ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4001/2010

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin sentința nr. 2279 din 28 mai 2009, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor.

Pentru a pronunța această

sentință prima instanță a reținut că reclamanta nu se încadrează în situația de

excepție invocată în acțiune, cea prevăzută de dispozițiile art. 26 (1) lit. b)

din Legea nr. 19/2000 în sensul că se datorează contribuția de asigurări sociale

asupra sumelor plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul încetării raporturilor

de muncă. Aceasta deoarece contractul colectiv de muncă nu reprezintă o dispoziție

legală, ci reprezintă o convenție între părți, iar plățile efectuate nu s-au făcut

în baza unei prevederi legale, ci în baza contractului colectiv de muncă și a deciziilor

directorului general și în lipsa unui program de restructurare conform art. 4 din

O.G. nr. 98/1999.

În ceea ce privește contribuția

de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, aceasta este legal

datorată, nefiind aplicabile dispozițiilor art. 101 alin. (4) din Legea nr. 346/2002

deoarece plățile compensatorii nu reprezintă „drepturi plătite potrivit dispozițiilor

legale”, ci au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă.

Referitor la calculul

obligațiilor fiscale accesorii impozitului pe veniturile din închirierea activelor,

prima instanță a arătat că impozitul este scadent la data înregistrării veniturilor

din închirierea activelor conform art. 1 din O.G. nr. 68/1997 în vigoare, în raport

de perioada controlată astfel cum legal a procedat reclamanta în perioada 01

iulie 2001-31 decembrie 2001.

Cu privire la calculul

debitelor accesorii s-a considerat că acestea se datorează conform art. 119 din

O.G. nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul scadent, calcularea acestora nefiind

condiționată de durata inspecției fiscale.

În cauză, inspecția fiscală

a depășit termenul de 6 luni, situație care a fost justificată de complexitatea

obligațiilor fiscale verificate și de perioada supusă verificării 01 ianuarie 2001-31

decembrie 2005.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC R. SA.

Prin decizia nr. 1573

din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casație Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de SC R. SA împotriva sentinței civile nr.

2279 din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, și a modificat sentința atacată în sensul că:

A admis în parte acțiunea

și a anulat în parte deciziile nr. 248 din 11 iulie 2008 și nr. 397 din 27 noiembrie

2008 emise de A.N.A.F., a anulat în parte deciziile de impunere din 2008 cu privire

la majorările și penalitățile de întârziere aferente impozitului de 90% calculat

pentru veniturile din chirii pe perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, în sumă

totală de 12.396.598 RON.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pentru a hotărî astfel

Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

- Urmare a efectuării

inspecției fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare

reprezentând contribuții la asigurările sociale datorate de angajator și angajați,

pentru accidentele de muncă și boli profesionale și majorări de întârziere, asupra

sumelor plătite cu titlu de salarii compensatorii în vederea concedierii.

- De asemenea, s-a constatat

că societatea nu a achitat impozitul de 90% pe veniturile din închirierea unor active,

în perioada 31 decembrie 2001-12 martie 2003, calculându-se impozitul datorat, majorări

de întârziere și penalități de întârziere, ca urmare a nerespectării prevederilor

Legii nr. 133/1999.

-

Analiza legislației cu incidență în cauză relevă că în cazul

persoanelor care beneficiază de plăți compensatorii contribuțiile de asigurări sociale

se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de șomaj [art. 21 alin.

(5

1

) din Legea nr. 19/2001].

Acesta constituie

cadrul normativ special pentru contribuția de asigurări sociale aferentă plăților

compensatorii.

- Norma legală

instituită prin art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, în sensul exceptării

de la plata contribuțiilor de asigurări sociale a drepturilor plătite potrivit dispozițiilor

legale constituie o regulă cu caracter general, cu aplicabilitate în cazul plăților

compensatorii, cu condiția respectării procedurii legale de restructurare.

Pentru a se

plăti contribuțiile de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți

compensatorii din fondul pentru plata ajutorului de șomaj se impunea a fi îndeplinite

condițiile din O.G. nr. 98/1999 care reglementează procedura de acces la măsurile

de protecția socială acordate salariaților disponibilizați în urma concedierilor

colective.

- Față de

cota de capital care este corespunzătoare drepturilor de vot, programul de restructurare

trebuia aprobat de ministerul sub a cărui autoritate se afla societatea, pentru

ca astfel să fie incidente dispozițiile legale privind exceptarea de plată a contribuțiilor

de asigurări sociale.

- Recurenta

nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 8 din O.G. nr. 98/1999 pentru că

nu deținea mai mult de două treimi din drepturile de vot, astfel că aprobarea A.J.O.F.M.

nu produce consecințe.

În situația

în care nu s-a respectat procedura legală de restructurare angajatorul putea acorda

compensația din resurse proprii, însă nu beneficiază de scutirea de plată reglementată

în art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000.

- Contractul

colectiv de muncă produce efecte similare legii, dar pentru a se acorda beneficiul

scutirii la plata contribuțiilor de asigurări sociale era necesar să se îndeplinească

și condiția respectării cerințelor legale privind restructurarea.

A concluzionat

Înalta Curte că, având în vedere că plățile compensatorii au fost acordate în cadrul

regimului de restructurare, care însă nu a fost aprobat legal de ministerul de resort,

aceste drepturi nu se pot circumscrie prevederilor legale, astfel că în mod corect

au fost stabilite obligațiile suplimentare.

Cu privire

la impozitul de 90% din veniturile obținute din închirierea unor spații instanța

de recurs a reținut:

- Potrivit

Legii nr. 133/1999 societățile comerciale cu capital majoritar de stat aveau obligația

de a lua măsuri de accelerare a procesului de privatizare.

- În vederea

îndeplinirii acestui scop legiuitorul a prevăzut în art. 38 din Legea nr. 133/1999

o serie de sancțiuni, între acestea fiind reglementat la alin. (5) impozitarea cu

90% a veniturilor obținute din închiriere, concesionare sau asociere în participațiune

pentru activele sau spațiile societăților sau companiilor naționale în care statul

este acționar majoritar.

- Soluția

organului fiscal referitoare la majorările și penalitățile de întârziere, este greșită,

deoarece, potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, impozitul de 90% calculat

asupra veniturilor din chirii are caracterul unei sancțiuni, ca urmare a încălcării

obligațiilor impuse prin această lege.

- Având regim

sancționator impozitul nu poate fi purtător de majorări și penalități, acesta fiind

principiul în materia sancțiunilor.

- Impozitele

și taxele, ca obligații bugetare, au reglementate termenele de plată, iar în cazul

acestui impozit legiuitorul nu a prevăzut un termen de scadență, pentru ca apoi

pornind de la acest termen să se calculeze majorări și penalități de întârziere,

în caz de neachitare.

A mai reținut

că susținerile intimatei privind aplicarea termenelor reglementate în O.G. nr. 11/1996

sunt de natură chiar a contrazice soluția fiscală adoptată, iar O.G. nr. 68/1997

invocată de intimată nu conține termene de plată, ci numai obligația de depunere

a declarațiilor de impozite și taxe, care nu implică scadența obligațiilor bugetare.

În final,

Înalta Curte a precizat că majorările și penalitățile de întârziere curg de la data

scadenței, iar dacă nu s-a stabilit termenul de scadență nici prin actul de reglementare

și nici ulterior, nu se poate crea de organul de control termenul de scadență.

În lipsa unui

termen de scadență, precum și ținând seama de faptul că impozitul de 90% are caracterul

unei sancțiuni, reclamanta-recurentă nu datorează majorări și penalități de întârziere.

Referitor

la extinderea duratei controlului și calculul majorărilor de întârziere, Înalta

Curte a constatat că majorările de întârziere se datorează asupra obligației fiscale

neachitate la scadență și, ca urmare, ceea ce a determinat plata acestora și după

expirarea perioadei de 6 luni pentru controlul fiscal este neachitarea obligației.

Prelungirea

duratei de control s-a datorat unor factori obiectivi, precum complexitatea lucrării,

cererea societății controlate și nu a avut influență asupra scadenței obligațiilor.

Împotriva

deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a formulat contestație în anulare SC R. SA, invocând ca temei legal dispozițiile

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare se arată că, deși a solicitat instanțelor de judecată, inclusiv

prin cererea de recurs, restituirea sumei de 12.396.398 RON, reprezentând majorări

și penalități de întârziere aferente impozitului de 90% pentru veniturile din chirii

pentru perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție

nu a dispus și cu privire la acest capăt de cerere accesoriu privind restituirea

sumelor menționate și achitate de către SC R. SA.

Se precizează

că interesul său în formularea acestei contestații în anulare este acela de a evita

orice probleme care ar putea apărea în situația declanșării procedurii de executare

silită, dată fiind lipsa acestor mențiunii formale din cuprinsul deciziei nr. 1543

din 17 martie 2010.

Înalta Curte, analizând

contestația în anulare formulată, în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta

este nefondată, pentru următoarele considerente ce urmează a fi expuse:

Potrivit art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate

cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

După cum se constată,

SC R. SA, a formulat contestație în anulare motivat de faptul că instanța de recurs

nu a analizat criticile aduse sentinței recurate și nu a dispus cu privire la solicitarea

care viza obligarea pârâtelor la restituirea sumei de

12.396.398

RON, sumă achitată în temeiul deciziilor ce au constituit obiect al cererii de chemare

în judecată.

Din considerentele deciziei

nr. 1543 din 17 martie 2010, împotriva căreia s-a formulat contestație în anulare

cât și din decizia nr. 2712 din 21 mai 2010, pronunțată de instanța de recurs ca

urmare a cererii de completare, lămurire și îndreptare a deciziei nr. 1543/2010

formulată de SC R. SA, care a vizat tocmai soluționarea cererii având ca obiect

restituirea sumei de

12.396.398 RON, rezultă fără putință

de tăgadă că instanța de recurs

a analizat toate argumentele, criticile și

solicitările contestatoarei, inclusiv cererea de restituire a sumei precizate.

Contestației în anulare

reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs, cât și a celor din cererea de

completare, lămurire și îndreptare a deciziei nr. 1543/2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, acestea fiind deja analizate

de instanța ce a soluționat recursul și cererea de completare, lămurire și îndreptare

menționată anterior.

Cum prin contestația în

anulare formulată se dorește în realitate o rejudecare a recursului, Înalta Curte

apreciază că aceasta este nefondată.

De altfel, această soluție

este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În

mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a

obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația

unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe

esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru

simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele

sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea,

permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea

principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive

și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6

din Convenție (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În concluzie avându-se

în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că urmează a fi

respinsă contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de SC R. SA împotriva deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2010.