ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4001/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința nr. 2279 din 28 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanta nu se încadrează în situația de excepție invocată în acțiune, cea prevăzută de dispozițiile art. 26 (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 în sensul că se datorează contribuția de asigurări sociale asupra sumelor plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul încetării raporturilor de muncă.

Aceasta deoarece contractul colectiv de muncă nu reprezintă o dispoziție legală, ci reprezintă o convenție între părți, iar plățile efectuate nu s-au făcut în baza unei prevederi legale, ci în baza contractului colectiv de muncă și a deciziilor directorului general și în lipsa unui program de restructurare conform art. 4 din O.G. nr. 98/1999. În ceea ce privește contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, aceasta este legal datorată, nefiind aplicabile dispozițiilor art. 101 alin. (4) din Legea nr. 346/2002 deoarece plățile compensatorii nu reprezintă „drepturi plătite potrivit dispozițiilor legale”, ci au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă. Referitor la calculul obligațiilor fiscale accesorii impozitului pe veniturile din închirierea activelor, prima instanță a arătat că impozitul este scadent la data înregistrării veniturilor din închirierea activelor conform art. 1 din O.G.

nr. 68/1997 în vigoare, în raport de perioada controlată astfel cum legal a procedat reclamanta în perioada 01 iulie 2001-31 decembrie 2001. Cu privire la calculul debitelor accesorii s-a considerat că acestea se datorează conform art. 119 din O.G. nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul scadent, calcularea acestora nefiind condiționată de durata inspecției fiscale. În cauză, inspecția fiscală a depășit termenul de 6 luni, situație care a fost justificată de complexitatea obligațiilor fiscale verificate și de perioada supusă verificării 01 ianuarie 2001-31 decembrie 2005. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SA.

Prin decizia nr. 1573 din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casație Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC R. SA împotriva sentinței civile nr. 2279 din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința atacată în sensul că: A admis în parte acțiunea și a anulat în parte deciziile nr. 248 din 11 iulie 2008 și nr. 397 din 27 noiembrie 2008 emise de A.N.A.F., a anulat în parte deciziile de impunere din 2008 cu privire la majorările și penalitățile de întârziere aferente impozitului de 90% calculat pentru veniturile din chirii pe perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, în sumă totală de 12.396.598 RON.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele: - Urmare a efectuării inspecției fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare reprezentând contribuții la asigurările sociale datorate de angajator și angajați, pentru accidentele de muncă și boli profesionale și majorări de întârziere, asupra sumelor plătite cu titlu de salarii compensatorii în vederea concedierii. - De asemenea, s-a constatat că societatea nu a achitat impozitul de 90% pe veniturile din închirierea unor active, în perioada 31 decembrie 2001-12 martie 2003, calculându-se impozitul datorat, majorări de întârziere și penalități de întârziere, ca urmare a nerespectării prevederilor Legii nr. 133/1999.

- Analiza legislației cu incidență în cauză relevă că în cazul persoanelor care beneficiază de plăți compensatorii contribuțiile de asigurări sociale se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de șomaj [art. 21 alin. (5 1 ) din Legea nr. 19/2001]. Acesta constituie cadrul normativ special pentru contribuția de asigurări sociale aferentă plăților compensatorii. - Norma legală instituită prin art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, în sensul exceptării de la plata contribuțiilor de asigurări sociale a drepturilor plătite potrivit dispozițiilor legale constituie o regulă cu caracter general, cu aplicabilitate în cazul plăților compensatorii, cu condiția respectării procedurii legale de restructurare.

Pentru a se plăti contribuțiile de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii din fondul pentru plata ajutorului de șomaj se impunea a fi îndeplinite condițiile din O.G. nr. 98/1999 care reglementează procedura de acces la măsurile de protecția socială acordate salariaților disponibilizați în urma concedierilor colective. - Față de cota de capital care este corespunzătoare drepturilor de vot, programul de restructurare trebuia aprobat de ministerul sub a cărui autoritate se afla societatea, pentru ca astfel să fie incidente dispozițiile legale privind exceptarea de plată a contribuțiilor de asigurări sociale. - Recurenta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 8 din O.G.

nr. 98/1999 pentru că nu deținea mai mult de două treimi din drepturile de vot, astfel că aprobarea A.J.O.F.M. nu produce consecințe. În situația în care nu s-a respectat procedura legală de restructurare angajatorul putea acorda compensația din resurse proprii, însă nu beneficiază de scutirea de plată reglementată în art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000. - Contractul colectiv de muncă produce efecte similare legii, dar pentru a se acorda beneficiul scutirii la plata contribuțiilor de asigurări sociale era necesar să se îndeplinească și condiția respectării cerințelor legale privind restructurarea. A concluzionat Înalta Curte că, având în vedere că plățile compensatorii au fost acordate în cadrul regimului de restructurare, care însă nu a fost aprobat legal de ministerul de resort, aceste drepturi nu se pot circumscrie prevederilor legale, astfel că în mod corect au fost stabilite obligațiile suplimentare.

Cu privire la impozitul de 90% din veniturile obținute din închirierea unor spații instanța de recurs a reținut: - Potrivit Legii nr. 133/1999 societățile comerciale cu capital majoritar de stat aveau obligația de a lua măsuri de accelerare a procesului de privatizare. - În vederea îndeplinirii acestui scop legiuitorul a prevăzut în art. 38 din Legea nr. 133/1999 o serie de sancțiuni, între acestea fiind reglementat la alin. (5) impozitarea cu 90% a veniturilor obținute din închiriere, concesionare sau asociere în participațiune pentru activele sau spațiile societăților sau companiilor naționale în care statul este acționar majoritar. - Soluția organului fiscal referitoare la majorările și penalitățile de întârziere, este greșită, deoarece, potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, impozitul de 90% calculat asupra veniturilor din chirii are caracterul unei sancțiuni, ca urmare a încălcării obligațiilor impuse prin această lege.

- Având regim sancționator impozitul nu poate fi purtător de majorări și penalități, acesta fiind principiul în materia sancțiunilor. - Impozitele și taxele, ca obligații bugetare, au reglementate termenele de plată, iar în cazul acestui impozit legiuitorul nu a prevăzut un termen de scadență, pentru ca apoi pornind de la acest termen să se calculeze majorări și penalități de întârziere, în caz de neachitare. A mai reținut că susținerile intimatei privind aplicarea termenelor reglementate în O.G. nr. 11/1996 sunt de natură chiar a contrazice soluția fiscală adoptată, iar O.G. nr. 68/1997 invocată de intimată nu conține termene de plată, ci numai obligația de depunere a declarațiilor de impozite și taxe, care nu implică scadența obligațiilor bugetare.

În final, Înalta Curte a precizat că majorările și penalitățile de întârziere curg de la data scadenței, iar dacă nu s-a stabilit termenul de scadență nici prin actul de reglementare și nici ulterior, nu se poate crea de organul de control termenul de scadență. În lipsa unui termen de scadență, precum și ținând seama de faptul că impozitul de 90% are caracterul unei sancțiuni, reclamanta-recurentă nu datorează majorări și penalități de întârziere. Referitor la extinderea duratei controlului și calculul majorărilor de întârziere, Înalta Curte a constatat că majorările de întârziere se datorează asupra obligației fiscale neachitate la scadență și, ca urmare, ceea ce a determinat plata acestora și după expirarea perioadei de 6 luni pentru controlul fiscal este neachitarea obligației.

Prelungirea duratei de control s-a datorat unor factori obiectivi, precum complexitatea lucrării, cererea societății controlate și nu a avut influență asupra scadenței obligațiilor. Împotriva deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare SC R. SA, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare se arată că, deși a solicitat instanțelor de judecată, inclusiv prin cererea de recurs, restituirea sumei de 12.396.398 RON, reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente impozitului de 90% pentru veniturile din chirii pentru perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dispus și cu privire la acest capăt de cerere accesoriu privind restituirea sumelor menționate și achitate de către SC R. SA.

Se precizează că interesul său în formularea acestei contestații în anulare este acela de a evita orice probleme care ar putea apărea în situația declanșării procedurii de executare silită, dată fiind lipsa acestor mențiunii formale din cuprinsul deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010. Înalta Curte, analizând contestația în anulare formulată, în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente ce urmează a fi expuse: Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

După cum se constată, SC R. SA, a formulat contestație în anulare motivat de faptul că instanța de recurs nu a analizat criticile aduse sentinței recurate și nu a dispus cu privire la solicitarea care viza obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 12.396.398 RON, sumă achitată în temeiul deciziilor ce au constituit obiect al cererii de chemare în judecată. Din considerentele deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010, împotriva căreia s-a formulat contestație în anulare cât și din decizia nr. 2712 din 21 mai 2010, pronunțată de instanța de recurs ca urmare a cererii de completare, lămurire și îndreptare a deciziei nr. 1543/2010 formulată de SC R. SA, care a vizat tocmai soluționarea cererii având ca obiect restituirea sumei de 12.396.398 RON, rezultă fără putință de tăgadă că instanța de recurs a analizat toate argumentele, criticile și solicitările contestatoarei, inclusiv cererea de restituire a sumei precizate.

Contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs, cât și a celor din cererea de completare, lămurire și îndreptare a deciziei nr. 1543/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, acestea fiind deja analizate de instanța ce a soluționat recursul și cererea de completare, lămurire și îndreptare menționată anterior. Cum prin contestația în anulare formulată se dorește în realitate o rejudecare a recursului, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată. De altfel, această soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În concluzie avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC R. SA împotriva deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.