ÎCCJ, Decizia nr. 554/2000

Asigurări

sociale de stat. Pensie suplimentară. Asigurări sociale de sînătate. Fondul de

șomaj. Cazul muncitorilor sezonieri cu activități în baza unor convenții civile

Contribuțiile la fondurile de asigurări sociale de stat, pentru pensia

suplimentară, asigurările sociale de sînătate și fondul de șomaj se datorează

de salariați, iar nu și de muncitorii sezonieri cu activități în baza unor

convenții civile.

Decizia

nr.207 din 23 ianuarie 2002

Prin sentințanr.32/2000, Colegiul

Jurisdicțional Buzău al Curții de conturi a admis în parte actul de sesizare

nr.58/2000 formulat de Procurorul Financiar de pe lângă Camera de Conturi și a

obligat Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău

să plătească, printr altele, sumele de bani precizate în hotărâre ca

reprezentând CAS, contribuție la pensia suplimentară, la asigurările sociale de

sînătate și la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, cu majorările și

penalitățile aferente.

Aceste obligații au fost stabilite pentru perioada martie-noiembrie 1999 în

funcție de sumele plătite muncitorilor folosiți la măsurătorile topopgrafice

ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991, cu motivarea că între aceștia și

OCAOTA Buzău au existat raporturi juridice de muncă, chiar dacă nu s-au încheiat

contracte de muncă în formă scrisă. Calitatea de salariați a acestor muncitori

a fost reținută de Colegiul jurisdicțional și față de Normele metodologice

nr.100909/1998 de aplicare a Legii nr.18/1991, considerându-se că nu sunt

aplicabile în cauză prevederile art.2 din Legea nr.83/1995 și art.3 din Legea

nr.130/1999.

Prin decizia nr.554/2000, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins

recursul jurisdicțional declarat de OCAOTA Buzău.

Împotriva deciziei pronunțate de Secția Jurisdicțională a Curții de Conturi și

în temeiul art.82 alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs

Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite prezentul recurs

pentru următoarele considerente:

În procesul verbal din 18 februarie 2000, Direcția de control financiar Buzău a

Curții de Conturi a constatat că, în anul 1999, OCAOT Buzău nu a constituit și

nu a virat la bugetul asigurărilor sociale de stat și la bugetul fondurilor

speciale, contribuțiile pentru asigurările sociale de stat, pentru asigurările

sociale de sînătate, pentru pensia suplimentară și fondul de șomaj, aferente

salariilor brute acordate muncitorilor zilieri folosiți la măsurătorile

topografice ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991.

Atât la pct.2 al actului de sesizare nr.85/29.03.2000, cât și în hotărârile

pronunțate de instanțele Curții de Conturi, au fost menținute constatările

organelor de control financiar și datoriile stabilite în sarcina recurentului,

reținându-se că, deși nu s-au încheiat contracte individuale de muncă în formă

scrisă cu muncitorii zilieri, aceștia au dobândit calitatea de salariați

datorită muncii prestate.

Contribuțiile la plata cărora a fost obligat recurentul sunt reglementate de

lege pentru personalul salariat, indiferent dacă munca a fost prestată în baza

unui contract de muncă încheiat pe durată determinată sau pe durată

nedeterminată.

Muncitorii zilieri folosiți pentru efectuarea măsurătorilor topografice au fost

însă greșit asimilați personalului salariat, fără a fi fost avute în vedere

apărările invocate de recurent cu privire la specificul activității desfășurate

de aceștia și la particularitățile raporturilor de muncă.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite în aplicarea Legii nr.18/1991,

OCAOTA Buzău a efectuat măsurători topografice pe tot teritoriul județului și

în fiecare localitate, specialiștii săi au fost ajutați de muncitori necalificați.

Raportul juridic de muncă stabilit cu acești muncitori  s-a întemeiat pe o

convenție civilă și nu pe un contract individual de muncă, întrucât au existat

numai unele din clauzele proprii și nu toate clauzele obligatorii pe care le

presupune un asemenea contract, chiar încheiat pe durată nedeterminată.

Astfel, activitatea desfășurată de muncitorii zilieri nu a avut un caracter de

continuitate, prin realizarea unor prestații succesive în cadrul unui număr

minimum de ore pe o perioadă dată și într-un anumit interval de timp.

Spre deosebire de muncile sezoniere, activitatea acestor muncitori a fost

necesară datorită unor împrejurări independente de sezon, pentru realizarea de

către recurent a unor obligații suplimentare, limitate în timp și pentru care

nu a existat posibilitatea de a fi prevăzute.

Din statele de plată și pontajele întocmite de specialiști OCAOTA – Buzău și

confirmate de primari, în calitate de președinți ai comisiilor locale de

aplicare a Legii nr.18/1991, rezultă că în fiecare localitate din județ au fost

folosite alte persoane, care au lucrat pe parcursul câtorva zile într-un

interval de timp de maximum o lună, iar numărul de ore prestate de un muncitor

a variat între 60 și 120 de ore într-o lună.

În consecință, față de volumul de muncă insuficient pentru asigurarea unui

program normal de lucru chiar într-o perioadă limitată în timp și față de

caracterul ocazional al muncii, recurentul a susținut întemeiat că nu se

justifică încheierea unui contract de muncă pe durată nedeterminată.

Codul muncii prevede în art.70 alin.2, cu titlu  de excepție,

posibilitatea încheierii contractului de muncă pe durată determinată în cazul

înlocuirii titularului unui post care lipsește temporar de la serviciu, pentru

prestarea unei munci cu caracter sezonier, precum și a altor activități cu

caracter temporar.

Datorită caracterului ocazional și discontinuu al muncii prestate, recurentul

nu s-a aflat în una din aceste situații, limitativ prevăzute de lege, și

raporturile sale cu muncitorii zilieri pot fi cel mult asimilate celor

stabilite în baza unor convenții civile de prestări de servicii, dat fiind că

și în  cazul acestora, este necesară desfășurarea unor activități cu caracter

permanent sau desfășurarea, cu regularitate, a unor activități, conform art.2

lit.c din Legea nr.83/1995 și art.3 lit.a din  Legea nr.130/1999.

Recurentul nu a încheiat contracte de muncă cu muncitorii zilieri și datorită

faptului că posturile respective nu au fost incluse în structura sa

organizatorică.

Încheierea contractului de muncă, chiar și pe o durată determinată, presupune

ca însuși postul să fie prevăzut ca atare, pe timp determinat, în statul de

funcții sau în cadrul numărului mediu de muncitori, aprobate de organele

competente.

În actul de sesizare nu a fost avută în vedere această apărare, deși nu s-a

contestat statutul juridic al recurentului, de instituție finanțată de la

bugetul de stat, pentru care organigrama și statul de funcțiuni, cu numărul

maximum de salariați  se aprobă de ministerul de resort.

În calitatea sa de minister de resort al instituției recurente, Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a confirmat, prin întâmpinarea depusă

la dosar, că încadrarea muncitorilor zilieri nu a fost aprobată în organigrama

și în statul de funcțiuni pe anul 1999.

Încheierea și executarea unor convenții civile cu muncitorii zilieri folosiți

de recurent la măsurătorile topografice rezultă și din modul de retribuire a

muncii prestate, precum și din destinația specială a fondurilor din care s-au

plătit drepturile bînești.

Pentru munca prestată, acești muncitori au primit numai sumele stabilite în

funcție de nivelul salariului minim pe economie, proporțional cu titmpul

lucrat, fără a avea celelalte drepturi de care benficiază personalul încadrat

cu contract de muncă. Astfel, pentru activitatea desfășurată, muncitorii

zilieri nu au dobândit vechime în muncă utilă pentru pensie și nici nu s-au

garantat  măsurile de protecție socială, repausul săptămânal, concediul de

odihnă plătit și alte drepturi salariale.

De altfel, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a confirmat, prin

întîmpinare că, în cazul acestor muncitori, noțiunea de salarizare a fost

impropriu folosită în Normele metodologice nr.100909/12.10.1998 pe care le-a

elaborat împreună cu Ministerul Fianțelor.

Plata muncii astfel prestate s-a efectuat din alocațiile bugetare aprobate

într-un plafon maxim de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor prin

legea bugetului de stat, iar nu din fondul de salarii.

Prin fila de buget transmisă de minister, recurentului nu i-au fost alocate

fonduri pentru plata cotelor de CAS, de contribuții la pensia suplimentară, la

asigurările sociale de sînătate și la fondul ajutorului de șomaj, aferente

retribuirii muncitorilor zilieri; în calitatea sa de ordonator de credite,

recurentul a respectat obligația prevăzută de art.34 alin.5 din Legea

nr.72/1996, de a angaja și a utiliza creditele bugetare numai în limita

prevederilor și destinațiilor aprobate.

În procesul verbal din 18.02.2000, organele de control au reținut ca fiind

reale susținerile recurentului privind alocarea de la bugetul de stat pentru

aplicarea Legii nr.18/1991 a sumei de 106 milioane de lei la art.10 „salarii”,

fără alte sume necesare plății contribuțiilor la asigurările sociale de stat

sau la fondurile speciale.

Cu toate acestea, apărările recurentului au fost înlăturate, motivându-se fără

temei că există posibilitatea să se solicite credite bugetare suplimentare și

pentru plata acestor contribuții, prin procedura rectificării bugetare.

Organele de control nu au analizat însă dacă această posibilitate a fost reală

și nu au indicat temeiul legal al unei asemenea rectificări, în condițiile în

care posturile muncitorilor zilieri nu au fost aprobate în numărul maxim de

posturi pe anul 1999.

Cum în cursul exercițiului bugetar nu a fost schimbat statutul juridic al

muncitorilor zilieri, recurentul a susținut întemeiat că nu a beneficiat de

fondurile necesare plății contribuțiilor reținute în actul de control, dat

fiind că, alocațiile pentru cheltuielile de personal aprobate pe ordonatorii

principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate

și nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli, potrivit art.29 alin.1

din Legea nr.72/1996.

În consecință, muncitorii zilieri folosiți de OCAOTA – Buzău nu au fost

salariații unității și pentru drepturile bînești plătite acestora în baza unor

convenții civile nu sunt datorate contribuțiile stabilite În actul de sesizare.

Pentru asigurările sociale de sînătate, art.2 din Decretul nr.389/1972 prevede

că nu se datorează contribuții asupra sumelor reprezentând salariile pentru

executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii pe bază de contracte

civile ori pentru alte categorii de lucrări care nu au la bază contracte de

muncă reglementate, ca atare, prin legislația muncii.

Modificările aduse acestui act normativ prin art.I din Legea nr.49/1992 și prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.2/1999 au fost greșit reținute în actul de

control ca temei al obligației recurentului de a contribui la asigurările

sociale de stat pentru sumele plătite muncitorilor zilieri, dat fiind că,

dispozițiile legale sus-menționate reglementează această contribuție numai

pentru folosirea personalului salariat.

De asemenea, contribuțiile la fondul asigurărilor sociale de sînătate și la

fondul de plata ajutorului de șomaj sunt prevăzute de art.53  din Legea

nr.145/1997 și art.22 din Legea nr.1/1991 republicată numai în cazul folosirii

de personal salariat, iar cotele acestor contribuții se aplică asupra fondului

de salarii.

De altfel, în art.6 alin.2 din Legea nr.130/1999 se prevede expres că

persoanele care prestează munca în baza unei convenții civile de prestări de

servicii, precum și angajatorii acestora nu au obligația de a contribui la

fondul pentru plata ajutorului de șomaj.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul și a modificat hotărârile

instanțelor Curții de Conturi, în sensul că a fost respins pct.2 al actului de

sesizare nr.85/2000 privind contribuțiile la asigurările sociale de stat, la

asigurările sociale de sînătate, la pensia suplimentarpă și al fondului de

șomaj, precum și majorările de întârziere aferente acestor contribuții.