ÎCCJ, decizie (scj.ro #86834)

Contractul de factoring.

Reglementare. Cauza, obiectul și natura juridică

Din economia dispozițiilor privind  factoringul cu referire și la legea  nr.469/2002 care este un cadru de reglementare fie și numai pentru  definirea  acestui contract comercial complex se poate observa că în realitate

„

factoringul este o vânzare de creanțe

” , care are loc între aderent și factor. Ca urmare, factorul preia  în proprietate de la aderent creanțele acestuia asupra  debitorilor cedați rezultate din contractele de vânzare de mărfuri  sau prestări de servicii anterior încheiate și odată ce creanțele au fost acceptate își asumă obligația de  încasare a acestora de la debitorii cedați.

Privit ca operațiune complexă factoringul se apropie de cesiunea  de creanță așa cum s-a reținut de altfel și  prin decizia criticată întrucât, în esență, ambele  produc aceleași efecte și anume transmiterea creanțelor pe care  un creditor le deține  împotriva unui debitor, către o altă persoană.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.2834 din 10 octombrie 2008)

Reclamanta S.C. S.I. S.A. a chemat în judecată S.I.S. SA și a solicitat ca prin sentința  care se va pronunța să fie obligată la  plata unei sume actualizată cu rata inflației, cu motivarea că în calitate de factor în contractul de factoring încheiat cu SC S., s-a surbogat în drepturile emitentului pentru  un număr de 6 facturi emise în baza contractului de factoring. A mai motivat că a notificat pârâtei subrogarea în drepturile creditorului cât și temeiul acestei subrogări și că după înregistrarea în evidență cu acest debit, pârâta a confirmat reclamantei existența raportului juridic obligațional. Cum debitul rezultând din cele 6 facturi nu a fost achitat, reclamanta  și-a motivat  interesul pentru a solicita prin acțiune atât  sumele menționate în facturi cât și valoarea actualizată a acestei sume.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Galați care prin sentința  nr.1216 din 1 septembrie 2004 a respins ca  nefondate excepțiile invocate de pârâtă referitoare la lipsa calității procesuale active, a prematurității acțiunii și a insuficientei timbrări și, în fond, a  admis  acțiunea așa cum a fost  formulată obligând pârâta la plata sumei reprezentând preț,  actualizat cu rata inflației.

În esență, prima instanță a reținut că factoringul se derulează în cadrul  unei înțelegeri între factor și aderent, că factorul  îl înlocuiește pe aderent în toate drepturile din faza de postlivrare a contractelor comerciale încheiate de acesta cu terții debitori. Apreciind că factorul a preluat  toate drepturile emitentului față de debitoare, instanța de fond a stabilit că pârâta datorează suma solicitată prin acțiune care provine din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu. În  cauză s-a reținut și incidența art.1073, 1079, 1084 Cod civil pentru a se admite și actualizarea sumei pretinsă prin acțiune începând cu data de 30 noiembrie 2001.

Sentința instanței de fond a fost apelată de pârâta S.C. A.M. S.A. iar Curtea de  Apel Galați prin decizia nr.13/A din 18 februarie 2005 a respins ca nefondat apelul. Din considerentele deciziei a rezultat  că, apelantei i-a fost  atribuită calitatea de recurentă, iar analiza  criticilor aduse sentinței a fost  făcută în considerarea acestei calități. În contextul arătat, Curtea a apreciat calitatea de  terț a pârâtei față de  contractul de factoring și față de  această calitate a considerat că examinarea clauzelor contractului de factoring  nu poate face obiectul preocupării instanței. A  mai stabilit apoi că reclamanta a exhibat  contractul pe temeiul căruia și-a fundamentat acțiunea și a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială pentru că părțile l-au  recunoscut. În fine, s-a reținut că în cauză a fost promovată o acțiune în rezilierea contractului de factoring care a fost  anulată  ca netimbrată și că adresându-se instanței părțile au recunoscut, atunci că el produce efecte atât față de cocontractanți  cât și față de terți.

De asemenea, instanța de apel a  reținut că aderentul SC Siderca SA a  notificat debitoarei SC Mittal Steel SA Galați subrogarea factorului în drepturile sale iar debitoarea pârâtă i-a  confirmat factorului că figurează în  evidențele sale cu un sold creditor  de 5.013.352.379 lei. În continuare instanța de apel  a stabilit că nepredarea facturilor nu afectează  validitatea  contractului întrucât nu se prevede în acesta drept condiție remiterea titlului. Concluzia  instanței, după analiza  clauzelor contractului a fost aceea că drepturile factorului cu  privire la creanțele deținute asupra debitorului s-au născut de la data încheierii actului adițional, nepredarea facturilor în original fiind apreciată ca fără relevanță în cauză. În sensul acestei concluzii au fost avute în vedere  prevederile art.14 din contract, 1107 și 1391 Cod civil, stabilindu-se  totodată că operațiunea de factoring, nu este o subrogare convențională dar că aceasta se  apropie de cesiunea de creanță. Pentru speță s-a considerat nerelevantă și cererea aderentului de a se anula contractul pentru neîndeplinirea obligațiilor de către factor din moment ce contractul de factoring nu a fost reziliat. În sprijinul aceleiași concluzii s-a reținut și faptul că anularea  contractului de factoring nu poate  fi cerută de terț și că eventuala cerere de a nu  plăti factorului nu poate avea  consecințe atâta vreme cât contractul  de factoring era în vigoare. Dovada debitului față de pârâta apelantă fiind făcută prin  confirmarea emisă de debitoare, instanța de apel, cu  această motivare , a menținut soluția primei instanțe  de obligare a pârâtei la plata contravalorii cuprinsă în cele  6 facturi aferente contractului nr.2D din 1 mai 2001.

Analizând însă cererea de actualizare  a sumei de 5.013.352.379 lei stabilită ca datorată, instanța de apel a decis că intimatei nu i se  cuvine suma reactualizată întrucât printr-o altă cauză soluționată prin  sentința nr.853/2005 pronunțată de Tribunalul Galați reclamanta intimată a obținut  penalități de întârziere așa încât aceste două moduri de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul produs prin neîndeplinirea  obligației de plată nu pot fi cumulate.

Pentru actualizarea cu indicele de inflație, potrivit instanței, se prezumă că banii s-ar fi cheltuit de către creditor din momentul în care au fost primiți raportându-i la cantitatea de servicii ce puteau fi obținute la  acel moment, în timp ce  pentru perceperea dobânzilor  convenționale se presupune că banii au fost  folosiți pentru a produce  fructele civile.

Împotriva deciziei nr.13/A din 18 februarie 2005  a declarat recurs, pârâta S.C. A.M. S.A., care, prin decizia nr.2030 din 2 iunie 2006 a fost  admis de Înalta Curte de Casație și Justiție , decizia recurată fiind casată iar cauza trimisă pentru rejudecare Curții de apel, în vederea soluționării  căii de atac respective în  considerarea poziției de apelant a pârâtei cât și pentru examinarea efectelor contractului de factoring asupra obligației de plată a pârâtei debitoare în ansamblul probelor ținând seama de devoluțiunea apelului  și de criticile formulate în calea de atac  promovată împotriva sentinței de fond.

În rejudecare, instanța de apel a completat probele cu înscrisuri și interogatoriu după care analizând  criticile aduse sentinței a reținut că reclamanta a încheiat contract de factoring cu S.C. S. S.A. în calitate de aderent și că prin actul adițional la contractul nr.150/2001 încheiat la data de 9 octombrie 2001 s-a convenit  subrogarea  factorului în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6  facturi,  față de debitoarea SC M. SA.

Împotriva deciziei nr.31/A din 13 aprilie 2007  pronunțată de Curtea de Apel Galați așa cum s-a arătat mai sus a  declarat recurs  și pârâta SC M.S. G. care a adus critici deciziei pronunțată de instanța de apel în partea care  privește  menținerea  obligației de plată a  sumei cuprinsă în cele șase facturi. (…)

Recursul pârâtei SC A.M. GALAȚI SA. este nefondat.

- Motivul prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă invocat de recurenta pârâtă, readuce spre analiză interpretarea prevederilor contractului și urmărirea circuitului documentelor, având în vedere că factoringul prin natura sa presupune operațiuni complexe. La această chestiune a remiterii facturilor instanța de apel a răspuns corect stabilind că remiterea titlurilor nu constituie o condiție esențială pentru valabilitatea contractului de factoring. Ceea ce este esențial, așa cum s-a arătat mai sus este faptul că a fost transmisă creanța de către aderent iar factorul și-a asumat urmărirea creanțelor.

Din economia dispozițiilor privind  factoringul cu referire și la legea  nr.469/2002 care este un cadru de reglementare fie și numai pentru  definirea  acestui contract comercial complex se poate observa că în realitate  „ factoringul este o vânzare de creanțe” , care are loc între aderent și factor. Ca urmare, factorul preia  în proprietate de la aderent creanțele acestuia asupra  debitorilor cedați rezultate din contractele de vânzare de mărfuri  sau prestări de servicii anterior încheiate și odată ce creanțele au fost acceptate își asumă obligația de  încasare a acestora de la debitorii cedați.

Privit ca operațiune complexă factoringul se apropie de cesiunea  de creanță așa cum s-a reținut de altfel și  prin decizia criticată întrucât, în esență, ambele  produc aceleași efecte și anume transmiterea creanțelor pe care  un creditor le deține  împotriva unui debitor, către o altă persoană.

Recurenta a considerat că notificarea care i-a fost adresată de aderent  în legătură cu transmiterea creanțelor nu are niciun efect și nu naște în sarcina sa obligația de plată către factor întrucât această  notificare îndeplinește numai rolul unei formalități de opozabilitate. Susținerea nu poate  fi primită pentru faptul că numai în cazul cesiunii de creanță notificarea debitorului cedat constituie condiție impusă pentru opozabilitatea  față de acesta a cesiunii valabil transmise dintre cedent și cesionar. În realitate  recurenta a considerat că nu a fost îndeplinită condiția contractuală a transferului creanței către factor, condiție care nu poate fi  înlocuită de notificarea debitorului de către  aderent. Cu alte cuvinte recurenta a  considerat că subrogarea factorului în drepturile aderentului nu a avut loc însă  susținerile sale sunt infirmate de actul adițional nr.164 din 9 octombrie 2001 prin care s-a convenit subrogarea  factorului în  drepturile aderentului rezultând  dintr-un număr de 6 facturi față de debitoarea  SC M.S. SA  care a și fost  notificată de aderent,  fapt necontestat de recurentă.

Faptul că facturile nu au fost trimise de aderent factorului nu lipsește de efecte actul adițional prin care s-a convenit subrogarea  factorului și nici nu-l îndreptățește pe debitor să nu efectueze plata la cererea factorului. Că operațiunea de subrogare în cadrul contractului de factoring a avut  loc rezultă și din celelalte probe.

În acest context afirmația  recurentei  în legătură cu neîndeplinirea unei condiții din contractul de factoring este făcută în scopul de a-i  contesta dreptul factorului de a încasa  creanța, or, în măsura în care recurenta nu se considera debitor al factorului trebuia să prezinte dovezi în sprijinul  faptului că deși notificată a făcut plata către aderent rămânând ca deținerea sumei datorate  să fie discutată de titularii contractului de factoring. În consecință, concluzia care se impune este aceea că neîndeplinirea unor formalități între aderent și factor nu afectează validitatea contractului de  factoring așa încât lipsa facturilor  menționate în actul adițional nu echivalează cu absența dreptului, câtă vreme dovada debitului a fost făcută. Nu în ultimul rând trebuie reținut și faptul că cele 6 facturi confirmă drepturi provenind din  contract, iar operațiunile  din acel contract nu au fost contestate  și nici debitul în sine nu a fost contestat sub aspectul cuantumului. (...)