ÎCCJ, Decizia nr. 554/2000

Asigurări sociale de stat. Pensie suplimentară. Asigurări sociale de sînătate. Fondul de șomaj. Cazul muncitorilor sezonieri cu activități în baza unor convenții civile Contribuțiile la fondurile de asigurări sociale de stat, pentru pensia suplimentară, asigurările sociale de sînătate și fondul de șomaj se datorează de salariați, iar nu și de muncitorii sezonieri cu activități în baza unor convenții civile. Decizia nr.207 din 23 ianuarie 2002 Prin sentințanr.32/2000, Colegiul Jurisdicțional Buzău al Curții de conturi a admis în parte actul de sesizare nr.58/2000 formulat de Procurorul Financiar de pe lângă Camera de Conturi și a obligat Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău să plătească, printr altele, sumele de bani precizate în hotărâre ca reprezentând CAS, contribuție la pensia suplimentară, la asigurările sociale de sînătate și la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, cu majorările și penalitățile aferente.

Aceste obligații au fost stabilite pentru perioada martie-noiembrie 1999 în funcție de sumele plătite muncitorilor folosiți la măsurătorile topopgrafice ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991, cu motivarea că între aceștia și OCAOTA Buzău au existat raporturi juridice de muncă, chiar dacă nu s-au încheiat contracte de muncă în formă scrisă. Calitatea de salariați a acestor muncitori a fost reținută de Colegiul jurisdicțional și față de Normele metodologice nr.100909/1998 de aplicare a Legii nr.18/1991, considerându-se că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art.2 din Legea nr.83/1995 și art.3 din Legea nr.130/1999. Prin decizia nr.554/2000, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat de OCAOTA Buzău.

Împotriva deciziei pronunțate de Secția Jurisdicțională a Curții de Conturi și în temeiul art.82 alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente: În procesul verbal din 18 februarie 2000, Direcția de control financiar Buzău a Curții de Conturi a constatat că, în anul 1999, OCAOT Buzău nu a constituit și nu a virat la bugetul asigurărilor sociale de stat și la bugetul fondurilor speciale, contribuțiile pentru asigurările sociale de stat, pentru asigurările sociale de sînătate, pentru pensia suplimentară și fondul de șomaj, aferente salariilor brute acordate muncitorilor zilieri folosiți la măsurătorile topografice ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991.

Atât la pct.2 al actului de sesizare nr.85/29.03.2000, cât și în hotărârile pronunțate de instanțele Curții de Conturi, au fost menținute constatările organelor de control financiar și datoriile stabilite în sarcina recurentului, reținându-se că, deși nu s-au încheiat contracte individuale de muncă în formă scrisă cu muncitorii zilieri, aceștia au dobândit calitatea de salariați datorită muncii prestate. Contribuțiile la plata cărora a fost obligat recurentul sunt reglementate de lege pentru personalul salariat, indiferent dacă munca a fost prestată în baza unui contract de muncă încheiat pe durată determinată sau pe durată nedeterminată. Muncitorii zilieri folosiți pentru efectuarea măsurătorilor topografice au fost însă greșit asimilați personalului salariat, fără a fi fost avute în vedere apărările invocate de recurent cu privire la specificul activității desfășurate de aceștia și la particularitățile raporturilor de muncă.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite în aplicarea Legii nr.18/1991, OCAOTA Buzău a efectuat măsurători topografice pe tot teritoriul județului și în fiecare localitate, specialiștii săi au fost ajutați de muncitori necalificați. Raportul juridic de muncă stabilit cu acești muncitori s-a întemeiat pe o convenție civilă și nu pe un contract individual de muncă, întrucât au existat numai unele din clauzele proprii și nu toate clauzele obligatorii pe care le presupune un asemenea contract, chiar încheiat pe durată nedeterminată. Astfel, activitatea desfășurată de muncitorii zilieri nu a avut un caracter de continuitate, prin realizarea unor prestații succesive în cadrul unui număr minimum de ore pe o perioadă dată și într-un anumit interval de timp.

Spre deosebire de muncile sezoniere, activitatea acestor muncitori a fost necesară datorită unor împrejurări independente de sezon, pentru realizarea de către recurent a unor obligații suplimentare, limitate în timp și pentru care nu a existat posibilitatea de a fi prevăzute. Din statele de plată și pontajele întocmite de specialiști OCAOTA – Buzău și confirmate de primari, în calitate de președinți ai comisiilor locale de aplicare a Legii nr.18/1991, rezultă că în fiecare localitate din județ au fost folosite alte persoane, care au lucrat pe parcursul câtorva zile într-un interval de timp de maximum o lună, iar numărul de ore prestate de un muncitor a variat între 60 și 120 de ore într-o lună.

În consecință, față de volumul de muncă insuficient pentru asigurarea unui program normal de lucru chiar într-o perioadă limitată în timp și față de caracterul ocazional al muncii, recurentul a susținut întemeiat că nu se justifică încheierea unui contract de muncă pe durată nedeterminată. Codul muncii prevede în art.70 alin.2, cu titlu de excepție, posibilitatea încheierii contractului de muncă pe durată determinată în cazul înlocuirii titularului unui post care lipsește temporar de la serviciu, pentru prestarea unei munci cu caracter sezonier, precum și a altor activități cu caracter temporar.

Datorită caracterului ocazional și discontinuu al muncii prestate, recurentul nu s-a aflat în una din aceste situații, limitativ prevăzute de lege, și raporturile sale cu muncitorii zilieri pot fi cel mult asimilate celor stabilite în baza unor convenții civile de prestări de servicii, dat fiind că și în cazul acestora, este necesară desfășurarea unor activități cu caracter permanent sau desfășurarea, cu regularitate, a unor activități, conform art.2 lit.c din Legea nr.83/1995 și art.3 lit.a din Legea nr.130/1999. Recurentul nu a încheiat contracte de muncă cu muncitorii zilieri și datorită faptului că posturile respective nu au fost incluse în structura sa organizatorică. Încheierea contractului de muncă, chiar și pe o durată determinată, presupune ca însuși postul să fie prevăzut ca atare, pe timp determinat, în statul de funcții sau în cadrul numărului mediu de muncitori, aprobate de organele competente.

În actul de sesizare nu a fost avută în vedere această apărare, deși nu s-a contestat statutul juridic al recurentului, de instituție finanțată de la bugetul de stat, pentru care organigrama și statul de funcțiuni, cu numărul maximum de salariați se aprobă de ministerul de resort. În calitatea sa de minister de resort al instituției recurente, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a confirmat, prin întâmpinarea depusă la dosar, că încadrarea muncitorilor zilieri nu a fost aprobată în organigrama și în statul de funcțiuni pe anul 1999. Încheierea și executarea unor convenții civile cu muncitorii zilieri folosiți de recurent la măsurătorile topografice rezultă și din modul de retribuire a muncii prestate, precum și din destinația specială a fondurilor din care s-au plătit drepturile bînești.

Pentru munca prestată, acești muncitori au primit numai sumele stabilite în funcție de nivelul salariului minim pe economie, proporțional cu titmpul lucrat, fără a avea celelalte drepturi de care benficiază personalul încadrat cu contract de muncă. Astfel, pentru activitatea desfășurată, muncitorii zilieri nu au dobândit vechime în muncă utilă pentru pensie și nici nu s-au garantat măsurile de protecție socială, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit și alte drepturi salariale. De altfel, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a confirmat, prin întîmpinare că, în cazul acestor muncitori, noțiunea de salarizare a fost impropriu folosită în Normele metodologice nr.100909/12.10.1998 pe care le-a elaborat împreună cu Ministerul Fianțelor.

Plata muncii astfel prestate s-a efectuat din alocațiile bugetare aprobate într-un plafon maxim de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor prin legea bugetului de stat, iar nu din fondul de salarii. Prin fila de buget transmisă de minister, recurentului nu i-au fost alocate fonduri pentru plata cotelor de CAS, de contribuții la pensia suplimentară, la asigurările sociale de sînătate și la fondul ajutorului de șomaj, aferente retribuirii muncitorilor zilieri; în calitatea sa de ordonator de credite, recurentul a respectat obligația prevăzută de art.34 alin.5 din Legea nr.72/1996, de a angaja și a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.

În procesul verbal din 18.02.2000, organele de control au reținut ca fiind reale susținerile recurentului privind alocarea de la bugetul de stat pentru aplicarea Legii nr.18/1991 a sumei de 106 milioane de lei la art.10 „salarii”, fără alte sume necesare plății contribuțiilor la asigurările sociale de stat sau la fondurile speciale. Cu toate acestea, apărările recurentului au fost înlăturate, motivându-se fără temei că există posibilitatea să se solicite credite bugetare suplimentare și pentru plata acestor contribuții, prin procedura rectificării bugetare.

Organele de control nu au analizat însă dacă această posibilitate a fost reală și nu au indicat temeiul legal al unei asemenea rectificări, în condițiile în care posturile muncitorilor zilieri nu au fost aprobate în numărul maxim de posturi pe anul 1999. Cum în cursul exercițiului bugetar nu a fost schimbat statutul juridic al muncitorilor zilieri, recurentul a susținut întemeiat că nu a beneficiat de fondurile necesare plății contribuțiilor reținute în actul de control, dat fiind că, alocațiile pentru cheltuielile de personal aprobate pe ordonatorii principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.72/1996.

În consecință, muncitorii zilieri folosiți de OCAOTA – Buzău nu au fost salariații unității și pentru drepturile bînești plătite acestora în baza unor convenții civile nu sunt datorate contribuțiile stabilite În actul de sesizare. Pentru asigurările sociale de sînătate, art.2 din Decretul nr.389/1972 prevede că nu se datorează contribuții asupra sumelor reprezentând salariile pentru executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii pe bază de contracte civile ori pentru alte categorii de lucrări care nu au la bază contracte de muncă reglementate, ca atare, prin legislația muncii.

Modificările aduse acestui act normativ prin art.I din Legea nr.49/1992 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.2/1999 au fost greșit reținute în actul de control ca temei al obligației recurentului de a contribui la asigurările sociale de stat pentru sumele plătite muncitorilor zilieri, dat fiind că, dispozițiile legale sus-menționate reglementează această contribuție numai pentru folosirea personalului salariat. De asemenea, contribuțiile la fondul asigurărilor sociale de sînătate și la fondul de plata ajutorului de șomaj sunt prevăzute de art.53 din Legea nr.145/1997 și art.22 din Legea nr.1/1991 republicată numai în cazul folosirii de personal salariat, iar cotele acestor contribuții se aplică asupra fondului de salarii.

De altfel, în art.6 alin.2 din Legea nr.130/1999 se prevede expres că persoanele care prestează munca în baza unei convenții civile de prestări de servicii, precum și angajatorii acestora nu au obligația de a contribui la fondul pentru plata ajutorului de șomaj. Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul și a modificat hotărârile instanțelor Curții de Conturi, în sensul că a fost respins pct.2 al actului de sesizare nr.85/2000 privind contribuțiile la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sînătate, la pensia suplimentarpă și al fondului de șomaj, precum și majorările de întârziere aferente acestor contribuții.