ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1086/2010

Asupra contestației în anulare de față constată:

Prin cererea

înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație si Justiție sub

nr. 10094/1/2009 din 23 decembrie 2009, astfel cum a fost precizată la termenul

de dezbateri din 8 februarie 2010, condamnatul V.V.A. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, invocând prevederile art. 386 lit. e) C. proc. pen.

S-a arătat de către condamnat că judecata în recurs nu a respectat

cerințele unui proces echitabil, prin aceea că, fără a fi audiat de instanța

supremă și fără a fi asistat de avocatul său ales, i-a fost menținută pedeapsa

de 10 ani închisoare aplicată de prima instanță, după ce fusese achitat în

apel.

S-a arătat că instanța de recurs era obligată, potrivit dispozițiilor

art. 385

14

alin. (1)

1

C. proc. pen., să procedeze la

audierea nemijlocită a acuzatului înainte de a pronunța verdictul de vinovăție,

având în vedere soluția de achitare din apel și faptul că acesta nu fusese

ascultat în cauză decât la judecata în primă instanță.

S-a mai arătat că instanța de recurs trebuia să facă propria sa

cercetare judecătorească și să asculte condamnatul în prezența avocatului ales.

În speță, condamnatul nu numai că nu a fost audiat, dar nici nu a fost

asistat la dezbateri de apărătorul său ales, ci de către un avocat din oficiu,

în substituirea altui avocat numit tot din oficiu, fără să existe la dosar

împuternicire avocațială de substituire.

A fost menționată și imposibilitatea legală de asistare a condamnatului

de un avocat desemnat din oficiu pentru situația în care există apărător ales

în cauză.

S-a concluzionat că la judecata în recurs condamnatul nu a beneficiat

de o apărare efectivă și nu au fost lămurite pe deplin toate aspectele ce

țineau de fondul acuzațiilor pentru ca instanța să se poată pronunța cu privire

la vinovăția condamnatului.

Pentru toate aceste motive, dezvoltate pe larg și notele de concluzii

scrise, susținute și cu argumente vizând jurisprudența Curții Europene, s-a

solicitat admiterea contestației în anulare pentru incidența cazului prevăzut

de art. 386 lit. e) C. proc. pen., desființarea deciziei pronunțate în recurs

și, în rejudecare, casarea deciziei pronunțate în apel și menținerea sentinței

primei instanțe, prin care condamnatul fusese achitat pentru acuzația de trafic

de droguri de mare risc.

Examinând cauza în raport de motivele invocate și dispozițiile legale

aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cererea de

contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Cauza penală privind pe contestatorul condamnat V.V.A., trimis în

judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup

infracțional organizat și trafic de droguri de mare risc prevăzute de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost soluționată în primă

instanță, prin sentința penală nr. 673 din 5 iunie 2008 a Tribunalului

București, secția II -a penală.

Prin respectiva hotărâre, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa

rezultantă de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenție și

interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a și

b) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

La judecata în primă instanță, contestatorul a fost asistat de apărător

ales și și-a exprimat acordul de a fi audiat în cauză.

Cu ocazia ascultării sale, contestatorul s-a declarat nevinovat și a

negat orice participare la săvârșirea faptelor de care era acuzat.

Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către

contestator și alți coinculpați.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția II

a penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar prin Decizia penală nr.

291/ A din 5 decembrie 2008 pronunțată de această instanță, contestatorul a

fost achitat pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, pe temeiul

prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Și la judecata în apel, contestatorul a fost asistat de avocatul său

ales, dar a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., în sensul de a nu mai fi ascultat în cauză.

Audierea contestatorului în apel nu era obligatorie potrivit

dispozițiilor art. 378 alin. (1)

1

C. proc. pen., având în vedere că

acesta fusese ascultat la instanța de fond, iar împotriva sa nu se pronunțase o

hotărâre de achitare.

Cu toate acestea, instanța de apel a întrebat contestatorul dacă

înțelege să dea o nouă declarație în cauză, acesta arătând că nu dorește să o

facă, cu precizarea că își menține declarația de la instanța de fond și nu are

de relatat aspecte noi și nu formulează alte apărări.

Despre toate acestea se face mențiune în încheierea de ședință a Curții

de Apel București, de la termenul din 13 noiembrie 2008, care consemnează și

faptul că contestatorul fusese asistat de avocatul său ales.

Împotriva deciziei din apel, M.P. și alți inculpați față de care se

menținuse condamnarea pronunțată în primă instanță au formulat recurs la Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Cu referire la situația contestatorului, recursul parchetului s-a

întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., invocându-se greșita apreciere a faptelor de către instanța de apel.

Procedura în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, în

perioada 25 februarie 2009 - 21 octombrie 2009; amânările în cauză au fost

determinate, în principal, de neprezentarea în instanță a unora dintre

inculpați ori a apărătorilor aleși, formularea motivelor de recurs și depunerea

de înscrisuri în probațiune.

În timpul procedurii în recurs, contestatorul a fost asistat de

avocatul său ales, cu excepția termenului din 21 octombrie 2009, când au avut

loc dezbaterile în fond.

Contestatorul a fost prezent la dezbateri și a beneficiat de serviciile

unui avocat din oficiu.

În cauză, la primirea dosarului, fusese desemnat un avocat din oficiu,

pentru ipoteza în care contestatorul nu ar fi apelat la serviciile unui

apărător ales.

Întrucât apărătorul ales al contestatorului a lipsit din instanță la

termenul de dezbateri din 21 octombrie 2009 și nu a fost prezent nici avocatul

numit din oficiu, asistența juridică a fost asigurată de alt avocat din oficiu,

în substituirea avocatului titular.

Contestatorul nu a formulat obiecții cu privire la asistarea sa de

către avocatul din oficiu și nu a solicitat amânarea procesului pentru lipsa

apărătorului ales.

Conform mențiunilor înscrise în încheierea de ședință de la termenul

din 21 octombrie 2009, contestatorul a fost informat cu privire la dreptul de a

fi audiat în recurs, că poate refuza să dea o nouă declarație și că cele

declarate pot fi folosite și împotriva sa.

Contestatorul personal a arătat că nu are de făcut declarații

suplimentare și că le menține pe cele date anterior în cauză.

Prin Decizia nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a fost admis recursul parchetului, casată în parte decizia

instanței de apel și menținută condamnarea contestatorului dispusă prin

sentința instanței de fond.

Invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. e)

C. proc. pen., condamnatul susține că instanța de recurs ar fi examinat cauza

în fapt și s-ar fi pronunțat cu privire la vinovăția sa, fără ca în prealabil

să-l audieze personal.

Apreciind asupra motivului invocat, Înalta Curte constată că acesta nu

este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

conform art. 385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1)

1

C. proc. pen.

În caz, ascultarea condamnatului era obligatorie, având în vedere

dispozițiile art. 385

14

alin. (1)

1

teza a ll-a C. proc.

pen. și soluția de achitare pronunțată în apel.

Instanța de recurs a dat eficiență acestor dispoziții legale,

solicitând expres condamnatului prezent la dezbateri să precizeze dacă dorește

să fie audiat în cauză, informându-l cu privire la drepturile sale în proces și

consecințele decurgând din formularea unei declarații.

Condamnatul s-a prevalat însă de dreptul de a nu da declarații,

situație în care corelativ și obligația de ascultare prevăzută în sarcina

instanței de recurs a încetat să mai existe.

Se constată, așadar, că instanța de recurs a depus diligentele necesare

în vederea respectării dreptului la apărare, informând condamnatul că are

dreptul de a fi audiat, dar și de a păstra tăcerea cu privire la faptele de

care este acuzat, iar în exercitarea acestui drept, condamnatul a decis să nu

dea declarații, renunțând expres la dreptul de a fi audiat nemijlocit de către

judecătorii instanței de recurs.

Este adevărat că renunțarea condamnatului la dreptul de a fi audiat a

fost consemnată în absența avocatului ales însă această împrejurare este

lipsită de relevanță în contextul aplicării dispozițiilor art. 385

14

alin. (1)

1

C. proc. pen.

Opțiunea acuzatului de a fi sau nu ascultat constituie un drept strict

personal, al cărui exercițiu nu poate fi condiționat de asistarea sa juridică

și nici nu poate fi exercitat prin mandatar; prezența apărătorului în momentul

ascultării acuzatului sau a exprimării poziției de a nu fi ascultat nu are un

rol de autorizare a opțiunii acuzatului, ci are rolul mai larg de a asigura

prevenirea săvârșirii de abuzuri sau nereguli în modul în care se ia declarația

sau în care se ia act de refuzul de a declara, acest rol fiind întrutotul

îndeplinit și de avocatul din oficiu.

De altfel, condamnatul a avut posibilitatea de a se consulta cu

avocatul din oficiu care îl asista, iar în ceea ce privește modul în care a

fost consiliat de apărătorul său ales în fața instanței de apel se constată cu

ușurință că rezultatul consultării a fost același, respectiv de a nu declara în

cauză.

De asemenea, este de menționat că judecata în recurs a parcurs mai

multe termene de judecată, derulate în majoritate în prezența condamnatului și

în mod constant a avocatului său ales.

Aceasta înseamnă că persoana condamnată a avut posibilitatea de a se

consulta cu avocatul său, inclusiv în ceea ce privește modul de exercitare a

dreptului de audiere în proces.

Prin urmare, se constată că decizia instanței de recurs de a lua act de

refuzul condamnatului de a fi audiat în timpul dezbaterilor nu a încălcat

drepturile apărării, având în vedere că exprimarea opțiunii nu era condiționată

de asistarea juridică a condamnatului.

În ceea ce privește celelalte aspecte în raport de care s-a invocat

inechitatea procedurii în recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu necesită

o examinare separată, având în vedere limitele învestirii sale, prin cererea de

contestație în anulare.

Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 392

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată,

contestația în anulare introdusă pe temeiul prevederilor art. 396 lit. e) C.

proc. pen. și a dispus obligarea contestatorului la plata cheltuielilor

judiciare către stat potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de

contestatorul condamnat V.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 3572 din 3

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 37015/3/2007.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2010.