ÎCCJ, decizie (scj.ro #83908)

Contestație în anulare. Cazul prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestația în anulare Indice alfabetic: Drept procesual penal - contestație în anulare - cazul prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. C. proc. pen., art. 386 lit. a) Cazul de contestație în anulare prevăzut în dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. poate fi invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs. În consecință, în cazul infracțiunii de luare de mită, invocarea de către condamnați a neîndeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu privire la denunțător nu atrage incidența dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc.

pen., întrucât, pe de o parte, condamnații pot invoca numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceștia, iar pe de altă parte, denunțătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte în procesul penal. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010 Prin decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, s-a dispus, cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, împotriva deciziei nr. 39/P din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

A casat decizia penală atacată și sentința nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Alba, Secția penală și, în rejudecare: A condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. A condamnat pe inculpatul D.N. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.

combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. A aplicat ambilor inculpați pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute în art. 71 C. pen. Potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpați la restituirea către denunțătorul P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul Băncii Naționale a României de la momentul efectuării plății.

Împotriva deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat contestație în anulare condamnații G.M. și D.N., solicitând admiterea acesteia și pe cale de consecință rejudecarea recursului în condițiile și după procedura stabilită în art. 392 C. proc. pen. Au solicitat, totodată, conform art. 390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la care au formulat contestație în anulare. Din conținutul contestației rezultă invocarea, de către condamnații G.M. și D.N., a cazului de contestație circumscris dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen. Pronunțând o hotărâre de condamnare a inculpaților - susțin contestatorii condamnați - instanța a dispus și restituirea sumei de 5.000 euro către denunțătorul P.C., deși o atare calitate procesuală nu există în Codul de procedură penală.

Or, potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000, denunțătorul are - în opinia contestatorilor - calitatea de parte vătămată. În condițiile în care partea vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., impunându-se, pe cale de consecință, admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului. La termenul de judecată din 17 martie 2010, contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii scrise, solicitând admiterea în principiu a contestației în anulare, invocând incidența cazului de contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin necitarea, în recurs, a denunțătorului P.C.

La același termen s-au depus, de același contestator, „precizări și concluzii scrise”, învederându-se faptul că dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. trebuie analizate „ca o consecință a aplicării art. 386 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 323 și art. 289 C. proc. pen. referitor la obligația instanței de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului personal atunci când instanțele de fond și apel nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, respectând principiile nemijlocirii, publicității, oralității și contradictorialității.” Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând contestația în anulare formulată de contestatorii G.M. și D.N. prin prisma dispozițiilor art. 386 și urm. C. proc.

pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situații în care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale părților în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie sacrificată. Principiul stabilității hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive. Din examinarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestației în anulare nu trebuie admisă decât în acele situații în care prin desființarea hotărârii - care a dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-și valorifica drepturile și garanțiile procesuale nesocotite de instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen. - caz de contestație invocat în cauză - împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare „când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.” În cadrul procedurii de soluționare a contestației în anulare instanța este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestație, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut în art. 388 C. proc.

pen., dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar. Prin urmare, în această fază prealabilă, instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu. Folosirea cazului de contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatorii condamnați G.M. și D.N., respectiv neîndeplinirea - conform legii - a procedurii de citare, este limitată, atât prin dispoziții exprese, cât și prin aplicarea unor principii de drept procesual penal consacrate.

Legea recunoaște dreptul de a face contestație în anulare numai părților din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă și parte responsabilă civilmente - respectiv procurorul. Referirea expresă a textului la „părți” și la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane. Pe de altă parte, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., nu poate face contestație decât partea care nu a fost legal citată și a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștința instanța de împiedicarea care a avut-o. Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestația în anulare, care este proprie numai părții care a lipsit de la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeași poziție procesuală, cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

Așa fiind, inculpatul prezent la judecata în recurs nu poate face contestație în anulare pe motiv că față de partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că contestatorii condamnați G.M. și D.N. au invocat lipsă de procedură cu denunțătorul P.C. Raportat la dispozițiile legale invocate anterior și la regulile care disciplinează procedura contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, pe de o parte, că cei doi contestatori condamnați puteau invoca dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. doar în ipoteza în care procedura de citare cu acești, în recurs, nu ar fi fost îndeplinită conform legii, iar pe de altă parte, denunțătorul P.C.

nu are calitatea de „parte” în sensul cerut de lege. Calitatea de denunțător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă, astfel cum sunt definite aceste noțiuni în dispozițiile art. 24 C. proc. pen. Neavând calitatea de parte nu putea uza de calea contestației în anulare nici denunțătorul - în nume propriu - și nici celelalte părți cu care procedura de citare a fost îndeplinită în condițiile legii. În fine, în legătură cu cuprinsul cererii de contestație se impune a se observa că, potrivit art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de contestație pe care le invocă și toate motivele aduse în sprijinul acestora. Această cerință împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură neindicate anterior.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cererea de contestație au fost invocate numai dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. - lipsa de procedură cu denunțătorul P.C. - iar referirea la dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. s-a făcut doar în concluziile scrise, acest text devenind aplicabil - în opinia contestatorilor - în ipoteza reținerii lipsei de procedură cu denunțătorul și, pe cale de consecință, admiterea pe fond a contestației în anulare și rejudecarea recursului. Pe de altă parte, din conținutul încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2009 rezultă că inculpații s-au prevalat de dreptul la tăcere, instanța de recurs fiind obligată să constate incidența dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc.

pen. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 390 și art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de contestatorii condamnați G.M. și D.N. de suspendare a executării deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală și, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii condamnați împotriva aceleiași decizii.