ÎCCJ, decizie (scj.ro #83903)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83903) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație în

anulare. Cazul prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc. pen.

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Contestația în anulare

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație în anulare

-

cazul

prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc. pen.

C. proc.

pen.,

art.

386 lit. e)

Dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente,

în cazul în care inculpatul s-a prevalat, în fața instanței de recurs, de

dreptul de a nu face nicio declarație prevăzut în art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

În acest caz, împrejurarea că inculpatul și-a exercitat dreptul de a nu face nicio

declarație în absența apărătorului ales, dar în prezența apărătorului din

oficiu, este lipsită de relevanță, întrucât prezența apărătorului în momentul

ascultării inculpatului sau al exercitării dreptului de a nu face nicio

declarație nu are un rol de autorizare a opțiunii inculpatului, ci are rolul de

a asigura prevenirea neregulilor în modul în care se ia declarația ori în care

se ia act de exercitarea dreptului de a nu face nicio declarație, acest rol

fiind îndeplinit și de apărătorul din oficiu.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1086 din 22 martie

2010

Prin

cererea înregistrată pe rolul Secției penale a Înaltei Curți de Casație si

Justiție sub nr. 10094/1/2009 din 23 decembrie 2009, astfel cum a fost

precizată la termenul de dezbateri din 8 februarie 2010, condamnatul V.V. a

formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, invocând

prevederile art. 386 lit. e) C. proc. pen.

S-a

arătat de către condamnat că judecata în recurs nu a respectat cerințele unui

proces echitabil, prin aceea că, fără a fi audiat de instanța supremă și fără a

fi asistat de avocatul său ales, i-a fost menținută pedeapsa de 10 ani

închisoare aplicată de prima instanță, după ce fusese achitat în apel.

S-a

arătat că instanța de recurs era obligată, potrivit dispozițiilor art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen., să procedeze la audierea nemijlocită a

acuzatului înainte de a pronunța verdictul de vinovăție, având în vedere

soluția de achitare din apel și faptul că acesta nu fusese ascultat în cauză

decât la judecata în primă instanță.

S-a

mai arătat că instanța de recurs trebuia să facă propria sa cercetare

judecătorească și să asculte condamnatul în prezența avocatului ales.

În

speță, condamnatul nu numai că nu a fost audiat, dar nici nu a

fost asistat la dezbateri de apărătorul său ales,

ci de către un avocat din

oficiu, în substituirea altui avocat numit tot

din oficiu, fără să existe la dosar împuternicire avocațială de substituire.

A

fost menționată și imposibilitatea legală de asistare a condamnatului de un

avocat desemnat din oficiu pentru situația în care există apărător ales în

cauză.

S-a

concluzionat că la judecata în recurs condamnatul nu a beneficiat de o apărare

efectivă și nu au fost lămurite pe deplin toate aspectele ce țineau de fondul

acuzațiilor pentru ca instanța să se poată pronunța cu privire la vinovăția

condamnatului.

Examinând

cauza în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că cererea de contestație în anulare este

nefondată, pentru următoarele considerente:

Cauza

penală privind pe contestatorul condamnat V.V., trimis în judecată sub acuzația

săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și

trafic de droguri de mare risc prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003 și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., a fost soluționată în primă instanță, prin sentința nr. 673

din 5 iunie 2008 a Tribunalului București, Secția a II-a penală.

Prin

respectiva hotărâre, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de

10 ani închisoare cu executare în regim de detenție și interzicerea exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen.,

pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

La

judecata în primă instanță, contestatorul a fost asistat de apărător ales și

și-a exprimat acordul de a fi audiat în cauză.

Cu

ocazia ascultării sale, contestatorul s-a declarat nevinovat și a negat orice

participare la săvârșirea faptelor de care era acuzat.

Hotărârea

pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către contestator și alți

coinculpați.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

Secția a

II-a penală și pentru cauze cu

minori și familie, iar prin decizia

nr. 291/A din 5 decembrie 2008

pronunțată de această instanță, contestatorul a fost achitat pentru ambele

infracțiuni reținute în sarcina sa, pe temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen.

Și la judecata în apel, contestatorul a fost asistat de avocatul

său ales, dar a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., în sensul de a nu mai fi ascultat în cauză.

Audierea

contestatorului în apel nu era obligatorie potrivit dispozițiilor art. 378

alin. (1

1

) C. proc. pen., având în vedere că acesta fusese ascultat la

instanța de fond, iar împotriva sa nu se pronunțase o hotărâre de achitare.

Cu

toate acestea, instanța de apel a întrebat contestatorul dacă înțelege să dea o

nouă declarație în cauză, acesta arătând că nu dorește să o facă, cu precizarea

că își menține declarația de la instanța de fond și nu are de relatat aspecte

noi și nu formulează alte apărări.

Despre toate acestea se face mențiune în încheierea de ședință a

Curții de Apel București, de la termenul din 13 noiembrie 2008, care

consemnează și faptul că contestatorul fusese asistat de avocatul său ales.

Împotriva

deciziei din apel, procurorul și alți inculpați față de care se menținuse

condamnarea pronunțată în primă instanță au formulat recurs la Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Cu

referire la situația contestatorului, recursul procurorului s-a întemeiat pe

cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

invocându-se greșita apreciere a faptelor de către instanța de apel.

Procedura

în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, în perioada 25 februarie

2009 - 21 octombrie 2009; amânările în cauză au fost determinate, în principal,

de neprezentarea în instanță a unora dintre inculpați ori a apărătorilor aleși,

formularea motivelor de recurs și depunerea de înscrisuri în probațiune.

În

timpul procedurii în recurs, contestatorul a fost asistat de avocatul său ales,

cu excepția termenului din 21 octombrie 2009, când au avut loc dezbaterile în

fond.

Contestatorul

a fost prezent la dezbateri și a beneficiat de serviciile unui avocat din

oficiu.

În

cauză, la primirea dosarului, fusese desemnat un avocat din oficiu, pentru

ipoteza în care contestatorul nu ar fi apelat la serviciile unui apărător ales.

Întrucât apărătorul ales al contestatorului a lipsit din

instanță la termenul de dezbateri din 21 octombrie 2009 și nu a fost prezent

nici avocatul numit din oficiu, asistența juridică a fost asigurată de alt

avocat din oficiu, în substituirea avocatului titular.

Contestatorul

nu a formulat obiecții cu privire la asistarea sa de către avocatul din oficiu

și nu a solicitat amânarea procesului pentru lipsa apărătorului ales.

Conform

mențiunilor înscrise în încheierea de ședință de la termenul din 21 octombrie

2009, contestatorul a fost informat cu privire la dreptul de a fi audiat în

recurs, că poate refuza să dea o nouă declarație și că cele declarate pot fi

folosite și împotriva sa.

Contestatorul

personal a arătat că nu are de făcut declarații suplimentare și că le menține

pe cele date anterior în cauză.

Prin

decizia nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție,

Secția penală, a fost admis recursul procurorului, casată în parte decizia

instanței de apel și menținută condamnarea

contestatorului dispusă prin

sentința instanței de fond.

Invocând cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit.

e) C. proc. pen., condamnatul susține că instanța de recurs ar fi examinat

cauza în fapt și s-ar fi pronunțat cu privire la vinovăția sa, fără ca în

prealabil să-l audieze personal.

Apreciind asupra motivului invocat, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acesta nu este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când, la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

conform art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

În

caz, ascultarea condamnatului era obligatorie, având în vedere dispozițiile art.

385

14

alin. (1

1

) teza a ll-a C. proc. pen. și soluția de

achitare pronunțată în apel.

Instanța

de recurs a dat eficiență acestor dispoziții legale, solicitând expres

condamnatului prezent la dezbateri să precizeze dacă dorește să fie audiat în

cauză, informându-l cu privire la drepturile sale în proces și consecințele

decurgând din formularea unei declarații.

Condamnatul s-a prevalat însă de dreptul de a nu da declarații,

situație în care corelativ și obligația de ascultare prevăzută în sarcina

instanței de recurs a încetat să mai existe.

Se constată, așadar, că instanța de recurs a depus diligentele

necesare în vederea respectării dreptului la apărare, informând condamnatul că

are dreptul de a fi audiat, dar și de a păstra tăcerea cu privire la faptele de

care este acuzat, iar în exercitarea acestui drept, condamnatul a decis să nu

dea declarații, renunțând expres la dreptul de a fi audiat nemijlocit de către

judecătorii instanței de recurs.

Este

adevărat că renunțarea condamnatului la dreptul de a fi audiat a fost

consemnată în absența avocatului ales, însă această împrejurare este lipsită de

relevanță în contextul aplicării dispozițiilor art. 385

14

alin. (1

1

)

C. proc. pen.

Opțiunea

acuzatului de a fi sau nu ascultat constituie un drept strict personal, al

cărui exercițiu nu poate fi condiționat de asistarea sa juridică și nici nu

poate fi exercitat prin mandatar; prezența apărătorului în momentul ascultării

acuzatului sau a exprimării poziției de a nu fi ascultat nu are un rol de

autorizare a opțiunii acuzatului, ci are rolul mai larg de a asigura prevenirea

săvârșirii de abuzuri sau nereguli în modul în care se ia declarația sau în

care se ia act de refuzul de a declara, acest rol fiind întru-totul îndeplinit

și de avocatul din oficiu.

De altfel, condamnatul a avut posibilitatea de a se consulta cu

avocatul din oficiu care îl asista, iar în ceea ce privește modul în care a

fost consiliat de apărătorul său ales în fața instanței de apel se constată cu

ușurință că rezultatul consultării a fost același, respectiv de a nu declara în

cauză.

De asemenea, este de menționat că judecata în recurs a parcurs

mai multe termene de judecată, derulate în majoritate în prezența condamnatului

și în mod constant a avocatului său ales.

Aceasta

înseamnă că persoana condamnată a avut posibilitatea de a se consulta cu

avocatul său, inclusiv în ceea ce privește modul de exercitare a dreptului de

audiere în proces.

Prin

urmare, se constată că decizia instanței de recurs de a lua act de refuzul

condamnatului de a fi audiat în timpul dezbaterilor nu a încălcat drepturile

apărării, având în vedere că exprimarea opțiunii nu era condiționată de

asistarea juridică a condamnatului.

În

ceea ce privește celelalte aspecte în raport cu care s-a invocat inechitatea

procedurii în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea

nu necesită o examinare separată, având în vedere limitele învestirii sale,

prin cererea de contestație în anulare.

Pentru considerentele

arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 392 C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare

introdusă pe temeiul prevederilor art. 386 lit. e) C. proc. pen. de

contestatorul condamnat V.V. împotriva deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.