ÎCCJ, decizie (scj.ro #83728)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83728) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Trafic

de droguri de risc. Judecata în cazul recunoașterii vinovăției

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea

specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni privind traficul

și consumul ilicit de droguri

Indice alfabetic:

Drept penal

-

trafic de droguri de risc

-

judecata în cazul recunoașterii vinovăției

Legea

nr. 143/2000,

art. 2 alin. (1)

C.

proc. pen.,

art. 320

1

cumpărat droguri de risc, preluate de coinculpat și plătite de inculpat din

banii trimiși de un alt coinculpat, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, săvârșită în forma autoratului, iar nu în forma

complicității, întrucât, participând activ la cumpărarea de droguri de risc,

inculpatul a comis una dintre acțiunile care constituie elementul material al

infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fapta sa

depășind limitele înlesnirii sau ale ajutorului dat pentru comiterea infracțiunii.

care au fost judecați conform procedurii prevăzute în art. 320

1

C. proc. pen., pentru săvârșirea în participație penală a unor infracțiuni, nu face

dovada că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă cu vinovăție de

către participanții care sunt judecați potrivit procedurii de drept comun în

cauza disjunsă.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3484 din 11 noiembrie 2013

Prin decizia nr. 95/A din 15 mai 2013, pronunțată de Curtea de

Apel Alba lulia, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul

declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței nr. 270 din 13 septembrie 2012

pronunțată de Tribunalul Alba, Secția penală și, în consecință:

A fost desființată sentința penală atacată numai sub aspectul

greșitei condamnări a inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de

trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de

droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și al individualizării pedepsei aplicate inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, fără drept,

prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și rejudecând cauza în

aceste limite:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.N. pentru săvârșirea

infracțiunilor de: trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în

țară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

A fost redusă pedeapsa aplicată

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic

de

droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 de la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. la 5 ani închisoare și 3

ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., au fost contopite

pedepsele de 5 ani închisoare și 3

ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și b) C. pen. și 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. în pedeapsa

cea mai grea de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute

în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., fără aplicarea vreunui

spor, pedeapsă dată în executare în final inculpatului M.N.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale

atacate.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a

dedus durata arestării preventive începând cu data de 21 februarie 2012 și până

la data de 15 mai 2013.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că

prin sentința nr. 270 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba,

Secția penală, a fost condamnat inculpatul M.N. la:

- 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și b) C. pen.;

- 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr.

143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și b) C. pen.;

- 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

complicitate la infracțiunea de introducere în țară, fără drept, de droguri de

risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și b) C. pen.;

- 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

complicitate la infracțiunea de introducere, fără drept, în țară de droguri de

mare risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 143/2000 și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 15 ani

închisoare și 7 ani interzicerea

drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pedeapsă care

a fost sporită cu un an

închisoare, urmând ca în final inculpatul să

execute pedeapsa de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-a interzis exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzute în

art. 71 C. pen.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a

dedus durata arestării preventive începând cu 21 februarie 2012 la zi.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de

probe biologice de la inculpat în vederea introducerii în Sistemul Național de

Date Genetice Judiciare la data eliberării din penitenciar.

Din actele și lucrările existente la dosar, instanța a reținut

următoarele:

În fapt: Î

n Spania, inculpatul N.S. a primit de la inculpatul M.N. 10

plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g cocaină, droguri pe care inculpatul M.N. Ie-a cumpărat din suma de 1.000 euro trimisă de către inculpatul M.O.

Inculpatul N.S. a venit în România, ajungând în localitatea O.

în dimineața zilei de 24 august 2011. În stația de carburanți P.,

inculpatul N.S. s-a întâlnit cu inculpatul M.O.,

plecând

împreună cu un autoturism spre localitatea V.

Drogurile au fost păstrate de inculpatul N.S. la domiciliul său

și, de câte ori inculpatul M.O. și R.D. identificau cumpărători, le dădea

acestora o parte din drogurile deținute, pentru a le comercializa. În

activitatea de comercializare a drogurilor au fost implicați și inculpații R.D.

și M.C.

Prin sentința penală nr. 36/2012 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara au fost condamnați inculpații:

- M.O.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 143/2000;

- N.S.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000; art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000;

- R.D.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000;

- M.C.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Starea de fapt reținută mai sus a rezultat din probatorul

administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești,

respectiv: proces-verbal de stabilire a listei de pasageri, procese-verbale de

transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice, ordonanțe privind

numirea investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, rapoarte de

constatare tehnico-științifică, proces-verbal de prindere în flagrant,

proces-verbal de percheziție, declarațiile inculpaților M.O., N.S., R.D., M.C.,

copia minutei sentinței penale nr. 36/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării

judecătorești în primă instanță, inculpatul M.N. s-a prevalat de dispozițiile

art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio

declarație.

Relevante sub aspectul vinovăției inculpatul M.N. în comiterea

infracțiunilor au fost declarațiile numiților

M.O. și N.S.,

declarații date în calitate de inculpați în dosarul

Tribunalului Hunedoara.

Ulterior, audiați fiind în cursul cercetării judecătorești în

cauza dedusă judecății în calitate de martori, M.O. și N.S. au infirmat cele

relatate în declarațiile date în calitate de inculpați în dosarul Tribunalului

Hunedoara, însă revenirea acestora asupra propriilor declarații nu a fost

justificată în vreun fel.

În conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face

de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării

tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Având în vedere că legea nu face nicio distincție, în ceea ce

privește valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au

fost administrate, instanța a constatat că declarațiile date inițial în

calitate de inculpați reflectă adevărul, coroborându-se cu ansamblul

materialului probatoriu administrat în cauză.

Relevantă sub aspectul vinovăției

inculpatului M.N. a fost considerată

și convorbirea telefonică din

data de 26 august 2011, purtată între M.O. și M.C., convorbire în care M.O. se

plânge de calitatea drogurilor trimise de fratele său N., droguri pe care nu

reușește să le comercializeze în vederea recuperării mașinii amanetate.

De asemenea, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „A.”

învederează instanței că din discuțiile purtate inițial cu M.O. a aflat că

drogurile proveneau din Spania de la o persoană pe nume N., fratele lui M.O.

În drept,

instanța de fond a reținut că fapta inculpatului M.N. de a

cumpăra, deține și trimite 1.000 g droguri de risc a constituit infracțiunea de

trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000.

Fapta inculpatului M.N. de a cumpăra, deține și trimite 10 g droguri de mare risc a constituit infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, fără drept,

prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe

inculpatul N.S.

să introducă droguri de risc în țară, prin punerea la dispoziție

a drogurilor ce urmau a fi

comercializate

în România, a constituit complicitate la infracțiunea de introducere în țară

de

droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe

inculpatul N.S. să introducă droguri de mare risc în țară, prin punerea la

dispoziție a drogurilor ce urmau

a fi comercializate în România,

a constituit complicitate la infracțiunea de introducere în țară de droguri de

mare risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.N.

Curtea de apel, examinând hotărârea penală atacată prin prisma

motivelor invocate, precum și din oficiu, a constatat că apelul este fondat,

din următoarele considerente:

Inculpatul a consimțit să dea declarație în fața instanței de

apel și, întrucât a contestat vinovăția sa, s-a dispus reaudierea martorilor și

acvirarea dosarului Tribunalului Hunedoara, dosar în care au fost judecați

inculpații M.O., N.S., M.C. și R.D., inculpați care au solicitat aplicarea

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

Curtea de apel, examinând toate probele administrate în

prezentul dosar, precum și în dosarul acvirat, reține următoarea stare de fapt:

În Spania, inculpatul N.S. a primit de la inculpatul M.N. 10

plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g de o substanță despre care bănuiau că este cocaină, droguri pe care inculpatul M.N. Ie-a cumpărat din suma de

1.000 euro trimisă de către M.O.

În declarația dată în fața curții de apel, inculpatul apelant a

recunoscut acuzațiile referitoare la traficul de droguri de risc (rezină de

cannabis), arătând că împreună cu N.S. s-a deplasat la un bar de unde anterior

mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., iar apoi Ie-a înmânat lui N.S. să le

transporte în țară. Inculpatul a mai arătat că nu cunoaște nimic despre cele 10 g de cocaină și că fratele său nu i-a solicitat niciodată să cumpere această substanță.

Raportat la această declarație și la cele date anterior de N.S.,

curtea de apel l-a reaudiat pe acesta din urmă, cu atât mai mult cu cât

organele de urmărire penală nu au depistat substanța bănuită a fi fost cocaină.

Declarația dată de acesta a confirmat declarația inculpatului

M.N., în sensul că M.O. i-a trimis fratelui său inculpatul M.N. suma de 1.000

euro pentru a cumpăra hașiș și a-l trimite în țară. A mai arătat că împreună cu

inculpatul au ridicat banii și s-au dus la un bar unde au vorbit cu o persoană

să le aducă hașișul, aceasta fiind de acord. N.S. relatează că până a sosit

acea persoană cu hașișul comandat, inculpatul M.N. a plecat, doar el luând

hașișul și, fără să mai discute cu inculpatul, s-a întors în țară cu drogurile

cumpărate.

Curtea de apel apreciază că această nuanțare a declarației

martorului N.S. cu referire la implicarea inculpatului apelant în cumpărarea

hașișului este nesinceră și intră în contradicție cu declarația acestuia din

urmă care a afirmat că împreună au cumpărat drogurile.

În ce privește cele 10 g de cocaină, martorul afirmă că înainte

de a se întoarce în țară cu hașișul s-a întâlnit întâmplător cu persoana de la

care l-au cumpărat și, fără știința inculpatului, a primit cele 10 g de cocaină pe care Ie-a adus în țară și Ie-a dat lui M.O.

Față de aceste declarații, curtea de apel a procedat la audierea

martorilor M.C. și R.D., singurii despre care rezultă din dosarul acvirat că au

avut contact cu substanța despre care s-a afirmat a fi fost cocaină și care nu

a fost descoperită de către poliție pentru a fi testata și a se stabili cert

dacă a fost sau nu un drog de mare risc.

În declarația sa, martorul M.C. a afirmat că M.O. - fratele

inculpatului, i-a vândut o substanță pentru consum propriu despre care a

afirmat că este cocaină, dar a fost nemulțumit de calitatea acesteia, având

dubii că ar fi fost cocaină, deoarece nu a simțit efectele pe care le avea după

consumul acestei substanțe.

Și martorul R.D. a declarat în același sens cu referire la

substanța despre

care s-a afirmat că ar fi

fost cocaină, neexistând certitudinea că acea substanță a fost un

drog

de mare risc.

Cu ocazia depistării inculpaților din dosarul acvirat, organele

de poliție nu au mai găsit substanța bănuită a fi fost cocaină, astfel că

aceasta nu a putut fi supusă expertizării pentru a se stabili cu certitudine ce

fel de substanță a fost și dacă a fost un drog de mare risc.

În aceste condiții, nedovedindu-se faptul că cele 10 g de substanță bănuită a fi fost un drog de mare risc - respectiv cocaină, ar fi fost într-adevăr

cocaină, nu se poate reține vinovăția inculpatului M.N. pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art.

2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în țară, fără

drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, astfel că inculpatul va fi achitat

pentru

săvârșirea acestor infracțiuni, cu

atât mai mult cu cât nu s-a dovedit pe deplin implicarea

sa în cumpărarea

și traficarea acestei substanțe.

În ce privește vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunilor de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la infracțiunea de introducere

în țară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, curtea de apel arată următoarele:

Apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în complicitate la aceeași infracțiune și

achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de

introducere în țară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu motivarea că inculpatul M.N. doar

l-a ajutat pe N.S. să cumpere 1 kg de hașiș și nu l-a ajutat pe acesta în

niciun fel să transporte în țară aceste droguri.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cultivarea,

producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea,

oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,

trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni

privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc.

Analizând starea de fapt reținută prin prisma acestor dispoziții

legale, curtea de apel

constată că

inculpatul M.N. a săvârșit infracțiunea de trafic de droguri de risc

prevăzută

în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, prin aceea că a cumpărat împreună

cu N.S. 1 kg de hașiș.

Infracțiunea poate fi săvârșită alternativ în mai multe

modalități. Curtea de apel reține că inculpatul a cumpărat 1 kg de hașiș - drog de risc, acest fapt rezultând din propria declarație, precum și din declarația

martorului N.S.

Conform art. 3 alin. (1) din aceeași lege, introducerea sau

scoaterea din țară,

precum și importul ori

exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc

.

Conform art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu

intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală.

Din actele existente la dosarul cauzei a rezultat că inculpatul

apelant a acceptat cererea fratelui său - M.O. să cumpere hașiș din Spania,

primind și

suma de bani necesară și, prin

intermediul martorului N.S., să le trimită în România.

În aceste condiții, curtea de apel constată că încadrarea

juridică dată acestei fapte este corectă și inculpatul se face vinovat de

săvârșirea acesteia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul M.N. și

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -

Serviciul Teritorial Alba lulia.

Parchetul a criticat decizia în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., sub aspectul greșitei achitări a

inculpatului cu privire la infracțiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței

pronunțată de instanța de fond.

Inculpatul M.N. nu a motivat recursul cu ocazia declarării căii

de atac, dar, ulterior, printr-un memoriu înregistrat la data de 22 octombrie 2013, a criticat decizia pentru

nelegalitate în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. pe motiv că, deși situația de fapt

a fost

reținută în mod corect, nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

334 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în

complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, susținând că nu a acționat în calitate de autor, ci a ajutat și a

înlesnit comiterea infracțiunii de către inculpatul N.S.

În plus, recurentul a invocat greșita deducere a prevenției,

susținând că a fost arestat în Spania încă din data de 18 ianuarie 2012.

Cu ocazia soluționării recursului,

inculpatul a solicitat proba cu înscrisuri, ce a fost

încuviințată

de către instanță, și a depus la dosar copiile certificatelor de naștere ale

copiilor săi și copia unei hotărâri pronunțată de autoritățile spaniole,

hotărâre ce a fost apoi tradusă în limba română din dispoziția instanței.

Având în vedere soluția de achitare pronunțată de instanța de

apel, s-a procedat

la audierea recurentului

inculpat în temeiul art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen.

Examinând cauza

în temeiul art. 385

6

alin. (1)

și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

Codului de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

2/2013, având în vedere data pronunțării deciziei recurate, respectiv 15 mai

2013, ulterioară intrării în vigoare a legii mai sus menționate.

În al doilea rând, se constată că ambele recursuri au fost

motivate în termenul prevăzut în art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

I.1). Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că motivul

privind

greșita achitare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen.

În realitate, parchetul solicită o reapreciere a mijloacelor de

probă, în special a depozițiilor din cursul judecății și mai ales a declarațiilor

date de martori în fața instanței de apel, cu consecința stabilirii unei alte

situații de fapt decât cea pe baza căreia Curtea de Apel Alba lulia a dispus

achitarea inculpatul M.N. cu privire la infracțiunile prevăzute în art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Având în vedere modul de reglementare a soluționării recursului

ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

dispozițiile Codului de procedură penală - astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 2/2013 - sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce

pot fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond și a deciziei pronunțată de instanța de apel,

reducând astfel și limitele învestirii instanței de recurs.

Pe cale de consecință, examinarea cauzei de către Înalta Curte

de Casație și Justiție nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de

drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situației de fapt stabilită

anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalități care

ar influența valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la

soluționarea cauzei și, pe cale de consecință, ar determina înlăturarea

acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.

În speță, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi

constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, desfășurarea

judecății a avut loc cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța de apel

a evaluat întregul material probator și a analizat probele în acuzare, dar și

apărările inculpatului și probele administrate în favoarea acestuia și a

evidențiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declarațiile

martorilor care susțineau varianta acuzării, motivând corespunzător soluția de

achitare.

În concluzie, se constată că achitarea

inculpatului M.N. este urmarea stabilirii

de către instanța de apel a

unei alte situații de fapt, cu respectarea dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanța de recurs nu este îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a

materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situație de

fapt, pe care nu o mai poate modifica.

Curtea de apel a reținut, în esență, că nu s-a dovedit pe deplin

implicarea inculpatului M.N. în cumpărarea și traficarea celor 10 g de cocaină și această substanță nici nu a fost găsită de organele de poliție, astfel că nu a

putut fi supusă expertizării și nu s-a stabilit cu certitudine că era un drog

de mare risc sau o altă substanță.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru condamnarea

inculpatului M.N. în legătură cu comiterea celor două infracțiuni cu privire la

care instanța de apel a dispus achitarea, respectiv trafic de droguri de mare

risc și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare

risc.

2). În ce privește critica referitoare la nerecunoașterea

autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 36/2012 a Tribunalului

Alba, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se încadrează în cazul

de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., însă critica este nefondată.

Tribunalul Alba a fost sesizat prin același rechizitoriu în

legătură cu faptele comise de inculpatul M.N., dar și de inculpații N.S. și

M.C. Având în vedere că ultimii doi inculpați au uzitat de procedura

simplificată prevăzută în art. 320

1

C. proc. pen., instanța a

disjuns cauza în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. și a pronunțat față de

inculpații N.S. și M.C. sentința penală de condamnare nr. 36/2012, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 2135 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat că, în respectiva cauză, inculpații N.S. și M.C.

au recunoscut în totalitate faptele, astfel cum au fost reținute prin actul de

sesizare, inclusiv referitor la participația penală a inculpatului M.N.

Soluția pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat numai

cu privire la faptele și persoanele la care se referă (inculpații N.S. și

M.C.), fără să se poată invoca puterea autorității de lucru judecat în ceea

ce-l privește pe inculpatul M.N.

Desigur, declarațiile date de inculpații N.S. și M.C. dobândesc

relevanță la soluționarea cauzei de față și au fost avute în vedere atât de

instanța de fond, cât și de instanța de apel, însă nu se poate susține că

pronunțarea unei soluții de condamnare față de ceilalți doi inculpați, ca

urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 320

1

C. proc. pen., atrage în mod automat consecințe cu privire la stabilirea răspunderii

penale a inculpatului M.N.

Astfel, conform art. 343 alin. (2) și art. 345 C. proc. pen. raportat la art. 317 C. proc. pen., instanța deliberează și decide numai cu privire

la fapta și persoana cu care este sesizată, hotărând doar în aceste limite dacă

fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat.

Aceste dispoziții se aplică și în cazul special al procedurii

simplificate, situație în care este prevăzută posibilitatea disjungerii și

soluționării separate a cauzei în ceea ce-i privește pe inculpații cu privire

la care nu este aplicabilă procedura prevăzută în art. 320

1

C. proc. pen.

Instanța care soluționează conform procedurii obișnuite cauza

disjunsă nu poate ignora probele administrate în cauza inițială, însă modul în

care acest material probator este valorificat în cauza disjunsă constituie o

chestiune de apreciere, fără să se poată nega dreptul acestei instanțe de a

evalua critic și, independent de soluția anterioară, întregul ansamblu

probator, diferit și mai complex decât cel care a făcut obiectul cauzei

inițiale.

În concluzie, faptul că anumiți inculpați au fost condamnați

prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participație penală

a unor infracțiuni, nu creează o prezumție absolută cu privire la îndeplinirea

condițiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpații care nu au uzitat de

această procedură. Altfel spus, soluția

pronunțată

cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. pentru unii dintre participanți

nu face dovada

că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă

cu vinovăție de către ceilalți participanți, care nu au fost judecați în

procedura simplificată.

Drept urmare, nu există temeiuri pentru a considera că se impune

casarea deciziei penale în ce privește soluția de achitare, criticată de către

parchet.

II. Referitor la recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că motivele invocate se încadrează în cazul de

casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., însă criticile sunt nefondate.

Astfel, prin modificarea adusă art. 385

9

C. proc. pen. de Legea nr. 2/2013, care a abrogat unele din cazurile de casare ce

vizau aspecte de legalitate (inclusiv pct. 17 - care se referea la situația în

care faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică),

pct. 17

2

a devenit prin voința legiuitorului sediul comun

pentru toate aspectele ce vizează

nerespectarea dispozițiilor legale,

altele decât cele prevăzute expres la celelalte puncte ale art. 385

9

C. proc. pen.

Drept urmare, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. poate fi invocat inclusiv referitor

la greșita încadrare juridică a faptei și la necesitatea schimbării acestei

încadrări.

Trebuie, însă, precizat că pentru a stabili dacă faptei i s-a

dat o corectă încadrare

juridică, instanța

de recurs nu poate modifica situația de fapt, fiind obligată să pornească

de

la situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată.

În speță, încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina

inculpatului, astfel cum au fost stabilite de către instanța de apel prin

reaprecierea probelor, este corectă.

Inculpatul a invocat aceleași apărări atât în fața primei

instanțe, cât și în fața Curții de Apel Alba lulia, care a răspuns punctual

criticilor formulate și a expus cu claritate motivele pentru care faptele

comise de inculpatul M.N. corespund infracțiunii de trafic de droguri de risc

în forma autoratului.

Instanța de recurs își însușește

argumentele instanței de apel și constată că fapta

inculpatului

M.N. (recunoscută ca atare de acesta), constând în aceea că împreună cu N.S.

s-a deplasat la un bar de unde anterior mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de risc săvârșită

în forma autoratului (participând activ la cumpărarea drogului, inculpatul a

comis unul din elementele materiale prevăzute alternativ în art. 2 alin. 1 din

Legea nr. 143/2000), fapta sa depășind limitele unei înlesniri sau unui ajutor

dat pentru comiterea infracțiunii.

Drept urmare, nu se impune schimbarea încadrării juridice și nu

sunt incidente dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Referitor la greșita deducere a prevenției, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că este o critică ce poate fi analizată în recurs

potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., fiind vorba despre corecta aplicare a legii, și nu despre examinarea

unei situații de fapt.

În speță, se constată că inculpatul M.N. a fost arestat în

lipsă, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 47 din 1 octombrie 2011

și apoi un mandat european de arestare ce a fost pus în executare de instanțele

spaniole la data de 18 ianuarie 2012, astfel cum rezultă din sentința dată de

Audiența Națională din Regatul Spaniei (depusă în traducere legalizată la

dosarul instanței de recurs). Atât instanța de fond, cât și cea de apel au

dedus durata arestării preventive a inculpatului M.N. începând cu data de 21

februarie 2012.

Or, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală: „Durata arestului

efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române

în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale

române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.”

Rezultă, astfel, că s-a făcut o greșită aplicare a legii și

susținerile recurentului referitor la greșita deducere a prevenției sunt

fondate.

Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 385

17

alin. (4) C. proc. pen., instanța de recurs are obligația de a dispune ea

însăși cu privire la perioada care trebuie dedusă din pedeapsă, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că nu se impune admiterea recursului și casarea

deciziei din acest motiv, în condițiile în care o atare neregularitate poate fi

îndreptată printr-un alt mijloc procedural.

În consecință, constatând că nu sunt incidente nici celelalte

cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba lulia și inculpatul M.N. împotriva

deciziei nr. 95/A din 15 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia,

Secția penală și pentru cauze cu minori.

Conform art. 385

17

alin. (4) C. proc. pen., a dedus

din pedeapsa aplicată recurentului intimat inculpat durata prevenției de la 18

ianuarie 2012 la 11 noiembrie 2013.

Notă:

Prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013, art.

15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost modificat, după cum urmează: „Durata

pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri

formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în

calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei

aplicate de instanțele române.”