condițiile generale, întrucât o atare invocare s-a făcut chiar odată cu concluziile scrise, de către intimată, relevând că apărarea intimatei întemeiată pe această clauză contractuală reiese din notele de ședință depuse la data de 7 februarie 2012. În plus, acest motiv a fost susținut de către apelanta-reclamantă chiar în concluziile scrise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că, prin încheierea din 17 ianuarie 2014, curtea de apel a încălcat dreptul la apărare al apelantei-reclamante și principiul contradictorialității, atâta timp cât procedura de citare cu apelanta-reclamantă s-a realizat la sediul cabinetului avocatului F., avocat ce renunțase la mandat. Or, a arătat recurenta, în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. 93 C. proc. civ., atâta timp cât alegerea de domiciliu nu a fost efectuată de către parte, ci de către avocatul însuși, și fără indicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenței. Mai mult, împotriva apelantei – reclamante fusese deschisă procedura insolvenței, iar curtea de apel a admis excepția decăderii apelantei-reclamante din proba cu martori, întrucât această cerere nu a fost formulată la prima instanță de fond și în cererea de apel nu au fost indicați martorii propuși, excepție invocată de intimată, deși aceeași instanță a reținut că trebuie citat administratorul judiciar cu mențiunea de însușire a căii de atac formulată și de confirmare a mandatului avocatului I.F. De altfel, la primul termen de judecată la care a beneficiat de reprezentare calificată – 21 martie 2014, recurenta a solicitat instanței de apel revenirea asupra cererii de probatorii formulată de apelantă, cerere respinsă de instanță fără nicio motivare în fapt și în drept.

Recurenta-reclamantă a învederat că vătămarea produsă părții reclamante prin decăderea din dreptul de a administra probe, este evidentă, atâta timp cât în fața primei instanțe de fond nu a existat o dezbatere contradictorie asupra modului de excludere prevăzut de art.8.2 lit.g din Condițiile generale, soluția tribunalului fiind una surprinzătoare.

Ca atare, în speță devine incident art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat recurenta-reclamantă.

Motivarea dată de instanța de apel în încheierea din 17 ianuarie 2014 cu privire la admiterea excepției decăderii din probe a apelantei-reclamante este străină de natura pricinii, reținându-se că probele nu au fost solicitate în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel. Or, conform art. 292 C. proc. civ., apelul are efect devolutiv, permițând administrarea de probe noi. În plus, în cererea de probe, apelanta-reclamantă i-a indicat expres pe cei doi martori solicitați. Mai mult, la prima zi de înfățișare în apel – 27 aprilie 2012, apelanta-reclamantă și-a susținut cererea de probatorii și a indicat expres unul dintre martorii propuși, aspect reținut în chiar conținutul acestei încheieri, însă instanța de apel nu a mai analizat această cerere, întrucât a admis cererea de suspendare a judecății apelului, formulată de intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a învederat că, prin decizia atacată, instanța de apel a refuzat să analizeze încălcarea principiului contradictorialității de către prima instanță de fond, astfel încât devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că motivul de excludere întemeiat pe art. 8.2 lit. g din Condițiile generale, nu a fost invocat de către intimată nici în întâmpinare, nici anterior ultimului termen de judecată, ci prin Concluziile scrise, motiv pentru care prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, care fiind un motiv de ordine publică putea fi invocat oricând în fața instanței de apel, contrar celor reținute de către aceasta în motivarea deciziei atacate.

Pe fondul cauzei, a arătat recurenta-reclamantă, problema de drept supusă atenției instanței de apel, era dacă în speță era sau nu aplicabil cazul de excludere prevăzut art. 8.2 lit. g din polița de asigurare, iar împrejurarea de fapt ce se solicită a fi stabilită de către instanța de apel pe baza probelor, era dacă actul de închiriere era sau nu era anterior poliței de asigurare.

Recurenta-reclamantă a învederat că soluția instanței de apel nu este motivată în drept, singurul text de lege citat fiind art. 274 C. proc. civ., iar motivarea este contradictorie și străină de natura pricinii, atâta timp cât, deși reține că art. 8.2 lit. g se aplică doar dacă actul de închiriere este ulterior poliței de asigurare, instanța de apel reproșează reclamantei că trebuia să aibă un comportament mai precaut pentru a evita aplicarea cazului de excludere. În plus, instanța de apel face amplă trimitere la necesitatea existenței formei scrise a contractului de închiriere, deși forma scrisă a contractului din 15 februarie 2010 nu a făcut obiectul controversei, singurul aspect controversat fiind data la care a fost încheiat acest contract. De altfel, spre deosebire de prima instanță de fond care a reținut că actul de închiriere este ulterior poliței de asigurare, din considerentele deciziei instanței de apel nu se poate reține dacă această instanță a reținut că închirierea este ulterioară sau anterioară contractului de asigurare.

Instanța de apel, a arătat recurenta-reclamantă, a interpretat greșit dispozițiile art. 8.2 lit. g din Condițiile generale ale poliței de asigurare, reținând, contrar conținutului acestei clauze, că reclamanta era obligată să încunoșiințeze societatea de asigurare despre existența contractului de închiriere, chiar dacă acesta era anterior, pentru a se pune la adăpost de invocarea clauzei de excludere, or, s-a învederat, în chestionarul de asigurare completat anterior încheierii poliței, o astfel de întrebare nu se regăsește, astfel încât nu era considerată de asigurător ca fiind o împrejurare esențială la încheierea asigurării.

Or, a arătat recurenta-reclamantă, reținerea de către instanța de apel a obligației reclamantei de a înștiința societatea de asigurare despre existența contractului de închiriere încheiat anterior, este supusă criticii prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât o atare obligație nu se regăsește nici în contractul părților, nici în vreun text de lege.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și invocând excepția nulității recursului, conform art. 302

1

lit. d), întrucât recursul nu a fost însușit de către lichidatorul judiciar al recurentei.

Față de excepția întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, întrucât la dosarul cauzei a fost depusă dovada de însușire a recursului de către lichidatorul judiciar al recurentei, respectiv, L.P. SPRL, o atare excepție a rămas fără obiect, calea de atac fiind semnată de către reprezentantul legal al societății aflată în procedura insolvenței.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte a reținut, cu titlu preliminar, că recurenta-reclamantă a înțeles să critice prin motivele de nelegalitate invocate decizia instanței de apel și încheierea din data de 17 ianuarie 2014, prin care, susține recurenta, i-a fost respinsă administrarea de probe în apel, prin admiterea excepției decăderii din probe invocată de către intimată, deși recurenta-reclamantă nu fusese legal citată pentru acel termen.

Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 282 C. proc. civ., încheierile premergătoare sau preparatorii pot fi atacate numai odată cu fondul cauzei, nefiind susceptibile de a fi atacate cu recurs pe cale separată. Pe cale de consecință logică, recursul declarat împotriva unei hotărâri judecătorești se socotește a fi făcut

împotriva tuturor încheierilor preparatorii

date de instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu calea de reformare, nefiind necesară indicarea expresă a acestora în conținutul cererii de recurs, atâta timp cât, prin astfel de încheieri nu se întrerupe cursul judecății sau nu se produce o dezinvestire a instanței care le-a pronunțat și atâta timp cât, eventualele neregularități ale instanței de fond săvârșite prin atare încheieri pot fi supuse atenției instanței de control judiciar, chiar la momentul final al dezinvestirii instanței de fond, prin pronunțarea unei sentințe sau decizii.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a respins apărările intimatei-pârâte privind inadmisibilitatea recursului împotriva încheierii din 17 ianuarie 2014, întrucât recurenta-reclamantă nu ar fi declarat recurs  împotriva acestei încheieri atâta timp cât încheierea vizată este o încheiere preparatorie, de încuviințare a probelor, care, conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ. poate fi atacată cu recurs doar odată cu decizia instanței de apel.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte a reținut că motivele de nelegalitate dezvoltate de către recurenta-reclamantă permit încadrarea în textele art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. indicate, astfel încât nu poate fi reținută nici susținerea intimatei-pârâte privind neindicarea motivelor de nelegalitate în susținerea recursului.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, principiu ce se bucură și de o consacrare constituțională în art. 27 din Constituția României, este

principiul dreptului la apărare

. Sub aspect procedural, garantarea respectării acestui principiu se regăsește în art. 85 C. proc. civ. care prevede că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea și înfățișarea părților și, respectiv, art. 112, 115, 132, 138 și 292 C. proc. civ. care reglementează dreptul părții de a propune probe în fața instanței de judecată.

Strâns legat de principiul dreptului la apărare este principiul contradictorialității aplicabil în procesul civil, care presupune că fiecare parte în proces are dreptul să-și susțină și să-și dovedească pretențiile și apărările sale, precum și dreptul de a discuta și de a combate susținerile și probele celeilalte părți. În realizarea acestui principiu, instanța de judecată este obligată să încuviințeze sau să respingă probele solicitate de părți numai în ședință publică, după ce părțile, legal citate, se pronunță asupra admisibilității acestora.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte a reținut că prin încheierea din 6 decembrie 2013, instanța de apel a acordat termen întrucât a reținut, în urma propriilor verificări făcute la Registrul Comerțului, că apelanta-reclamantă este în procedura insolvenței, omițând să pună în vedere administratorului judiciar să însușească calea de atac a apelului și să confirme mandatul avocatului ales în cauză de fostul reprezentant legal al societății, conform dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 85/2006, republicată. La termenul următor din 17 ianuarie 2014, instanța de apel, deși constată că apelanta-reclamantă nu este legal reprezentată, fiind necesară citarea în cauză a administratorului judiciar, admite excepția decăderii din proba solicitată de reclamantă în chiar cuprinsul cererii de apel.

Întrucât după intrarea în procedura insolvenței, societățile comerciale nu mai pot sta în judecată decât prin administratorul/lichidatorul judiciar, conform Legii nr. 85/2006, republicată, act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun, citarea în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar nu este doar o chestiune de reprezentare, ci de îndeplinire a procedurii de citare cu partea aflată într-o atare procedură specială. În lipsa citării  în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar, instanța de judecată este obligată să acorde termen în vederea efectuării procedurii de citare, cu societatea aflată în procedura insolvenței conform art. 85 C. proc. civ., pentru a-i da posibilitatea apelantei-reclamante să-și susțină cererea de probatorii formulată în cuprinsul apelului declarat și, respectiv, să cunoască și să combată excepția de decădere din probe, invocată de intimata-pârâtă. Neprocedând astfel, instanța de apel a încălcat exigența fundamentală a contradictorialității procesului civil, exigență ce impune instanței, așadar,

cu titlu imperativ

, interdicția de a dispune vreo măsură înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților legal citate. Totodată, instanța de apel i-a încălcat recurentei-reclamante dreptul la apărare și la un proces efectiv, nedându-i posibilitatea să-și susțină în fața instanței cererea de probatorii formulată, cu atât mai mult cu cât, în apel, cale de atac devolutivă, s-a invocat soluționarea surprinzătoare a cauzei de către prima instanță de fond  prin reținerea cauzei de excludere prevăzută de art. 8.2 lit. g din Condițiile speciale, deși, întreaga apărare a intimatei-pârâte în derularea procedurii în fața primei instanțe, dar și anterior, la momentul respingerii dosarului de daună, s-a bazat pe invocarea cauzei de excludere prevăzută de art. 8.2 lit. d din Condițiile generale ale poliței de asigurare.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut ca întemeiat motivul de recurs relativ la nelegala citare a recurentei la momentul încuviințării probelor în apel, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fapt ce a afectat grav dreptul la apărare al acesteia, producându-i o vătămare ce nu mai poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate.

Înalta Curte a reținut că administrarea de probe noi în apel era cu atât mai necesară, cu cât prima instanță de fond a schimbat motivul de excludere de la despăgubire a reclamantei, înlocuind clauza art. 8.2 lit. d cu clauza art. 8.2 lit. g din Condițiile generale ale poliței de asigurare, pornind de la susținerile făcute în

in limitae litis

de către pârâtă prin

„

notele de ședință, reținând, în soluția de respingere a acțiunii, împrejurări de fapt – respectiv, absența unei date certe pe contractul de închiriere care să probeze faptul că acesta este anterior poliței de asigurare, pentru a fi înlăturată cauza de excludere din art. 8.2 lit. g – împrejurări pe care recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea efectivă să le probeze nici în fața instanței de fond, nici în fața instanței de apel, în condițiile art. 292 C. proc. civ., ca urmare a nerespectării dispozițiilor procedurale privind legala citare a acesteia.

De altfel, la termenul din 21 martie 2014, recurenta-reclamantă, legal citată și reprezentată în fața instanței de apel, a solicitat curții de apel revenirea asupra cererii de probatorii în apel, cerere respinsă prin încheierea de ședință de la acea dată, fără nicio motivare, deși legal și procedural este permisă revenirea motivată a instanței asupra măsurilor dispuse prin încheierile preparatorii.

Față de reținerea acestor motive de nelegalitate, conform art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., care atrag casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel, Înalta Curte a reținut că nu mai pot fi analizate, în această fază procesuală, celelalte motive de recurs, care privesc fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel, în rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă și a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare.