ÎCCJ, decizie (scj.ro #114054)

Societate cu răspundere limitată. Aplicarea regulilor de administrare prevăzute pentru societatea pe acțiuni. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților

Index alfabetic: acțiune în pretenții

societate cu răspundere limitată

administrare

Legea nr. 31/1990, art. 144

2

, art. 197 alin. (4)

Dispozițiile art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 se regăsesc în cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat Societățile pe acțiuni, Secțiunea a III-a - Despre administrația societății pe acțiuni și, ca atare, acestea nu pot fi aplicate de instanță unei societăți cu răspundere limitată, așa cum rezultă din cuprinsul art. 197 al legii societăților comerciale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2591 din 18 septembrie 2014

Notă

: În același sens este și Decizia nr. 3679 din 31 octombrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 640/PI/20.08.2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. xx19/30/2011* s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâții N.V. și V.V., având ca obiect pretenții, fiind obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 61.640 lei reprezentând debit și a sumei de 13.986,12 lei cu titlu de dobândă legală, dobândă ce se va actualiza până la plata efectivă a debitului, respingându-se, în rest, acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care reclamanta a avut cunoștință de întinderea prejudiciului, această dată fiind în speță cea a întocmirii procesului-verbal de inspecție fiscală, 30.06.2008, acțiunea fiind formulată în termen.

Pe fondul cauzei s-a reținut, în esență, că pârâții au deținut calitatea de administratori ai societății reclamante, după cum urmează : N.V. - până în data de 16.03.2006, când s-a retras din societate conform CIM nr. 2907/16.03.2006 și V.V. - până la data de 08.03.2007, conform CIM nr. 4511 din 04.04.2007.

În aprecierea primei instanțe, fapta prejudiciabilă și prejudiciul au fost probate pe baza actului de control fiscal nr. 2354 din 01.07.2008 emis de AFP Sânnicolau Mare, iar în ceea ce privește vinovăția administratorului s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

În raport de această stare de fapt, prima instanță a invocat art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 conform căruia administratorii societății sunt răspunzători solidar cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregularități săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor. În raport de aceste prevederi legale, a statuat că pârâtul V.V. ar fi trebuit să aibă cunoștință de concluziile actului de control financiar, precum și de faptul că acest document justifică refuzul de returnare TVA de lipsa unor documente justificative, obligație ce îi revenea administratorului din aceea perioadă, adică predecesorului său.

Având în vedere aceste argumente de fapt și de drept, concluzionând că pârâtul de rang 1 nu și-a îndeplinit, în mod culpabil obligațiile legale ce îi reveneau în calitatea sa de administrator, conform cu art. 70, 73 din Legea nr. 31/1990, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, în baza art. 998 C. civ. și a respins capătul de cerere privind suma de 26.000 lei daune-interese, deoarece nu s-a depus la dosar nici un mijloc de probă prin care să se facă dovada existenței unui prejudiciu cuantificabil la suma solicitată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții N.V. și V.V.

Analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel și ale limitelor devolutive ale apelului, consacrate de art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat că apelurile sunt fondate numai în parte

, respectiv numai cu privire la suma de 3.629 lei, ce reprezintă prejudiciul recuperat prin executare voluntară din partea apelantului N.V., celelalte susțineri ale apelanților fiind nefondate.

Curtea a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și că solidaritatea la care fac trimitere aceste dispoziții legale trebuie înțeleasă în sensul art. 1042 C. civ. anterior (aplicabil în raporturile juridice de față), conform căruia „creditorul unei obligații solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune”.

Prin urmare, Curtea a apreciat a fi nefondate susținerile apelanților referitoare la responsabilitatea solidară a actualului administrator al societății, în condițiile în care raporturile juridice deduse cauzei, sunt cele dintre societate și foștii săi administratori, în condițiile în care, în virtutea art. 1042 C. civ., societatea creditoare se putea îndrepta împotriva oricăruia sau oricărora dintre debitorii săi solidari.

În opinia instanței de apel, excepția de prescripție a acțiunii nu poate fi primită, în condițiile în care termenul de prescripție al dreptului la acțiune, în sens material, nu începe să curgă de la data săvârșirii faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu, ci de la data la care cel interesat a cunoscut prejudiciul precum și pe cel vinovat de cauzarea lui (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

S-a stabilit că singura critică pertinentă este cea formulată de apelantul N.V. și se referă la suma de 3.629 de lei, reprezentând TVA aferent vânzării unui teren fără factură. Cu privire la această sumă, părțile au încheiat un acord în urma căruia apelantul N.V. a restituit societății această sumă, inclusiv impozit, majorări de întârziere, majorări TVA, în total 9.169,00 lei, la dosarul de apel fiind depusă și dispoziția de încasare din 27.10.2008, aspecte necontestate de către reclamantă.

În consecință, Curtea a admis apelurile declarate de apelanții V.V. și N.V., în contradictoriu cu intimata SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 640/PI/20 august 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. xx19/30/2011*, având ca obiect pretenții, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a redus cuantumul debitului principal la care au fost obligați cei doi pârâți-apelanți de la 61.640 de lei la suma de 58.011 lei, reducând în mod corespunzător și proporțional și cuantumul dobânzii datorate de la 13.986,12 la suma de 13.164 lei și menținând restul dispozițiilor hotărârii primei instanțe referitoare la obligarea celor doi pârâți la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță.

Urmare admiterii parțiale a apelurilor declarate, în raport cu proporția reducerii pretențiilor reclamantei și în considerarea art. 274-276 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata A. SRL să plătească fiecărui apelant câte 159 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 228 din 26.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, în termen legal, au formulat recurs pârâții N.V. și V.V

., care au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii.

În cadrul motivelor de recurs formulate de pârâtul N.V., acesta a invocat următoarele critici ale deciziei recurate:

- nepronunțarea instanței de apel asupra unui motiv de apel, respectiv asupra greșitei obligări de către instanța de fond la plata sumei de 12.144 lei aferentă perioadei 9.03.2007-31.03.2008;

- respingerea greșită a sumei de 39.820 lei de la rambursare TVA cu motivarea că societatea nu a reușit să dovedească faptul că bunurile și serviciile aprovizionate s-au făcut pentru nevoile firmei (motiv în dovedirea căruia s-a făcut referire la probele administrate în cauză);

- obligarea greșită la plata sumei de 1.048 lei, care este prescrisă întrucât nu a fost solicitată până la data de 31.12.2007;

- obligarea greșită la plata sumei de 3.000 lei reținută cu titlul de amendă, față de împrejurarea că răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine administratorului;

- reținerea eronată a obligației de a plăti suma de 1.515 lei servicii consultanță atât timp cât societatea nu deținea documentele necesare în duplicat;

- împlinirea termenului de 3 ani de prescripție a dreptului material la acțiune raportat la data cesiunii de părți sociale, 16.03.2006, dată la care s-a procedat și la verificarea contabilității societății (în acest sens s-a reținut în mod greșit data controlului fiscal ca dată la care societatea trebuia să cunoască existența prejudiciului).

În memoriul de recurs al recurentului V.V., acesta a criticat decizia atacată sub următoarele aspecte:

- ambele instanțe au aplicat greșit dispozițiile art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, întrucât reclamanta este societate cu răspundere limitată a cărei administrare nu este limitată de aceste dispoziții legale în conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990; chiar și în situația în care s-ar aprecia că aceste dispoziții legale se aplică și societății reclamante, în cauză nu s-a făcut dovada că recurentul a avut cunoștință de faptele celuilalt pârât pentru a fi justificată antrenarea răspunderii solidare;

- ambele instanțe au reținut în mod nelegal incidența dispozițiilor art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată, așa cum prevăd art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;

- instanța de apel a reținut în mod greșit și incidența dispozițiilor art. 1042 C. civ. prin raportarea la starea de fapt reținută în probatoriul administrat în cauză întrucât acest text de lege reglementează modalitatea de executare a obligației solidare, și nicidecum modalitatea de antrenare a acesteia;

- ambele instanțe au acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv s-au pronunțat asupra unei răspunderi solidare în condițiile în care reclamanta a solicitat în mod expres antrenarea răspunderii civile delictuale în mod individual în sarcina fiecărui pârât.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 6, 8 și 9 și art. 312 C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurent,

instanța supremă a reținut că, în ceea ce privește recursul formulat de recurentul N.V., pot fi reținute ca și critici de nelegalitate numai criticile care privesc nepronunțarea instanței de apel asupra unui motiv de apel și greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, celelalte critici vizând aspecte de netemeinicie a deciziei care nu pot fi analizate în recurs.

Cu privire la împrejurarea invocată de recurent, a neanalizării motivului de apel referitor la obligarea acestuia de către instanța de fond la plata sumei de 12.144 lei aferentă perioadei 9.03.2007-31.03.2008 în care a fost administrator A.M., se constată că această critică a fost formulată în mod distinct în cadrul motivelor de apel, iar în considerentele deciziei recurate nu există nicio referire expresă la suma menționată mai sus, reținându-se răspunderea solidară a administratorilor societății.

Întrucât instanța de apel a răspuns distinct celorlalte critici care vizau acordarea unor sume de bani, Înalta Curte apreciază că argumentele instanței de apel referitoare la răspunderea solidară a pârâților nu răspund concret acestei critici, hotărârea fiind nemotivată din acest punct de vedere.

Critica referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune este, la rândul său, fondată.

Astfel, deși în cadrul motivelor de apel s-a invocat că termenul de prescripție s-a împlinit raportat la data cesiunii de părți sociale, dată la care a avut loc verificarea contabilității societății, iar societatea avea posibilitatea de a cunoaște prejudiciul prin verificările contabile făcute cu această ocazie, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor critici, fapt care conduce la imposibilitatea exercitării controlului de legalitate a deciziei recurate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate a deciziei recurate formulate de recurentul V.V., instanța supremă a reținut ca fiind neîntemeiat primul motiv de apel, care vizează greșita interpretare a conținutului cererii de chemare în judecată, întrucât societatea comercială reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 101.626,12 lei cu titlu de debit, daune-interese și dobândă legală, fără a rezulta că a solicitat obligarea distinctă a fiecărui pârât la plata unei sume de bani. Așadar, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nefiind încălcat principiul disponibilității.

Sunt, însă, fondate susținerile recurentului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, întrucât reclamanta este societate cu răspundere limitată a cărei administrare nu se supune acestor dispoziții legale, în conformitate cu art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, potrivit art. 144

2

din legea societăților comerciale alin. (4), administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregulile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar.

De asemenea, potrivit alin. (5), în societățile care au mai mulți administratori răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administrație, împotrivirea lor și au încunoștințat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni și auditorul financiar.

Aceste dispoziții legale se regăsesc în cuprinsul capitolului IV al legii, intitulat

Societățile pe acțiuni

, Secțiunea a III-a -

Despre administrația societății

și nu se aplică societăților cu răspundere limitată, așa cum rezultă din cuprinsul art. 197 al legii societăților comerciale.

Prin urmare, se impune ca instanța de apel să stabilească ce dispoziții legale din legea specială sunt aplicabile în cauză, dacă acestea au fost încălcate, dacă încălcarea atrage răspunderea individuală sau solidară a pârâților și în ce măsură dreptul la acțiune este prescris, în raport de aceste constatări și de analiza susținerilor părților referitoare la momentul la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Se va analiza în cauză și incidența art. 1042 din vechiul Cod civil în raport de felul răspunderii ce se va stabili, conform celor arătate în paragraful anterior al considerentelor.

Față de cele arătate, constatând că în lipsa unor considerente care să aibă în vedere cele expuse mai sus, controlul judiciar în recurs nu poate fi exercitat efectiv, aceasta echivalând cu necercetarea fondului cauzei, Înalta Curte a admis recursurile în baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.