ÎCCJ, decizie (scj.ro #86627)

Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013. Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

cazuri de casare

C. proc. pen.,

art. 385

9

alin. (1) pct. 14 și 17

2

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

1

C. proc. pen., declarații date în cadrul acestei proceduri simplificate, în condițiile în care coinculpații nu au fost ascultați în calitate de martori în cauza privitoare la inculpat, iar inculpatul nu a avut posibilitatea nici în cursul urmăririi penale, nici în cursul judecății în primă instanță și în apel să adreseze întrebări și să conteste credibilitatea persoanelor ale căror declarații au fundamentat condamnarea sa, este contară principiilor care guvernează judecata  - contradictorialitatea, nemijlocirea și egalitatea de arme -, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2957 din 1 octombrie 2013

Prin sentința penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galați, au fost condamnați:

- Inculpatul B.G. la: o pedeapsă principală de 7 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 C. pen. în referire la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.; o pedeapsă de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de un an închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus și s-a dispus ca inculpatul B.G. să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv pedeapsa de 7 ani închisoare, sporită la 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

- Inculpatul B.T. la: o pedeapsă principală de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de un an închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus și s-a dispus ca inculpatul B.T. să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv pedeapsa de 8 ani închisoare, sporită la 9 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpaților B.G. și B.T. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Prin decizia nr. 36/A din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de inculpații B.G. și B.T. împotriva sentinței penale nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galați și în consecință:

A desființat în parte sentința penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galați și în rejudecare:

A înlăturat sporul de câte un an închisoare aplicat inculpaților ca efect al contopirii pedepselor conform art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., urmând ca aceștia să execute următoarele pedepse rezultante:

- inculpatul B.G. o pedeapsă principală de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale;

- inculpatul B.T. o pedeapsă principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva deciziei nr. 36/A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs inculpații B.T. și B.G.

Criticile inculpatului B.T. au vizat numai individualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate, solicitând ca instanța de recurs să rețină incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport cu împrejurarea că a formulat un denunț care a condus la formarea unui dosar penal, în care au fost inculpate și trimise în judecată, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, 6 persoane.

Inculpatul B.G., prin motivele de recurs depuse la dosar în termenul prevăzut în dispozițiile art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., a invocat, între altele, cazurile de casare prevăzute în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. și art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (greșita aplicare a legii, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare bazate pe declarațiile unor coinculpați care au beneficiat de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000 și care nu au fost audiați nemijlocit de către instanță).

Instanța de recurs a încuviințat pentru ambii inculpați, în susținerea motivelor de recurs, proba cu înscrisuri, la dosar fiind depus un set de acte în circumstanțiere pentru inculpatul B.G., precum și o adresă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Ploiești din care rezultă că în urma denunțului formulat de către inculpatul B.T. a fost constituit un dosar penal, iar în urma implicării nemijlocite a inculpatului s-a reușit inculparea a 6 persoane pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La solicitarea inculpatului B.G., Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Ploiești care a comunicat că în urma denunțului formulat de acest inculpat a fost constituit un dosar penal, în care, la data de 29 iulie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată a 4 persoane pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 3 din Legea nr. 143/2000 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, având în vedere și probele administrate în fața instanței de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prin prisma căruia se tinde la o soluție de trimitere a cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe, acesta este încadrat în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., recurentul B.G. învederând faptul că ambele instanțe au reținut vinovăția sa pe baza declarațiilor coinculpaților care nu au fost ascultați niciodată de către instanță, fiind judecați în procedura simplificată prevăzută în dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și care au beneficiat și de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, urmare a declarațiilor pe care le-au dat împotriva sa.

Analizând actele dosarului în raport de această critică, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Inculpatul B.G. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Ploiești alături de coinculpații S.M., M.A., B.R., G.G. și B.T.

La termenul din 4 februarie 2010, inculpații S.M., M.A., B.R. și G.G. au învederat că doresc ca judecarea cauzei să se facă în procedura simplificată, iar Tribunalul Prahova, instanța inițial sesizată, a admis cererea acestora și a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpații B.G. și B.T., formându-se prezentul dosar, în care, după efectuarea cercetării judecătorești, Tribunalul Galați, instanță în favoarea căreia s-a dispus strămutarea judecării cauzei, a dispus condamnarea acestora.

În ceea ce privește probatoriul ce a fundamentat soluția de condamnare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prima instanță nu a făcut nicio analiza a acestuia, rezumându-se la prezentarea în integralitate a rechizitoriului, inclusiv a faptelor celorlalți inculpați cu privire la care s-a dispus disjungerea cauzei și a celor pentru care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, enumerând doar mijloacele de probă, deși o parte dintre ele nu aveau nicio legătură cu faptele pentru care inculpații B.G. și B.T. fuseseră trimiși în judecată.

Observând aceste carențe grave ale hotărârii instanței de fond, instanța de apel a analizat punctual probatoriul ce a condus-o la menținerea soluției de condamnare, suplinind astfel lipsa totală de motivare a sentinței.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată însă că, în opinia curții de apel, existența situației de fapt rezultă, în primul rând, din faptul că inculpații S.M., M.A., B.R. și G.G., judecați în primă instanță la Tribunalul Prahova, au recunoscut faptele, așa cum au fost reținute prin actul de sesizare a instanței și au solicitat ca judecarea cauzei să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Din moment ce cei patru inculpați au recunoscut faptele așa cum au fost reținute prin actul de sesizare a instanței, aceste declarații confirmă implicit și existența faptelor și a vinovăției inculpaților B.T. și B.G. Relevantă, sub aspectul existenței faptelor și a vinovăției celor doi inculpați, este și poziția pe care inculpatul B.T. a adoptat-o cu ocazia soluționării prezentelor apeluri, când a declarat că recunoaște faptele, așa cum au fost reținute prin rechizitoriu și a solicitat ca judecarea cauzei să se facă pe baza procedurii simplificate prevăzute în art. 320

1

C. proc. pen.

Ulterior, instanța de apel a făcut o analiză a conținutului acestor declarații, concluzionând, în raport și cu restul materialului probator administrat, asupra vinovăției inculpatului B.G. În ceea ce privește infracțiunile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 31 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, probatoriul reținut a constat în exclusivitate din declarațiile inculpaților S.M. și M.A. date în cursul urmăririi penale.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că niciunul dintre coinculpații care au uzat de procedura prevăzută în art. 320

1

C. proc. pen. nu a fost ascultat în calitate de martor, instanța de fond respingând cererea de audiere a lui S.M., deși depoziția sa era esențială în cauză, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, urmare a declarațiilor date împotriva inculpatului B.G., acestea fiind ulterior folosite pentru fundamentarea soluției de condamnare.

Ca atare, se constată că decizia recurată s-a bazat în mod determinant pe probe ce nu au fost administrate în mod nemijlocit în fața instanței, în condițiile în care pe tot parcursul procesului penal inculpatul a contestat susținerile coinculpaților. Împrejurarea că aceștia din urmă au uzat de procedura prevăzută în dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și și-au recunoscut propria vinovăției era lipsită de relevanță din perspectiva obligațiilor pe care le avea instanța, de a-i acorda posibilitatea inculpatului B.G. să le adreseze întrebări și să-și organizeze în mod corespunzător apărarea.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire inclusiv la cauzele pronunțate împotriva României (Reiner și alții contra României, VB contra României), că, în anumite situații, se poate dovedi necesar pentru autorități să recurgă la declarațiile date încă din faza cercetării preliminare. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă să conteste asemenea declarații, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, folosirea lor în sine nu încalcă dispozițiile art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție. Cu toate acestea, dreptul la apărare este limitat într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe declarațiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obținută nici în faza urmăririi penale și nici ulterior.

Aceeași este situația și în prezenta cauză, întrucât nici în cursul urmăririi penale și nici ulterior, în cursul judecății, inculpatul nu a avut posibilitatea să adreseze întrebări și să conteste astfel credibilitatea persoanelor ale căror declarații au fundamentat condamnarea sa.

Instanța de apel, în baza efectului devolutiv integral al căii de atac, trebuia să observe și aceste lipsuri ale cercetării judecătorești și să Ie suplinească, prin ascultarea în calitate de martori a coinculpaților care au fost deja condamnați în procedura simplificată.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiate criticile recurentului, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârea de condamnare a inculpatului fiind, din punct de vedere procedural, contrară principiilor ce guvernează judecata, respectiv contradictorialitate, nemijlocire și egalitate de arme.

În raport cu considerentele anterioare, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen, va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de către inculpatul B.G., la aceeași instanță, Curtea de Apel Galați.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va proceda la ascultarea martorilor S.M., M.A., B.R. și G.G., putând totodată să administreze și orice alte probe a căror pertinență și concludentă va rezulta din cercetarea judecătorească, urmând să aibă în vedere și celelalte critici formulate de recurent, a căror analiză nu se mai impune a fi făcută, față de soluția dispusă.

Asupra recursului inculpatului B.T.:

Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat hotărârea numai sub aspectul individualizării pedepsei, solicitând și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, față de denunțul formulat, care a condus la identificarea și tragerea la răspundere penală a 6 persoane, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Având în vedere poziția procesuală a inculpatului din fața instanței de recurs, care, prin criticile formulate, a achiesat practic Ia situația de fapt și soluția de condamnare pronunțată de tribunal, o poziție identică având și în apel când a solicitat ca judecarea sa să se facă în procedura simplificată prevăzută în dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., cerere ce în mod corect a fost respinsă față de stadiul procesual în care aceasta a fost formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se impune reluarea ciclului procesual și cu privire la acesta, în mod evident interesul său fiind de soluționare definitivă a cauzei, în raport cu incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și cu durata deja executată în stare de arest preventiv.

Ca atare, va fi analizat doar motivul de recurs al inculpatului, circumscris cazului de casare prevăzut în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Sub acest aspect, se constată că pentru cele trei infracțiuni reținute în sarcina sa (art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., art. 3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. și art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.) pedepsele au fost coborâte sub minimul prevăzut de lege, prin reținerea circumstanței atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. constând în comportamentul bun al acestuia anterior săvârșirii infracțiunii. Poziția de recunoaștere a faptelor nu poate fi valorificată de către instanța de recurs ca și circumstanță atenuantă, în condițiile în care aceasta nu a reprezentat o atitudine constantă a inculpatului, intervenind doar în căile de atac.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din proba cu înscrisuri administrată în prezenta cale de atac, se constată incidența unei cauze legale de reducere a pedepsei, respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Potrivit textului în discuție, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Legiuitorul definește prin art. 2 lit. h) din aceeași lege și infracțiunea gravă, prin aceasta înțelegându-se infracțiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: infracțiunile contra păcii și omenirii, infracțiunile contra siguranței statului sau contra siguranței naționale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracțiunile privind traficul de droguri și traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, infracțiunile contra patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puțin 10 ani sau mai mare.

Din adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Ploiești rezultă că în urma denunțului formulat de către inculpatul B.T. a fost constituit un dosar penal, iar în urma implicării nemijlocite a inculpatului s-a reușit inculparea a 6 persoane pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Ca atare, se constată ca sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru a fi aplicabilă cauza legală de reducere a pedepsei, atât infracțiunile reținute în sarcina inculpatului B.T., cât și cele denunțate fiind infracțiuni grave în sensul dispozițiilor Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin admiterea recursului formulat de către inculpatul B.T., va reține incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport cu fiecare infracțiune pentru care acesta a fost condamnat și va proceda la o reducere a pedepselor proporțională cu reducerea limitelor de pedeapsă, având în vedere împrejurarea că numai inculpatul a formulat recurs (nu și Ministerul Public, pentru a deschide calea unei reindividualizări a pedepsei), fiind astfel aplicabil principiul

non reformatio in pejus

reglementat prin art. 385

8

C. proc. pen.

În raport cu toate considerentele anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de inculpații B.T. și B.G. împotriva deciziei nr. 36/A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat în totalitate decizia recurată și, în parte, sentința penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galați și, rejudecând:

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul B.T. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului B.T., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de către inculpatul B.G., Ia aceeași instanța, Curtea de Apel Galați, menținând celelalte dispoziții ale hotărârilor recurate.