ÎCCJ, decizie (scj.ro #83908)

Contestație în

anulare. Cazul prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Contestația în anulare

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație în anulare

-

cazul

prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen.

C. proc.

pen.,

art.

386 lit. a)

Cazul de contestație

în anulare prevăzut în dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. poate fi

invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost

îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs. În consecință, în cazul infracțiunii de luare de mită,

invocarea de către condamnați a neîndeplinirii procedurii de citare, conform

legii, cu privire la denunțător nu atrage incidența dispozițiilor art. 386 lit.

a) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, condamnații pot invoca numai neîndeplinirea

procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceștia, iar pe de altă

parte, denunțătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea

de parte în procesul penal.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010

Prin decizia nr. 273 din 27

ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală,

s-a dispus,

cu

opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Constanța, împotriva deciziei nr. 39/P din 10 aprilie 2009

a Curții de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și

de familie.

A casat decizia penală atacată și

sentința nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Alba, Secția penală

și, în rejudecare:

A condamnat pe inculpatul

G.M. pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani

după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe

inculpatul

D.N.

pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art.

26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr.

78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea

pedepsei principale.

A aplicat ambilor

inculpați pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute

în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata și

în condițiile prevăzute în art. 71 C. pen.

Potrivit dispozițiilor

art. 255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpați la restituirea către

denunțătorul P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la

cursul Băncii Naționale a României de la momentul efectuării plății.

Împotriva deciziei pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție au formulat contestație în anulare condamnații G.M. și

D.N., solicitând admiterea acesteia și pe cale de consecință rejudecarea

recursului în condițiile și după procedura stabilită în art. 392 C. proc. pen.

Au solicitat, totodată, conform art.

390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la care au

formulat contestație în  anulare.

Din conținutul contestației

rezultă invocarea, de către condamnații G.M. și D.N., a cazului de contestație

circumscris dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Pronunțând o hotărâre de

condamnare a inculpaților - susțin contestatorii condamnați - instanța a dispus

și restituirea sumei de 5.000 euro către denunțătorul P.C., deși o atare

calitate procesuală nu există în Codul de procedură penală. Or, potrivit art.

19 din Legea nr. 78/2000, denunțătorul are - în opinia contestatorilor -

calitatea de parte vătămată.

În condițiile în care partea

vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se

apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.,

impunându-se, pe cale de consecință, admiterea contestației în anulare și rejudecarea

recursului.

La termenul de judecată din 17

martie 2010, contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii scrise,

solicitând admiterea în principiu a contestației în anulare, invocând incidența

cazului de contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin necitarea,

în recurs, a denunțătorului P.C.

La același termen s-au depus, de

același contestator, „precizări și concluzii scrise”, învederându-se faptul că

dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. trebuie analizate „ca o consecință

a aplicării art. 386 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 323 și art. 289 C.

proc. pen. referitor la obligația instanței de recurs de a  proceda la

ascultarea inculpatului personal atunci când instanțele de fond și apel nu au

pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, respectând

principiile nemijlocirii, publicității, oralității și contradictorialității.”

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând contestația în anulare formulată de contestatorii G.M. și

D.N. prin prisma dispozițiilor art. 386 și urm. C. proc. pen., constată că

aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare fiind o

cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situații în care,

pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale

părților în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești

trebuie sacrificată.

Principiul stabilității

hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în

cazurile în care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel

încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a

adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă

a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare

constituie o garanție că această cale extraordinare de atac nu va face, din

exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma

într-o posibilitate  - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor

principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive.

Din examinarea dispozițiilor art.

386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestației în anulare nu trebuie

admisă decât în acele situații în care prin desființarea hotărârii - care a

dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-și valorifica

drepturile și garanțiile procesuale nesocotite de instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit.

a) C. proc. pen. - caz de contestație invocat în cauză - împotriva hotărârilor

penale definitive se poate face contestație în anulare „când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii.”

În cadrul procedurii de

soluționare a contestației în anulare instanța este obligată, potrivit art. 391

C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii

de contestație, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit.

a) - c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de

contestație este făcută în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă

motivul pe care se sprijină contestația este unul din cele prevăzute în art.

386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost

invocate dovezi care sunt la dosar.

Prin urmare, în această fază

prealabilă, instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în

anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor

legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una

de admisibilitate în principiu.

Folosirea cazului de contestație

prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatorii condamnați

G.M. și D.N., respectiv neîndeplinirea - conform legii - a procedurii de

citare, este limitată, atât prin dispoziții exprese, cât și prin aplicarea unor

principii de drept procesual penal consacrate.

Legea recunoaște dreptul de a face

contestație în anulare numai

părților din proces - inculpat, parte vătămată, parte

civilă și parte responsabilă civilmente - respectiv procurorul.

Referirea expresă a textului la

„părți” și la procuror

exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac

extraordinare de către alte persoane.

Pe de altă parte, pentru cazurile

prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen.,

nu poate face

contestație decât partea care nu a fost legal citată și a lipsit de la judecata

în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a

încunoștința instanța de împiedicarea care a avut-o.

Nicio altă parte din proces nu poate

folosi contestația în anulare, care este proprie numai părții care a lipsit de

la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeași poziție procesuală, cum ar

fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

Așa fiind, inculpatul prezent la

judecata în recurs nu poate face contestație în anulare pe motiv că față de

partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs, procedura nu a

fost îndeplinită în mod legal.

În cauza dedusă judecății, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că contestatorii condamnați G.M. și D.N.

au invocat

lipsă

de procedură cu denunțătorul P.C.

Raportat la dispozițiile legale

invocate anterior și la regulile care disciplinează procedura contestației în

anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, pe de o parte, că cei

doi contestatori condamnați puteau invoca dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc.

pen.

doar

în ipoteza în care procedura de citare cu acești, în recurs, nu ar fi fost

îndeplinită conform legii, iar pe de altă parte, denunțătorul P.C. nu are

calitatea de „parte” în sensul cerut de lege.

Calitatea de

denunțător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă,

astfel cum sunt definite aceste noțiuni în dispozițiile art. 24 C. proc. pen.

Neavând calitatea de parte nu

putea uza de calea contestației în anulare nici denunțătorul - în nume propriu

- și nici celelalte părți cu care procedura de citare a fost îndeplinită în

condițiile legii.

În fine, în legătură cu cuprinsul

cererii de contestație se impune a se observa că, potrivit art. 387 alin. (2)

C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de

contestație pe care le invocă și toate motivele aduse  în sprijinul acestora.

Această cerință împiedică partea

de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură

neindicate anterior.

În cauza dedusă judecății, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că în cererea de contestație au fost

invocate numai dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. - lipsa de procedură

cu denunțătorul P.C. - iar referirea la dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen.

s-a făcut doar în concluziile scrise, acest text devenind aplicabil - în opinia

contestatorilor - în ipoteza reținerii lipsei de procedură cu denunțătorul și,

pe cale de consecință, admiterea pe fond a contestației în anulare și rejudecarea

recursului.

Pe de altă parte, din conținutul

încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2009 rezultă că inculpații s-au

prevalat de dreptul la tăcere, instanța de recurs fiind obligată să constate

incidența dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul

dispozițiilor art. 390 și art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca nefondată,

cererea formulată de contestatorii condamnați G.M. și D.N. de suspendare a

executării deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția penală și, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de contestatorii condamnați împotriva aceleiași decizii.