ÎCCJ, decizie (scj.ro #83977)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83977) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație în anulare. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Contestația în anulare

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație în anulare

C. proc. pen.,

art. 386 lit. a)

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a

fost îndeplinită conform legii.

În cazul în care contestatorul, deși a introdus

contestație în anulare împotriva unei hotărâri penale definitive -

decizia pronunțată de instanța de recurs, a formulat critici

referitoare la o încheiere de amânare a pronunțării, act procedural

ce nu este supus examinării pe calea contestației în anulare, al

cărei obiect îl constituie numai hotărâri penale definitive, potrivit

art. 386 C. proc. pen. coroborat cu art. 311 alin. (2) din același cod,

contestația în anulare este inadmisibilă. Pronunțarea

hotărârii în condițiile art. 306 și art. 310 C. proc. pen. -

etapă ulterioară desfășurării judecării cauzei,

la care părțile nu se citează - nu face obiectul examinării

prin prisma cazului de contestație în anulare prevăzut în art. 386

lit. a) C. proc. pen., care se referă în mod explicit numai la

neîndeplinirea procedurii de citare a părții pentru termenul la care

s-a judecat cauza de către instanța de recurs și, prin urmare,

privește numai faza în care au fost formulate cereri, au fost administrate

probe în limitele prevăzute de lege și au fost susținute

concluzii asupra recursului.

I.C.C.J., secția penală, decizia

nr. 1331 din 9 aprilie 2009

Prin decizia nr. 4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat, între alții, de recurentul

inculpat K.O., cetățean străin, împotriva deciziei nr. 2 din 8

ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Secția I penală.

A fost admis recursul declarat de recurentul inculpat

F.M. împotriva aceleiași decizii.

A fost casată decizia nr. 2 din 8 ianuarie 2008 a

Curții de Apel București, Secția I penală, precum și

sentința nr. 907 din 25 iunie 2007 a Tribunalului București,

Secția I penală, numai cu privire la inculpatul F.M. și numai cu

privire la greșita individualizare a pedepsei, prin neaplicarea

prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 și ale art. 19 din Legea nr.

682/2002.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în

anulare contestatorul K.O., ce a avut calitatea de recurent inculpat în recurs,

al cărei temei în drept îl constituie art. 386 lit. a) C. proc. pen., în

sensul că acesta nu a fost citat la ultimul termen de judecată, cel

din 12 decembrie 2008.

Contestatorul, prin apărător, a mai

menționat că instanța a rămas în pronunțare în

repetate rânduri, până la 19 decembrie 2008, că verificase ultima

dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive

la data de 17 octombrie 2008, astfel că, din cauza amânărilor repetate

ale pronunțării, această măsură urma să expire cu

doză zile înainte de pronunțarea deciziei.

În mod nelegal, în data de 12 decembrie 2008, la un

termen la care nu fusese citat, curtea, din oficiu, a luat în discuție

legalitatea luării și menținerii arestării preventive,

între alții, față de inculpații K.O. și F.M.,

constatând legalitatea și temeinicia acestei măsuri.

Instanța a încălcat dispozițiile

imperative ale art. 314 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 2, art. 5,

art. 6 și art. 8 C. proc. pen., prejudiciindu-l grav prin simplul fapt

că nu a avut cunoștință despre acest termen de

judecată.

În drept, contestatorul, prin apărător, a

precizat că își întemeiază contestația în anulare pe

dispozițiile art. 386 - art. 392 C. proc. pen., dovada contestației

făcând-o cu actele aflate în dosar, la care a făcut trimitere.

Examinând contestația în anulare formulată de

contestatorul K.O., sub aspectul admisibilității în principiu,

potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și

Justiție constată ca fiind inadmisibilă contestația în

anulare, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare constituie o cale

extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat

pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități

privind actele de procedură, și nu un motiv care ar constitui o

nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este

mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în

anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat

hotărârea este pusă a controla condițiile în care a dat

hotărârea și de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a

acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea

expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o

hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare,

ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da

posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le

au hotărârile judecătorești definitive.

În conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt

prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a

fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul la care

s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința

instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în

art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care existau probe în

dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea

cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a

prevăzut că:

„(1) Instanța examinează admisibilitatea în

principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c)

și e), fără citarea părților.

(2) Instanța constatând că cererea de

contestație este făcută în termenul prevăzut de lege,

că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele

prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se

depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu

contestația și dispune citarea părților interesate.”

Înalta Curte de Casație și Justiție,

verificând contestația în anulare formulată de contestatorul K.O.

și întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.,

prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la

admisibilitatea în principiu, a constatat că aceasta este

inadmisibilă.

Dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. prevăd

că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a

fost îndeplinită conform legii.

Altfel spus, cazul de contestație în anulare

menționat se referă la neîndeplinirea legală a procedurii de

citare pentru judecata care are loc la instanța de recurs.

Prin modul de reglementare a dispozițiilor art. 386

lit. a) C. proc. pen., legiuitorul dă posibilitatea verificării modului

în care au fost respectate anumite garanții procesuale pe care le au

părțile în procesul penal, și anume dreptul de a fi prezente la

judecata recursului, precum și exercitarea dreptului la apărare, în

condițiile unei ședințe publice, orale și contradictorii.

În sensul celor arătate, prezența

concomitentă a părților este  asigurată prin procedura

de citare a acestora și în fața instanței de recurs, în

condițiile art. 385

11

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

dându-li-se posibilitatea administrării de probe în limitele conferite de

lege, susținerii și dezvoltării criticilor formulate ca motive

de recurs.

Potrivit art. 385

11

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., „(1) Judecarea recursului se face cu citarea părților.

(2) Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului,

când acesta se află în stare de deținere.”

Dispozițiile ce reglementează recursul în

ansamblul său sunt prevăzute la Secțiunea a II-a din Capitolul

III „Căile de atac ordinare” și în cadrul Titlului II „Judecata”,

așa încât normele speciale privind recursul se completează cu normele

generale ce guvernează judecata.

În conținutul dispozițiilor art. 306 C. proc.

pen., referitoare la soluționarea cauzei, se prevede că: „Deliberarea

și pronunțarea hotărârii se fac de îndată după

încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea și

pronunțarea pot fi amânate cel mult 15 zile.”

De asemenea, prevederile art. 310 C. proc. pen. privind

pronunțarea hotărârii statuează că: „(1) Hotărârea se

pronunță în ședință publică de către

președintele completului de judecată asistat de grefier. (2) La

pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.

Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la

pronunțare.”

Totodată, în dispozițiile art. 311 alin. (2)

și (3) C. proc. pen. referitoare la felul hotărârilor se

reglementează că: „(2) Hotărârea prin care instanța se

pronunță asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii,

precum și hotărârea pronunțată de instanța de recurs în

rejudecarea cauzei se numește decizie. (3) Toate celelalte hotărâri

date de instanțe în cursul judecății se numesc încheieri.”

Din analiza părții introductive a deciziei nr.

4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secția penală, ce face obiectul contestației în

anulare din prezenta cauză, rezultă că „dezbaterile au fost

consemnate în încheierea ședinței din 14 noiembrie 2008, ce face

parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea deciziei s-a

amânat la 28 noiembrie 2008, 4 decembrie, 12 decembrie și apoi la 19

decembrie”, când s-a dat decizia mai sus menționată.

Din examinarea încheierii de ședință de la

14 noiembrie 2008 rezultă că „s-au prezentat recurenții

inculpați K.O., aflat în stare de arest, asistat de avocați C.I.

și B.C., apărători aleși, (...) și F.M., aflat în

stare de arest, asistat de avocat P.D., apărător ales. S-a prezentat

interpretul de limbă turcă G.F. Procedura de citare a fost

îndeplinită.”

Totodată, din încheierea mai sus

menționată rezultă referatul efectuat de către magistratul

asistent, amplele concluzii ale părților, după care curtea,

având nevoie de timp pentru deliberare și văzând prevederile art. 3

din Protocolul privind stabilirea onorariilor pentru avocații care

acordă asistență juridică în materie penală și

cererea apărătorilor din oficiu C.I. și G.M. de acordare a

onorariului până la încetarea delegației prin prezentarea

apărătorului ales, a dispus amânarea pronunțării la 28

noiembrie 2008 și a acordat onorariu apărătorilor din oficiu

C.I. și G.M., sumă ce va fi avansată din fondul Ministerului

Justiției.

De asemenea, rezultă, potrivit mențiunilor

făcute, că instanța a amânat succesiv pronunțarea la datele

de 4 decembrie 2008 și 12 decembrie 2008, în aceeași compunere, având

nevoie de timp pentru deliberare, iar la termenul de la 12 decembrie 2008 a dispus

amânarea pronunțării deciziei la 19 decembrie 2008 și, în baza

art. 300

2

și a art. 160

b

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., a constatat legală și temeinică măsura

arestării preventive, între alții, a inculpaților K.O. și

F.M., măsură pe care a menținut-o, iar la data de 19 decembrie

2008 a fost pronunțată decizia penală menționată, a

cărei minută se află la dosarul instanței de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând actele procedurale mai sus menționate, față de

motivele concrete invocate de contestatorul K.O., respectiv neparticiparea sa

la data de 12 decembrie 2008, dată la care era amânată

pronunțarea și la care s-a dispus, din nou, amânarea

pronunțării la 19 decembrie 2008, constatându-se ca legală și

temeinică măsura arestării preventive a acestuia, pentru ca la

19 decembrie 2008 să fie soluționat recursul, prin decizia

menționată, prin prisma cazului de contestație prevăzut în

art. 386 lit. a) C. proc. pen. și a celorlalte prevederi al căror conținut

a fost evidențiat, constată ca fiind inadmisibilă

contestația în anulare formulată, deoarece motivele arătate de

contestatorul K.O. exced condițiilor legale supuse verificării

și prevăzute expres de legiuitor.

Astfel, contestatorul, deși a formulat

contestație în anulare împotriva unei hotărâri definitive, și

anume a deciziei pronunțate de instanța de recurs, pe care a

indicat-o, acesta a învederat, însă, critici referitoare la o încheiere de

amânare a pronunțării, act procedural ce nu este supus examinării

pe calea contestației în anulare, cale extraordinară de atac al

cărei obiect îl vizează numai hotărâri penale definitive,

potrivit art. 386 cu referire la art. 311 alin. (2) C. proc. pen.

Altfel spus, etapa ulterioară judecății,

și anume pronunțarea hotărârii la care părțile nu se

citează, în condițiile art. 306 cu referire la art. 310 C. proc.

pen., nu face obiectul examinării prin prisma cazului de contestație

în anulare invocat, care se referă în mod explicit doar la neîndeplinirea

procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs, și anume numai la faza în

care au fost formulate cereri, administrate probe în limitele prevăzute de

lege și au fost susținute concluzii asupra recursului.

De altfel, în contextul cauzei, a rezultat că la

data de 14 noiembrie 2008 recurentul inculpat K.O., arestat, a fost prezent

personal și asistat de avocații C.I. și B.C.,

apărători aleși, fiindu-i asigurată traducerea, prin

intermediul interpretului de limbă turcă, iar concluziile

fiecăruia din avocații săi, din faza dezbaterilor, au fost

consemnate în încheierea de la acea dată și care face parte

integrantă din decizia pronunțată, asigurându-i-se dreptul

complet la apărare, atât prin prezență, cât și prin asistența

calificată a avocaților aleși.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul K.O.