ÎCCJ, decizie (scj.ro #83728)

Trafic de droguri de risc. Judecata în cazul recunoașterii vinovăției Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni privind traficul și consumul ilicit de droguri Indice alfabetic: Drept penal - trafic de droguri de risc - judecata în cazul recunoașterii vinovăției Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1) C. proc.

pen., art. 320 1 1. Fapta inculpatului care, împreună cu un coinculpat, a cumpărat droguri de risc, preluate de coinculpat și plătite de inculpat din banii trimiși de un alt coinculpat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, săvârșită în forma autoratului, iar nu în forma complicității, întrucât, participând activ la cumpărarea de droguri de risc, inculpatul a comis una dintre acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fapta sa depășind limitele înlesnirii sau ale ajutorului dat pentru comiterea infracțiunii. 2. Soluția de condamnare pronunțată cu privire la inculpații care au fost judecați conform procedurii prevăzute în art. 320 1 C. proc.

pen., pentru săvârșirea în participație penală a unor infracțiuni, nu face dovada că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă cu vinovăție de către participanții care sunt judecați potrivit procedurii de drept comun în cauza disjunsă. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3484 din 11 noiembrie 2013 Prin decizia nr. 95/A din 15 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței nr. 270 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, Secția penală și, în consecință: A fost desființată sentința penală atacată numai sub aspectul greșitei condamnări a inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și al individualizării pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și rejudecând cauza în aceste limite: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de: trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., fără aplicarea vreunui spor, pedeapsă dată în executare în final inculpatului M.N. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus durata arestării preventive începând cu data de 21 februarie 2012 și până la data de 15 mai 2013. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin sentința nr. 270 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, Secția penală, a fost condamnat inculpatul M.N.

la: - 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.; - 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.; - 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de introducere în țară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.; - 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de introducere, fără drept, în țară de droguri de mare risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pedeapsă care a fost sporită cu un an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-a interzis exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzute în art. 71 C. pen. S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus durata arestării preventive începând cu 21 februarie 2012 la zi. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare la data eliberării din penitenciar. Din actele și lucrările existente la dosar, instanța a reținut următoarele: În fapt: Î n Spania, inculpatul N.S. a primit de la inculpatul M.N. 10 plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g cocaină, droguri pe care inculpatul M.N.

Ie-a cumpărat din suma de 1.000 euro trimisă de către inculpatul M.O. Inculpatul N.S. a venit în România, ajungând în localitatea O. în dimineața zilei de 24 august 2011. În stația de carburanți P., inculpatul N.S. s-a întâlnit cu inculpatul M.O., plecând împreună cu un autoturism spre localitatea V. Drogurile au fost păstrate de inculpatul N.S. la domiciliul său și, de câte ori inculpatul M.O. și R.D. identificau cumpărători, le dădea acestora o parte din drogurile deținute, pentru a le comercializa. În activitatea de comercializare a drogurilor au fost implicați și inculpații R.D. și M.C. Prin sentința penală nr. 36/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara au fost condamnați inculpații: - M.O.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; - N.S. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; - R.D. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; - M.C.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Starea de fapt reținută mai sus a rezultat din probatorul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv: proces-verbal de stabilire a listei de pasageri, procese-verbale de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice, ordonanțe privind numirea investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, rapoarte de constatare tehnico-științifică, proces-verbal de prindere în flagrant, proces-verbal de percheziție, declarațiile inculpaților M.O., N.S., R.D., M.C., copia minutei sentinței penale nr. 36/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, inculpatul M.N. s-a prevalat de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declarație. Relevante sub aspectul vinovăției inculpatul M.N. în comiterea infracțiunilor au fost declarațiile numiților M.O. și N.S., declarații date în calitate de inculpați în dosarul Tribunalului Hunedoara. Ulterior, audiați fiind în cursul cercetării judecătorești în cauza dedusă judecății în calitate de martori, M.O. și N.S. au infirmat cele relatate în declarațiile date în calitate de inculpați în dosarul Tribunalului Hunedoara, însă revenirea acestora asupra propriilor declarații nu a fost justificată în vreun fel.

În conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Având în vedere că legea nu face nicio distincție, în ceea ce privește valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, instanța a constatat că declarațiile date inițial în calitate de inculpați reflectă adevărul, coroborându-se cu ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză. Relevantă sub aspectul vinovăției inculpatului M.N. a fost considerată și convorbirea telefonică din data de 26 august 2011, purtată între M.O.

și M.C., convorbire în care M.O. se plânge de calitatea drogurilor trimise de fratele său N., droguri pe care nu reușește să le comercializeze în vederea recuperării mașinii amanetate. De asemenea, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „A.” învederează instanței că din discuțiile purtate inițial cu M.O. a aflat că drogurile proveneau din Spania de la o persoană pe nume N., fratele lui M.O. În drept, instanța de fond a reținut că fapta inculpatului M.N. de a cumpăra, deține și trimite 1.000 g droguri de risc a constituit infracțiunea de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Fapta inculpatului M.N. de a cumpăra, deține și trimite 10 g droguri de mare risc a constituit infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe inculpatul N.S. să introducă droguri de risc în țară, prin punerea la dispoziție a drogurilor ce urmau a fi comercializate în România, a constituit complicitate la infracțiunea de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe inculpatul N.S. să introducă droguri de mare risc în țară, prin punerea la dispoziție a drogurilor ce urmau a fi comercializate în România, a constituit complicitate la infracțiunea de introducere în țară de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.N. Curtea de apel, examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu, a constatat că apelul este fondat, din următoarele considerente: Inculpatul a consimțit să dea declarație în fața instanței de apel și, întrucât a contestat vinovăția sa, s-a dispus reaudierea martorilor și acvirarea dosarului Tribunalului Hunedoara, dosar în care au fost judecați inculpații M.O., N.S., M.C. și R.D., inculpați care au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Curtea de apel, examinând toate probele administrate în prezentul dosar, precum și în dosarul acvirat, reține următoarea stare de fapt: În Spania, inculpatul N.S.

a primit de la inculpatul M.N. 10 plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g de o substanță despre care bănuiau că este cocaină, droguri pe care inculpatul M.N. Ie-a cumpărat din suma de 1.000 euro trimisă de către M.O. În declarația dată în fața curții de apel, inculpatul apelant a recunoscut acuzațiile referitoare la traficul de droguri de risc (rezină de cannabis), arătând că împreună cu N.S. s-a deplasat la un bar de unde anterior mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., iar apoi Ie-a înmânat lui N.S. să le transporte în țară. Inculpatul a mai arătat că nu cunoaște nimic despre cele 10 g de cocaină și că fratele său nu i-a solicitat niciodată să cumpere această substanță.

Raportat la această declarație și la cele date anterior de N.S., curtea de apel l-a reaudiat pe acesta din urmă, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penală nu au depistat substanța bănuită a fi fost cocaină. Declarația dată de acesta a confirmat declarația inculpatului M.N., în sensul că M.O. i-a trimis fratelui său inculpatul M.N. suma de 1.000 euro pentru a cumpăra hașiș și a-l trimite în țară. A mai arătat că împreună cu inculpatul au ridicat banii și s-au dus la un bar unde au vorbit cu o persoană să le aducă hașișul, aceasta fiind de acord. N.S. relatează că până a sosit acea persoană cu hașișul comandat, inculpatul M.N. a plecat, doar el luând hașișul și, fără să mai discute cu inculpatul, s-a întors în țară cu drogurile cumpărate.

Curtea de apel apreciază că această nuanțare a declarației martorului N.S. cu referire la implicarea inculpatului apelant în cumpărarea hașișului este nesinceră și intră în contradicție cu declarația acestuia din urmă care a afirmat că împreună au cumpărat drogurile. În ce privește cele 10 g de cocaină, martorul afirmă că înainte de a se întoarce în țară cu hașișul s-a întâlnit întâmplător cu persoana de la care l-au cumpărat și, fără știința inculpatului, a primit cele 10 g de cocaină pe care Ie-a adus în țară și Ie-a dat lui M.O. Față de aceste declarații, curtea de apel a procedat la audierea martorilor M.C. și R.D., singurii despre care rezultă din dosarul acvirat că au avut contact cu substanța despre care s-a afirmat a fi fost cocaină și care nu a fost descoperită de către poliție pentru a fi testata și a se stabili cert dacă a fost sau nu un drog de mare risc.

În declarația sa, martorul M.C. a afirmat că M.O. - fratele inculpatului, i-a vândut o substanță pentru consum propriu despre care a afirmat că este cocaină, dar a fost nemulțumit de calitatea acesteia, având dubii că ar fi fost cocaină, deoarece nu a simțit efectele pe care le avea după consumul acestei substanțe. Și martorul R.D. a declarat în același sens cu referire la substanța despre care s-a afirmat că ar fi fost cocaină, neexistând certitudinea că acea substanță a fost un drog de mare risc. Cu ocazia depistării inculpaților din dosarul acvirat, organele de poliție nu au mai găsit substanța bănuită a fi fost cocaină, astfel că aceasta nu a putut fi supusă expertizării pentru a se stabili cu certitudine ce fel de substanță a fost și dacă a fost un drog de mare risc.

În aceste condiții, nedovedindu-se faptul că cele 10 g de substanță bănuită a fi fost un drog de mare risc - respectiv cocaină, ar fi fost într-adevăr cocaină, nu se poate reține vinovăția inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, astfel că inculpatul va fi achitat pentru săvârșirea acestor infracțiuni, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit pe deplin implicarea sa în cumpărarea și traficarea acestei substanțe. În ce privește vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la infracțiunea de introducere în țară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, curtea de apel arată următoarele: Apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în complicitate la aceeași infracțiune și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de introducere în țară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu motivarea că inculpatul M.N. doar l-a ajutat pe N.S. să cumpere 1 kg de hașiș și nu l-a ajutat pe acesta în niciun fel să transporte în țară aceste droguri.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc. Analizând starea de fapt reținută prin prisma acestor dispoziții legale, curtea de apel constată că inculpatul M.N. a săvârșit infracțiunea de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, prin aceea că a cumpărat împreună cu N.S. 1 kg de hașiș. Infracțiunea poate fi săvârșită alternativ în mai multe modalități.

Curtea de apel reține că inculpatul a cumpărat 1 kg de hașiș - drog de risc, acest fapt rezultând din propria declarație, precum și din declarația martorului N.S. Conform art. 3 alin. (1) din aceeași lege, introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc . Conform art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Din actele existente la dosarul cauzei a rezultat că inculpatul apelant a acceptat cererea fratelui său - M.O. să cumpere hașiș din Spania, primind și suma de bani necesară și, prin intermediul martorului N.S., să le trimită în România.

În aceste condiții, curtea de apel constată că încadrarea juridică dată acestei fapte este corectă și inculpatul se face vinovat de săvârșirea acesteia. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul M.N. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba lulia. Parchetul a criticat decizia în temeiul art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., sub aspectul greșitei achitări a inculpatului cu privire la infracțiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond.

Inculpatul M.N. nu a motivat recursul cu ocazia declarării căii de atac, dar, ulterior, printr-un memoriu înregistrat la data de 22 octombrie 2013, a criticat decizia pentru nelegalitate în temeiul art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. pe motiv că, deși situația de fapt a fost reținută în mod corect, nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, susținând că nu a acționat în calitate de autor, ci a ajutat și a înlesnit comiterea infracțiunii de către inculpatul N.S.

În plus, recurentul a invocat greșita deducere a prevenției, susținând că a fost arestat în Spania încă din data de 18 ianuarie 2012. Cu ocazia soluționării recursului, inculpatul a solicitat proba cu înscrisuri, ce a fost încuviințată de către instanță, și a depus la dosar copiile certificatelor de naștere ale copiilor săi și copia unei hotărâri pronunțată de autoritățile spaniole, hotărâre ce a fost apoi tradusă în limba română din dispoziția instanței. Având în vedere soluția de achitare pronunțată de instanța de apel, s-a procedat la audierea recurentului inculpat în temeiul art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc. pen. Examinând cauza în temeiul art. 385 6 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, având în vedere data pronunțării deciziei recurate, respectiv 15 mai 2013, ulterioară intrării în vigoare a legii mai sus menționate. În al doilea rând, se constată că ambele recursuri au fost motivate în termenul prevăzut în art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. I.1). Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivul privind greșita achitare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. În realitate, parchetul solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depozițiilor din cursul judecății și mai ales a declarațiilor date de martori în fața instanței de apel, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea pe baza căreia Curtea de Apel Alba lulia a dispus achitarea inculpatul M.N. cu privire la infracțiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Având în vedere modul de reglementare a soluționării recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile Codului de procedură penală - astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 - sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond și a deciziei pronunțată de instanța de apel, reducând astfel și limitele învestirii instanței de recurs. Pe cale de consecință, examinarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt.

Modificarea situației de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalități care ar influența valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei și, pe cale de consecință, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt. În speță, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, desfășurarea judecății a avut loc cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța de apel a evaluat întregul material probator și a analizat probele în acuzare, dar și apărările inculpatului și probele administrate în favoarea acestuia și a evidențiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declarațiile martorilor care susțineau varianta acuzării, motivând corespunzător soluția de achitare.

În concluzie, se constată că achitarea inculpatului M.N. este urmarea stabilirii de către instanța de apel a unei alte situații de fapt, cu respectarea dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanța de recurs nu este îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situație de fapt, pe care nu o mai poate modifica. Curtea de apel a reținut, în esență, că nu s-a dovedit pe deplin implicarea inculpatului M.N. în cumpărarea și traficarea celor 10 g de cocaină și această substanță nici nu a fost găsită de organele de poliție, astfel că nu a putut fi supusă expertizării și nu s-a stabilit cu certitudine că era un drog de mare risc sau o altă substanță.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.N. în legătură cu comiterea celor două infracțiuni cu privire la care instanța de apel a dispus achitarea, respectiv trafic de droguri de mare risc și complicitate la introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare risc. 2). În ce privește critica referitoare la nerecunoașterea autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 36/2012 a Tribunalului Alba, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., însă critica este nefondată. Tribunalul Alba a fost sesizat prin același rechizitoriu în legătură cu faptele comise de inculpatul M.N., dar și de inculpații N.S.

și M.C. Având în vedere că ultimii doi inculpați au uzitat de procedura simplificată prevăzută în art. 320 1 C. proc. pen., instanța a disjuns cauza în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. și a pronunțat față de inculpații N.S. și M.C. sentința penală de condamnare nr. 36/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2135 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Este adevărat că, în respectiva cauză, inculpații N.S. și M.C. au recunoscut în totalitate faptele, astfel cum au fost reținute prin actul de sesizare, inclusiv referitor la participația penală a inculpatului M.N. Soluția pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat numai cu privire la faptele și persoanele la care se referă (inculpații N.S.

și M.C.), fără să se poată invoca puterea autorității de lucru judecat în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. Desigur, declarațiile date de inculpații N.S. și M.C. dobândesc relevanță la soluționarea cauzei de față și au fost avute în vedere atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, însă nu se poate susține că pronunțarea unei soluții de condamnare față de ceilalți doi inculpați, ca urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 320 1 C. proc. pen., atrage în mod automat consecințe cu privire la stabilirea răspunderii penale a inculpatului M.N. Astfel, conform art. 343 alin. (2) și art. 345 C. proc. pen. raportat la art. 317 C. proc. pen., instanța deliberează și decide numai cu privire la fapta și persoana cu care este sesizată, hotărând doar în aceste limite dacă fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat.

Aceste dispoziții se aplică și în cazul special al procedurii simplificate, situație în care este prevăzută posibilitatea disjungerii și soluționării separate a cauzei în ceea ce-i privește pe inculpații cu privire la care nu este aplicabilă procedura prevăzută în art. 320 1 C. proc. pen. Instanța care soluționează conform procedurii obișnuite cauza disjunsă nu poate ignora probele administrate în cauza inițială, însă modul în care acest material probator este valorificat în cauza disjunsă constituie o chestiune de apreciere, fără să se poată nega dreptul acestei instanțe de a evalua critic și, independent de soluția anterioară, întregul ansamblu probator, diferit și mai complex decât cel care a făcut obiectul cauzei inițiale.

În concluzie, faptul că anumiți inculpați au fost condamnați prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participație penală a unor infracțiuni, nu creează o prezumție absolută cu privire la îndeplinirea condițiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpații care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluția pronunțată cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. pentru unii dintre participanți nu face dovada că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă cu vinovăție de către ceilalți participanți, care nu au fost judecați în procedura simplificată. Drept urmare, nu există temeiuri pentru a considera că se impune casarea deciziei penale în ce privește soluția de achitare, criticată de către parchet.

II. Referitor la recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivele invocate se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., însă criticile sunt nefondate. Astfel, prin modificarea adusă art. 385 9 C. proc. pen. de Legea nr. 2/2013, care a abrogat unele din cazurile de casare ce vizau aspecte de legalitate (inclusiv pct. 17 - care se referea la situația în care faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică), pct. 17 2 a devenit prin voința legiuitorului sediul comun pentru toate aspectele ce vizează nerespectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute expres la celelalte puncte ale art. 385 9 C. proc.

pen. Drept urmare, cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. poate fi invocat inclusiv referitor la greșita încadrare juridică a faptei și la necesitatea schimbării acestei încadrări. Trebuie, însă, precizat că pentru a stabili dacă faptei i s-a dat o corectă încadrare juridică, instanța de recurs nu poate modifica situația de fapt, fiind obligată să pornească de la situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată. În speță, încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului, astfel cum au fost stabilite de către instanța de apel prin reaprecierea probelor, este corectă. Inculpatul a invocat aceleași apărări atât în fața primei instanțe, cât și în fața Curții de Apel Alba lulia, care a răspuns punctual criticilor formulate și a expus cu claritate motivele pentru care faptele comise de inculpatul M.N.

corespund infracțiunii de trafic de droguri de risc în forma autoratului. Instanța de recurs își însușește argumentele instanței de apel și constată că fapta inculpatului M.N. (recunoscută ca atare de acesta), constând în aceea că împreună cu N.S. s-a deplasat la un bar de unde anterior mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de risc săvârșită în forma autoratului (participând activ la cumpărarea drogului, inculpatul a comis unul din elementele materiale prevăzute alternativ în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000), fapta sa depășind limitele unei înlesniri sau unui ajutor dat pentru comiterea infracțiunii.

Drept urmare, nu se impune schimbarea încadrării juridice și nu sunt incidente dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Referitor la greșita deducere a prevenției, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este o critică ce poate fi analizată în recurs potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., fiind vorba despre corecta aplicare a legii, și nu despre examinarea unei situații de fapt. În speță, se constată că inculpatul M.N. a fost arestat în lipsă, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 47 din 1 octombrie 2011 și apoi un mandat european de arestare ce a fost pus în executare de instanțele spaniole la data de 18 ianuarie 2012, astfel cum rezultă din sentința dată de Audiența Națională din Regatul Spaniei (depusă în traducere legalizată la dosarul instanței de recurs).

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au dedus durata arestării preventive a inculpatului M.N. începând cu data de 21 februarie 2012. Or, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală: „Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.” Rezultă, astfel, că s-a făcut o greșită aplicare a legii și susținerile recurentului referitor la greșita deducere a prevenției sunt fondate. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 385 17 alin. (4) C. proc.

pen., instanța de recurs are obligația de a dispune ea însăși cu privire la perioada care trebuie dedusă din pedeapsă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se impune admiterea recursului și casarea deciziei din acest motiv, în condițiile în care o atare neregularitate poate fi îndreptată printr-un alt mijloc procedural. În consecință, constatând că nu sunt incidente nici celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba lulia și inculpatul M.N.

împotriva deciziei nr. 95/A din 15 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, Secția penală și pentru cauze cu minori. Conform art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată recurentului intimat inculpat durata prevenției de la 18 ianuarie 2012 la 11 noiembrie 2013. Notă: Prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost modificat, după cum urmează: „Durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.”