ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
sentința nr. 3053 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a
admis acțiunile conexe formulate de
reclamanții
D.M.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâtul
Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,
obligându-1 pe
acesta să soluționeze
dosarul reclamanților înregistrat sub nr. 35440/CC/2007.
Instanța de judecată a respins acțiunea față de
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, precum și
excepția autorității de
lucru judecat.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii
nr. 247/2005, atribuțiile privitoare
la soluționarea dosarelor de
despăgubire prin emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de
despăgubire revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, faptul că această entitate nu are personalitate
juridică nefiind relevant în cauză, întrucât în litigiile de contencios
administrativ esențială este capacitatea de
drept administrativ a autorității publice, constând în aptitudinea
prevăzută de lege de a
realiza
prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării și exercitarea
în concret a legii; analiza prevederilor Titlului
VII al Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia inexistenței unui temei legal
care să justifice calitatea de reprezentant a
Ministerului Finanțelor
Publice pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (9) din
O.U.G. nr. 25/2007,
această din urmă autoritate funcționează în
subordinea Ministerului Finanțelor Publice.
Excepția autorității de lucru judecat a fost pusă
în discuția părților de instanță,
din
oficiu, în ședința publică din data de 07 aprilie 2011, în considerarea sentinței
civile
nr. 1958 din 25 iunie 2008
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, modificată
prin Decizia nr. 518 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin care a fost soluționată irevocabil cererea formulată de
reclamanții D.M.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâții Cancelaria Primului
Ministru - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și
Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților, având ca obiect obligarea
pârâților la soluționarea dosarului nr. 35400/CC/2007 privind
despăgubirile cuvenite în
temeiul Legii nr. 10/2001.
Existența unei
hotărâri judecătorești irevocabile, în privința cererii reclamanților de
soluționare a dosarului nr. 35400/CC/2007, creează însă numai
aparența unei autorități de lucru judecat,
întrucât examinarea circumstanțelor concrete
ale cauzei și a
considerentelor avute în vedere, atât de instanța de fond, cât și de
instanța de recurs, în litigiul anterior, conduce
la concluzia neîndeplinirii cumulative a
condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate
de părți, obiect
și cauză.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Decizia
nr. 76 din 11 aprilie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului a fost soluționată Notificarea
nr. 113/2001 și s-a propus acordarea
de
măsuri reparatorii cu privire la imobilul - moară, situat în Comuna Cornățel,
Sat
Slobozia, județul Dâmbovița,
evidențiată în patrimoniul SC C.M.T. SA, în
favoarea moștenitorilor defuncților P.N.D. și G.C.G., printre
care și reclamanții D.M.M. (o cotă de 1/8) și G.M.
(în
cotă de 3/48).
Dosarul
aferent acestei decizii a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35440/CC/2007,
fiind parcursă prima
etapă a procedurii administrativă prevăzută de
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv etapa transmiterii și înregistrării
dosarelor.
Potrivit afirmațiilor pârâtei Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul nr. 35440/CC/2007 a fost analizat și
în privința respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat,
fiind parcursă astfel și a doua etapă a procedurii
administrative.
In ceea ce privește etapa evaluării imobilului,
se reține că refuzul pârâtei de
îndeplinire
a atribuțiilor legale, în sensul desemnării evaluatorului pentru întocmirea
raportului de evaluare, este unul nejustificat,
susținerile reclamanților în acest sens
fiind întemeiate; refuzul pârâtei a fost determinat, pe de o parte, de
lipsa relațiilor
solicitate Autorității pentru Valorificarea Activelor
Statului, prin adresele nr.
35440/CC din 11
iunie 2010 și nr. 35440/CC din 15 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, de
necesitatea
respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, potrivit Deciziei
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Sub aspectul lipsei relațiilor solicitate de la
AVAS, se observă că acest demers al pârâtei a intervenit după ce reclamanții și
ceilalți moștenitori - titulari ai notificării
au răspuns tuturor
cerințelor acesteia.
Or, este evident că refuzul pârâtei de soluționare
a dosarului nr. 35440/CC/2007
este
unul nejustificat, neexistând niciun impediment legal care să justifice
atitudinea
acestei autorități, de a solicita repetat prezentarea de
precizări și înscrisuri
suplimentare, toate
acestea, în condițiile în care etapa evaluării imobilului presupune
efectuarea unui raport de expertiză de către un
expert desemnat aleatoriu de Comisia
Centrală, expert care va proceda și
la identificarea imobilului sub aspectul tuturor
elementelor necesare evaluării și stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Referitor la necesitatea respectării ordinii de
înregistrare a dosarelor, invocată de pârâtă, prin trimiterea la Decizia
Comisiei Centrale nr. 2815 din 16 septembrie 2008, se vor
înlătura susținerile acesteia, întrucât sunt de
natură să aducă atingere dreptului
reclamanților
la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, prin refuzul de soluționare a cererii într-un termen rezonabil, în
condițiile în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost
soluționată după 6 ani, deși termenul legal este de 60 de zile, iar de la data
înregistrării dosarului
la
Secretariatul Comisiei Centrale (2007) nu a fost parcursă de pârâtă decât etapa
analizării în privința legalității
respingerii cererii de restituire în natură.
Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică
și nelegală, a declarat
recurs
pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în
temeiul
prevederilor art. 304
1
C. proc. civ.
In motivarea cererii de recurs, se arată, în esență,
că instanța de fond nu a ținut
seama de faptul că procedura
administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea
nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării
dosarelor, a
analizei acestora, etapa
evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
De asemenea, arată recurentul, prin Decizia nr. 2815/2008
s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care, în mod eronat
instanța de fond a reținut că a fost depășit
termenul rezonabil de soluționare a cererii, cu atât mai mult cu cât
ordinea în care vor
fi soluționate dosarele se face în raport și de
această decizie.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu
actele și lucrările dosarului,
cu
motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în
cauză,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursul
este nefondat, după cum se va
arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispozițiile din
Capitolul
V
- Titlul VII „Regimul
stabilirii și plății despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea
specială nr. 247/2005, cu modificările și
completările ulterioare, instanța de fond a
obligat pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, să soluționeze dosarul reclamanților înregistrat sub nr. 35440/CC/2007.
Soluția instanței de fond se impune pentru că,
prin nesoluționarea cererii întru-
un
interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 11
aprilie 2007,
și cea a înregistrării
dosarului la Comisie, care a avut loc în același an, este evidentă
depășirea termenului rezonabil de finalizare a
procedurii administrative, prin emiterea
deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu
cât pârâtului îi
revin obligații în acest sens, fiind ținut de
respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a
autorităților administrative.
Astfel,
perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea
recurentă îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului
soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,
consacrat de art. 6 paragraful 1 din
Convenția
europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un
termen pentru rezolvarea
cererilor nu
exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20
din Constituția României, normele interne cuprinse
în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de
reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și
aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-
un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui
proces echitabil atât în procedura
judiciară, cât și în cadrul
procedurii administrative.
Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil
constituie, de asemenea, un
element
al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii
Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a
autorităților publice
ale statelor membre.
Statului îi revine, așadar, obligația de a
organiza funcționarea sistemului
autorităților sale astfel încât să
răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana
îndreptățită
să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din
CEDO.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de
lege poate constitui, într-
adevăr, un
criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi
invocată pentru justificarea unei conduite
arbitrare ori a pasivității autorității publice.
De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea
autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de
stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008
emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și
practica administrativă că o autoritate publică
nu se poate apăra și nu poate justifica
legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile
adresate sunt prea
numeroase pentru
a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea,
Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu
poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare
a cererilor persoanelor îndreptățite.
Or, în speță, termenul de peste 3 ani, în care
autoritatea recurentă nu a dat curs
solicitării
reclamanților de soluționare a cererii lor nu se încadrează în noțiunea de
termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în
mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile
Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția
europeană a drepturilor omului (CEDO).
Pentru
motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința
criticată, ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E
C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român
- Comisia Centrală pentru
Stabilirea
Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 3053 din 18 aprilie 2011 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie
2011.