ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3053 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunile conexe formulate de reclamanții D.M.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligându-1 pe acesta să soluționeze dosarul reclamanților înregistrat sub nr. 35440/CC/2007. Instanța de judecată a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția autorității de lucru judecat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atribuțiile privitoare la soluționarea dosarelor de despăgubire prin emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faptul că această entitate nu are personalitate juridică nefiind relevant în cauză, întrucât în litigiile de contencios administrativ esențială este capacitatea de drept administrativ a autorității publice, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării și exercitarea în concret a legii; analiza prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia inexistenței unui temei legal care să justifice calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (9) din O.U.G.

nr. 25/2007, această din urmă autoritate funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. Excepția autorității de lucru judecat a fost pusă în discuția părților de instanță, din oficiu, în ședința publică din data de 07 aprilie 2011, în considerarea sentinței civile nr. 1958 din 25 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, modificată prin Decizia nr. 518 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată irevocabil cererea formulată de reclamanții D.M.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâții Cancelaria Primului Ministru - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect obligarea pârâților la soluționarea dosarului nr. 35400/CC/2007 privind despăgubirile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, în privința cererii reclamanților de soluționare a dosarului nr. 35400/CC/2007, creează însă numai aparența unei autorități de lucru judecat, întrucât examinarea circumstanțelor concrete ale cauzei și a considerentelor avute în vedere, atât de instanța de fond, cât și de instanța de recurs, în litigiul anterior, conduce la concluzia neîndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate de părți, obiect și cauză. Cu privire la fondul cauzei. Prin Decizia nr. 76 din 11 aprilie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost soluționată Notificarea nr. 113/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii cu privire la imobilul - moară, situat în Comuna Cornățel, Sat Slobozia, județul Dâmbovița, evidențiată în patrimoniul SC C.M.T.

SA, în favoarea moștenitorilor defuncților P.N.D. și G.C.G., printre care și reclamanții D.M.M. (o cotă de 1/8) și G.M. (în cotă de 3/48). Dosarul aferent acestei decizii a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35440/CC/2007, fiind parcursă prima etapă a procedurii administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv etapa transmiterii și înregistrării dosarelor. Potrivit afirmațiilor pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul nr. 35440/CC/2007 a fost analizat și în privința respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, fiind parcursă astfel și a doua etapă a procedurii administrative.

In ceea ce privește etapa evaluării imobilului, se reține că refuzul pârâtei de îndeplinire a atribuțiilor legale, în sensul desemnării evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare, este unul nejustificat, susținerile reclamanților în acest sens fiind întemeiate; refuzul pârâtei a fost determinat, pe de o parte, de lipsa relațiilor solicitate Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, prin adresele nr. 35440/CC din 11 iunie 2010 și nr. 35440/CC din 15 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, de necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, potrivit Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Sub aspectul lipsei relațiilor solicitate de la AVAS, se observă că acest demers al pârâtei a intervenit după ce reclamanții și ceilalți moștenitori - titulari ai notificării au răspuns tuturor cerințelor acesteia.

Or, este evident că refuzul pârâtei de soluționare a dosarului nr. 35440/CC/2007 este unul nejustificat, neexistând niciun impediment legal care să justifice atitudinea acestei autorități, de a solicita repetat prezentarea de precizări și înscrisuri suplimentare, toate acestea, în condițiile în care etapa evaluării imobilului presupune efectuarea unui raport de expertiză de către un expert desemnat aleatoriu de Comisia Centrală, expert care va proceda și la identificarea imobilului sub aspectul tuturor elementelor necesare evaluării și stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Referitor la necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, invocată de pârâtă, prin trimiterea la Decizia Comisiei Centrale nr. 2815 din 16 septembrie 2008, se vor înlătura susținerile acesteia, întrucât sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin refuzul de soluționare a cererii într-un termen rezonabil, în condițiile în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată după 6 ani, deși termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale (2007) nu a fost parcursă de pârâtă decât etapa analizării în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. In motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri. De asemenea, arată recurentul, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să soluționeze dosarul reclamanților înregistrat sub nr. 35440/CC/2007.

Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru- un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 11 aprilie 2007, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, care a avut loc în același an, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtului îi revin obligații în acest sens, fiind ținut de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într- un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într- adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 3 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamanților de soluționare a cererii lor nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 3053 din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.