ÎCCJ, decizie (scj.ro #85544)

Recuzarea tuturor judecătorilor unei instanțe judecătorești. Încheiere de respingere a cererii de recuzare. Recurs inadmisibil. Revizuirea deciziei instanței supreme de respingere a recursului. Cerere respinsă. Recurs inadmisibil Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea judecătorilor. Hotărâri de admitere sau respingere. Căi de atac. Revizuire. Căi de atac Index alfabetic : Drept procesual civil - recuzarea judecătorilor - revizuire - recursuri inadmisibile C.proc.civ ., art. 34, art. 328 Conform art. 34 C.proc.civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul, recursul – împotriva încheierii – fiind, deci, inadmisibil.

Este inadmisibil și recursul declarat împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire a deciziei prin care s-a considerat inadmisibil recursul, fiind aplicabile, în acest caz, dispozițiile art. 328 C.proc.civ. În ambele cazuri, formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesuală civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate. I.C.C.J., Completul de 9 judecători decizia nr. 326 din 5 decembrie 2005 Prin încheierea din 28 octombrie 2002, Judecătoria Sectorului 2 București a luat act de renunțarea reclamantei D.D.V. la judecarea cererii privind partajarea bunurilor comune.

Împotriva acestei încheieri reclamanta a declarat recurs. La termenul din 27 februarie 2003, reclamanta a formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București. Prin încheierea din 27 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr.2388 din 24 martie 2004, a respins recursul declarat de petentă, împotriva încheierii menționate, ca inadmisibil. Împotriva acestei decizii, D.D.V. a formulat cerere de revizuire, invocând cazurile prevăzute de art.322 alin.1 pct.5, 6, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă. Prin decizia nr.5740 din 20 octombrie 2004, Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de revizuire, reținând că prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu a fost soluționat fondul.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuenta a declarat recurs, invocând dispozițiile art.328 alin.1 și 2 și art.322 pct.3 din Codul de procedură civilă. Recursul este inadmisibil. Prin art.129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului civil, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Realizând o armonioasă proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice civile și cerința aflării adevărului, legea procesual civilă a reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiții precis și limitativ determinate. Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigențele noii perspective asupra justiției, generate de art.21 din Constituția României, art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art.2 din Protocolul Adițional nr.7 la Convenție.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Astfel, prin considerentele hotărârii din 27 iunie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că protecția drepturilor prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este condiționată de următoarele:”Litigiul trebuie să fie autentic și serios. El trebuie să se refere nu numai la existența reală a dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al acestuia.

În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză”. Prin urmare, formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesual civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate. Așadar, cu referire la dispozițiile art.21 din Constituția României, instanțele de judecată se pot pronunța exclusiv în situația invocării de către partea interesată – sau cu legitimare procesuală legală, a unui drept protejat de lege și prevăzut cu acțiune în justiție, în limitele stabilite de legea procesuală. Excede așadar funcției justiției și rațiunii de a fi a acesteia, tranșarea unor simple nemulțumiri, nesusținute de realitatea exterioară, neprotejate de dreptul substanțial și în afara condițiilor determinate de legea procesuală.

În cauză, petenta a exercitat un recurs și apoi a formulat o cerere de revizuire împotriva unor hotărâri judecătorești nesupuse acestor căi de atac. La data de 4 noiembrie 2004, petenta a declarat un nou recurs, împotriva acestei din urmă hotărâri, prin care s-a constatat caracterul inadmisibil al cererii de revizuire a deciziei prin care recursul, declarat de aceeași parte împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, a fost respins ca inadmisibil. Această din urmă decizie nu se încadrează între hotărârile judecătorești stabilite prin art.299 din Codul de procedură ca fiind supusă recursului. Prin urmare, se constată a fi neîndeplinită una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea recursului, respectiv existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare pe această cale.

Ca atare, excepția de inadmisibilitate pusă în discuție se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea a respins recursul ca inadmisibil.