ÎCCJ, decizie (scj.ro #84098)

Contestație în anulare. Admisibilitate. Termenul de introducere a contestației în anulare Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestația în anulare Indice alfabetic: Drept procesual penal - contestație în anulare - admisibilitate - termenul de introducere a contestației în anulare C. proc. pen., art. 386, art. 388 1. Contestația în anulare poate fi exercitată, conform art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive, inclusiv a celor prin care s-a dispus transferarea persoanelor condamnate, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincție în conținutul art. 386 C. proc. pen. după cum prin hotărârea penală definitivă supusă contestației în anulare a fost rezolvat sau nu fondul cauzei, spre deosebire de revizuire, care poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care a fost rezolvat fondul cauzei, așa cum rezultă din conținutul art. 393 C. proc.

pen. și din modul în care legiuitorul a reglementat calea extraordinară de atac a revizuirii. 2. În conformitate cu prevederile art. 388 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării. În sensul acestor prevederi, prin începerea executării se înțelege data efectivă a încarcerării persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate. Prin urmare, contestația în anulare împotriva hotărârii penale definitive prin care s-a dispus transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România poate fi exercitată cel mai târziu în 10 zile de la data efectivă a încarcerării persoanei condamnate pe teritoriul României.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3278 din 16 octombrie 2008 Prin decizia nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D. împotriva sentinței nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, Secția I penală. Pentru a decide astfel, instanța supremă, ca instanță de recurs, a reținut că prin cererea nr. 332/II/5/2006 din 2 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus sesizarea Curții de Apel București, Secția I penală, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid - Secția a V-a, în conformitate cu dispozițiile art. 149 și art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, ca urmare a cererii transmise Ministerului Justiției de către autoritățile judiciare din Spania, prin care au solicitat transferarea persoanei condamnate H.D.

într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea, aplicată acesteia de către instanța din statul solicitant. Prin sentința nr. 197 din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele sentinței penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid - Secția a V-a, definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005 și ale sentinței penale nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 Malaga - Regatul Spaniei. A dispus transferarea condamnatului H.D. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare, a dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 19 octombrie 2001 la zi și a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate.

Împotriva deciziei nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a formulat contestație în anulare contestatorul persoană condamnată H.D., ce a avut calitatea de recurent persoană transferabilă, în recurs. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu prevederile art. 391 C. proc. pen. și temeiurile invocate, a pus în discuție admisibilitatea contestației în anulare, acordând cuvântul părților. Apărătorul contestatorului a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., întrucât a respectat termenul de 10 zile, a indicat cu exactitate temeiurile contestației în anulare și a depus dovezi în susținerea acesteia, considerând ca fiind admisibilă în principiu contestația în anulare pe care a formulat-o.

Același apărător a adăugat, referitor la termenul de formulare a contestației în anulare, că în luna august contestatorul a fost adus în țară, nefiindu-i comunicate nici termenul de judecată a recursului de la 1 iulie 2008, ce a fost declarat de apărătorul său împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, nici decizia și nu i-a fost înmânat niciun exemplar al mandatului de executare. Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu, a contestației în anulare, deoarece contestația în anulare a fost exercitată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

De asemenea, a arătat că la data de 20 august 2008 contestatorul a fost transferat, dar mandatul de executare a pedepsei a fost pus efectiv în executare, prin încarcerare în penitenciar, la 25 august 2008. Raportat la această dată, termenul de 10 zile era expirat la data de 30 septembrie 2008, când a fost introdusă contestația, drept urmare se impune respingerea contestației, ca inadmisibilă.

Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D., în raport cu precizările formulate de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru următoarele considerente: Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac ce se poate formula numai împotriva hotărârilor penale definitive, având o natură juridică mixtă, respectiv de anulare și de retractare, și a cărei reglementare este în mod concret prevăzută de lege, în sensul indicării exprese și limitative a cazurilor când aceasta poate fi formulată, titularilor ei, termenelor de exercitare și procedurii de soluționare Astfel, legiuitorul român a prevăzut în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Totodată, dispozițiile art. 388 din același cod evidențiază în mod expres termenul de introducere, astfel: „(1) Contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării,

iar de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând.” De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că: „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e), fără citarea părților.

(2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.” Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D., în raport cu precizările formulate de reprezentantul Ministerului Public, actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., a constatat că în cauză contestația în anulare exercitată de contestatorul persoană condamnată, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc.

pen., a fost formulată împotriva deciziei nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, hotărâre pronunțată în recurs, ce are caracter definitiv, respectiv a unei hotărâri susceptibile de a face obiectul unei asemenea căi extraordinare de atac, deoarece legiuitorul nu a făcut niciun fel de distincție, în conținutul art. 386 C. proc. pen., asupra felului hotărârilor definitive, spre deosebire de conținutul art. 393 din același cod ce vizează hotărârile supuse revizuirii, o altă cale extraordinară de atac și în al cărui mod de reglementare se stipulează în mod expres că se referă numai la hotărârile care conțin o rezolvare a fondului cauzei, respectiv a acțiunii penale, în care se poate pronunța condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, potrivit art. 345 alin. (1) C. proc.

pen. Înalta Curte de Casație și Justiție consideră, însă, că, în contextul cauzei, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D. a fost exercitată cu depășirea termenului de 10 zile stipulat în art. 388 alin. (1) C. proc. pen. Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen., „…cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării” se înțelege data efectivă a începerii executării, respectiv atunci când condamnatul a fost arestat și depus la locul de deținere și nicidecum data întocmirii actelor de executare, și anume emiterea mandatului de executare, care ar însemna „punerea în executare”, această din urmă semnificație nefiind avută în vedere de către legiuitor în conținutul normei mai sus arătate.

Termenul de 10 zile mai sus menționat este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) și (4) C. proc. pen. Astfel, „Art. 186 - (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.” Or, din examinarea dosarului Curții de Apel București, Secția I penală, rezultă că a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 274/2008 din 1 iulie 2008 privind pe H.D., prin care s-a dispus transferarea condamnatului H.D., din Regatul Spaniei într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare.

În aceleași mandat de executare a pedepsei se face referire la sentința nr. 197 din 9 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de recunoaștere a sentinței penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid - Secția a V-a, definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005, hotărârea nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga - Regatul Spaniei, prin care inculpatul H.D. a fost condamnat la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism și viol prevăzute în art. 188.1, art. 188.2 și art. 179 C. pen. spaniol și măsura expulzării de pe teritoriul statului de condamnare.

Faptele comise de condamnat au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de proxenetism și viol prevăzute în art. 329 C. pen. și art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani. De asemenea, la același dosar al curții de apel se află adresa Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția de Investigații Criminale din 21 august 2008 către Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Tratate, Curtea de Apel București, Secția I penală, Biroul Național Interpol, ce a fost înregistrată la 28 august 2008, în care se informează că la data de 20 august 2008 a fost preluat sub escortă din Madrid - Spania și predat în arestul Direcției Cercetări Penale, numitul H.D.

Totodată, la același dosar se află și adresa Penitenciarului București Rahova din 25 august 2008 către Curtea de Apel București, Secția I penală, ce poartă viza de înregistrare la 26 august 2008, în care se atestă, între altele, că la 21 august 2008 a înmatriculat la acest penitenciar pe numitul H.D., în baza mandatului de executare nr. 274/2008 emis de Curtea de Apel București, Secția I penală, că a fost arestat de Inspectoratul General al Poliției Române la data de 20 august 2008 și că pedeapsa începe la 20 august 2008 și expiră la 18 octombrie 2021, scăzându-se 2.497 zile. În raport cu cele mai sus arătate rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut în art. 388 C. proc.

pen., în care persoana condamnată H.D. putea formula contestație în anulare, este data de 20 august 2008, data încarcerării în Arestul Inspectoratului General al Poliției Române și care expira la data de 1 septembrie 2008 (zi de luni lucrătoare), deoarece ziua de 31 august 2008 era o zi nelucrătoare, contestația în anulare formulată de persoana condamnată prin apărătorul ales fiind datată 29 septembrie 2008 și înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, Registratura Generală, la 30 septembrie 2008, așa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul persoană condamnată s-a făcut cu depășirea termenului menționat. Așadar, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute în art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestației în anulare, condiție a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestație în anulare invocate, așa încât nerespectarea condiției mai sus menționate atrage inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D. împotriva deciziei nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.