ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2834/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2834/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta SC S.I. SA Galați a chemat

în judecată Societatea I.S. SA Galați și a solicitat ca prin sentința care se

va pronunța să fie obligată la plata sumei de 5.013.352.379 lei actualizată cu

rata inflației, cu motivarea că în calitate de factor în contractul de

factoring încheiat cu SC S., s-a surbogat în drepturile emitentului pentru un

număr de 6 facturi emise în baza contractului nr. 2D din 1 mai 2001. A mai

motivat că a notificat pârâtei subrogarea în drepturile creditorului cât și temeiul

acestei subrogări și că după înregistrarea în evidență cu acest debit, pârâta a

confirmat reclamantei existența raportului juridic obligațional. Cum debitul

rezultând din cele 6 facturi nu a fost achitat, reclamanta și-a motivat interesul

pentru a solicita prin acțiune atât sumele menționate în facturi care

totalizate dau 5.013.352.379 lei cât și valoarea actualizată a acestei sume.

Litigiul a fost soluționat de

Tribunalul Galați care, prin sentința nr. 1216 din 1 septembrie 2004, a respins,

ca nefondate, excepțiile invocate de pârâtă referitoare la lipsa calității

procesuale active, a prematurității acțiunii și a insuficientei timbrări și, în

fond, a admis acțiunea așa cum a fost formulată obligând pârâta la plata sumei

de 5.013.352.379 lei preț, actualizat cu rata inflației cu începere de la 30

noiembrie 2001.

În esență, prima instanță a reținut că

factoringul se derulează în cadrul unei înțelegeri între factor și aderent, că

factorul îl înlocuiește pe aderent în toate drepturile din faza de postlivrare

a contractelor comerciale încheiate de acesta cu terții debitori. Apreciind că

factorul S.I. SA Galați a preluat toate drepturile emitentului față de

debitoarea SC I.S. Galați, instanța de fond a stabilit că pârâta datorează suma

solicitată prin acțiune care provine din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2D

din 1 mai 2001. În cauză s-a reținut și incidența art. 1073, 1079, 1084 C.

civ., pentru a se admite și actualizarea sumei pretinsă prin acțiune începând

cu data de 30 noiembrie 2001.

Sentința instanței de fond a fost

apelată de pârâta SC A.M. SA Galați fostă SC I.S. Galați, iar Curtea de Apel

Galați, prin decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2005, a respins, ca nefundat,

apelul. Din considerentele deciziei a rezultat că, apelantei i-a fost atribuită

calitatea de recurentă, iar analiza criticilor aduse sentinței a fost făcută în

considerarea acestei calități. În contextul arătat, Curtea a apreciat calitatea

de terț a pârâtei față de contractul de factoring și față de această calitate a

considerat că examinarea clauzelor contractului de factoring nu poate face

obiectul preocupării instanței. A mai stabilit apoi că reclamanta a exhibat contractul

pe temeiul căruia și-a fundamentat acțiunea și a cărui valabilitate nu poate fi

pusă la îndoială pentru că părțile l-au recunoscut. În fine, s-a reținut că în

cauză a fost promovată o acțiune în rezilierea contractului de factoring care a

fost anulată ca netimbrată și că adresându-se instanței părțile au recunoscut, atunci

că el produce efecte atât față de cocontractanți cât și față de terți.

Împotriva deciziei nr. 13/ A din 18

februarie 2005 a declarat recurs, pârâta SC A.M. SA Galați fostă SC I.S. SA,

care, prin decizia nr. 2030 din 2 iunie 2006 a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție, decizia recurată fiind casată iar cauza trimisă pentru

rejudecare Curții de apel, în vederea soluționării căii de atac respective în considerarea

poziției de apelant a pârâtei cât și pentru examinarea efectelor contractului

de factoring asupra obligației de plată a pârâtei debitoare în ansamblul

probelor ținând seama de devoluțiunea apelului și de criticile formulate în

calea de atac promovată împotriva sentinței de fond. Prin aceeași decizie, Înalta

Curte a examinat criticile referitoare la încălcarea legii timbrului cât și

cele referitoare la concilierea prealabilă, pe care le-a înlăturat cu referire

expresă la prevederile Legii nr. 146/1995 și ale art. 720

1

C. proc.

civ. În ce privește taxa de timbru care s-a afirmat că nu era îndestulătoare

Înalta Curte s-a referit în alți termeni, la procedura stabilită de legea

timbrului, apreciind că în ipoteza în care se constată că plata nu a fost

îndestulătoare se aplică prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Cu referire la art. 720

1

C. proc. civ., s-a constatat că excepția

prematurității invocată în recurs se bazează pe interpretările proprii ale

recurentei în legătură cu dispozițiile referitoare la concilierea prealabilă

care sunt străine reglementărilor procedurale. Pentru a înlătura critica, instanța

de recurs a mai avut în vedere și faptul că litigiul de fond a fost procedat de

o somație de plată, iar afirmația că s-ar fi putut ca litigiul să fie stins

prin adoptarea unor modalități de plată a fost înlăturată pentru considerentul

că, în realitate aceasta vizează chestiuni de fond și nu concilierea în sine.

Asupra legitimării procesuale s-a stabilit că recurenta pârâtă a antamat

chestiuni de fond care nu țin doar de mecanismul operațiunilor de factoring, ci

de temeinicia pretențiilor, dincolo de legitimarea procesuală demonstrată prin

preluarea facturilor și notificarea debitorului. În fine, s-a stabilit că

pronunțarea pe excepția lipsei calității procesuale nu constituie o

antrepronunțare ci o obligație stabilită de art. 137 (1) C. proc. civ.

Decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

În rejudecare, instanța de apel a

completat probele cu înscrisuri și interogatoriu după care analizând criticile

aduse sentinței a reținut că reclamanta a încheiat contract de factoring cu SC S.

SA Călărași în calitate de aderent și că prin actul adițional la contractul nr.

150/2001 încheiat la data de 9 octombrie 2001 s-a convenit subrogarea factorului

în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi, față de

debitoarea SC M. SA Galați.

De asemenea, instanța de apel a reținut

că aderentul SC S. SA a notificat debitoarei SC M.S. SA Galați subrogarea

factorului în drepturile sale iar debitoarea pârâtă i-a confirmat factorului că

figurează în evidențele sale cu un sold creditor de 5.013.352.379 lei. În

continuare instanța de apel a stabilit că nepredarea facturilor nu afectează validitatea

contractului întrucât nu se prevede în acesta drept condiție remiterea

titlului. Concluzia instanței, după analiza clauzelor contractului a fost aceea

că drepturile factorului cu privire la creanțele deținute asupra debitorului

s-au născut de la data încheierii actului adițional, nepredarea facturilor în

original fiind apreciată ca fără relevanță în cauză. În sensul acestei

concluzii au fost avute în vedere prevederile art. 14 din contract, 1107 și

1391 C. civ., stabilindu-se totodată că operațiunea de factoring, nu este o

subrogare convențională dar că aceasta se apropie de cesiunea de creanță.

Pentru speță s-a considerat nerelevantă și cererea aderentului de a se anula

contractul pentru neîndeplinirea obligațiilor de către factor din moment ce

contractul de factoring nu a fost reziliat. În sprijinul aceleiași concluzii

s-a reținut și faptul că anularea contractului de factoring nu poate fi cerută

de terț și că eventuala cerere de a nu plăti factorului nu poate avea consecințe

atâta vreme cât contractul de factoring era în vigoare. Dovada debitului față

de pârâta apelantă fiind făcută prin confirmarea emisă de debitoare, instanța

de apel, cu această motivare, a menținut soluția primei instanțe de obligare a

pârâtei la plata contravalorii cuprinsă în cele 6 facturi aferente contractului

nr. 2D din 1 mai 2001.

Analizând, însă, cererea de

actualizare a sumei de 5.013.352.379 lei stabilită ca datorată, instanța de

apel a decis că intimatei nu i se cuvine suma reactualizată întrucât printr-o

altă cauză soluționată prin sentința nr. 853/2005 pronunțată de Tribunalul

Galați reclamanta intimată a obținut penalități de întârziere așa încât aceste

două moduri de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul produs prin

neîndeplinirea obligației de plată nu pot fi cumulate.

Pentru actualizarea cu indicele de

inflație, potrivit instanței, se prezumă că banii s-ar fi cheltuit de către

creditor din momentul în care au fost primiți raportându-i la cantitatea de

servicii ce puteau fi obținute la acel moment, în timp ce pentru perceperea

dobânzilor convenționale se presupune că banii au fost folosiți pentru a

produce fructele civile.

Recursurile declarate împotriva deciziei

nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată în rejudecarea apelului de Curtea de

Apel Galați.

I. Reclamanta SC S.I. SA Galați, prin

recurs, a adus critici deciziei Curții de Apel Galați în partea referitoare la respingerea

capătului de cerere privind actualizarea cu rata inflației a sumei acordate cu

titlu de preț. În sprijinul acestei critici au fost invocate motivele prevăzute

de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea criticii privind faptul

că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304

pct. 6) recurenta reclamantă a susținut că în soluționarea apelului după

casare, instanța a depășit limitele stabilite prin decizia de casare ceea ce constituie

o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Potrivit recurentei instanța de apel

trebuia să stabilească în mod concret cadrul procesual și raporturile dintre factor

și debitor în executarea creanțelor la care se refereau cele 6 facturi aferente

contractului nr. 2D 2001. A citat în sprijinul aceluiași argument și prevederile

art. 311 C. proc. civ., pentru a susține că limitele rejudecării erau stabilite

prin considerentele deciziei de casare, iar chestiunile de drept dezlegate au

intrat în puterea lucrului judecat. Așa fiind, recurenta a considerat că

respingerea capătului de cerere pentru actualizarea prețului se referă la o

chestiune asupra căreia instanța de apel nu era investită să se pronunțe și că

astfel au fost depășite limitele stabilite de decizia de casare. Cu referire la

obiectul cererii recurenta a susținut că tribunalul a fost investit cu

soluționarea unui litigiu comercial prin care s-a solicitat prețul actualizat

cu rata inflației, că temeiul legal este art. 970 C. civ., iar modalitatea de a

se aduce la îndeplinire această actualizare este prevăzută de art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ. Cum rata inflației nu constituie o daună ci chiar

obligația în sine raportată la devalorizarea monedei naționale, în opinia sa

susținerile potrivit cărora acțiunea ar fi avut două capete de cerere nu

trebuia primită de instanța de apel și ca atare nu se impunea plata taxei de

timbru, deoarece instanța de recurs în ciclul procesual anterior a respins

criticile formulate în legătură cu insuficienta timbrare. A considerat

recurenta că instanța de apel nu a fost investită cu soluționarea chestiunii în

discuție întrucât ar fi însemnat să verifice corecta determinare a timbrajului

în toate fazele procesuale anterioare.

sprijinul recursului său, care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează respingerea aceluiași capăt de cerere referitor la

actualizarea prețului așa cum s-a cerut încă din prima instanță, statuare pe

care recurenta o consideră vădit nelegală și principial greșită.

În esență, recurenta a invocat drept

temei al actualizării prețului prevederile art. 970 și 1084 C. civ., cu

referire și la consacrările legislative actuale din O.G. nr. 5/2001, care după ultima

modificare a stabilit că sumele datorate, preț, majorări, penalități se actualizează

în raport de rata inflației aplicabilă la data plății efective. În condițiile

unui fenomen inflaționist, recurenta a arătat că este îndreptățită să primească

în calitate de creditor valoarea reală a prețului conform art. 969 și 970 C.

civ. Asimilarea făcută de instanța de apel între prețul actualizat solicitat în

acest litigiu și penalitățile de întârziere stabilite convențional, solicitate

și obținute în urma pronunțării sentinței comerciale nr. 853/2005 de Tribunalul

Galați într-un alt litigiu, potrivit recurentei, este greșită întrucât sunt

două tipuri diferite de răspundere care pot fi angajate cumulativ.

Pentru toate aceste motive, recurenta reclamantă

a solicitat modificarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel în sensul

respingerii apelului formulat de pârâta SC M.S. Galați.

Intimata SC A.M. SA Galați a combătut

motivele invocate de reclamanta recurentă apreciind că instanța nu a acordat ce

nu s-a cerut și că, prin urmare, nu poate fi vorba de plus petita întrucât ceea

ce s-a criticat prin recursul anterior a fost atât plata debitului principal

cât și actualizarea cu rata inflației a debitului. De asemenea, în raport de

motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a susținut că nu poate fi

vorba nici de ultra petita fiindcă instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce

s-a cerut respectând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare.

Greșită este în opinia sa și critica privind faptul că acțiunea nu are două

capete de cerere și anume prețul și actualizarea acestuia. În continuare a

arătat că instanța de apel a făcut aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997

iar în măsura în care s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de

timbru prin încheiere, reclamanta avea la îndemână calea reexaminării. Cu

privire la cuantumul indexării a apreciat că bine  s-a luat în calcul evaluarea

făcută cu prilejul executării sentinței pronunțată în primă instanță.

Intimata pârâtă a combătut și cel

de-al doilea motiv de recurs invocat de SC S.I. SA Galați pentru motivul că

aspectele invocate de aceasta nu vizează nelegalitatea soluției, iar obținerea

penalităților din dosarul nr. 552/COM/2005 înlătură reactualizarea prețului în

raport cu indicele de inflație pentru că aceste două moduri de despăgubire nu

sunt cumulative iar prin admiterea lor s-ar ajunge la o dublă reparație. Pentru

toate aceste argumente a solicitat ca recursul reclamantei să fie respins.

II. Împotriva deciziei nr. 31/ A din

13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați așa cum s-a arătat mai sus

a declarat recurs și pârâta SC M.S. Galați care a adus critici deciziei

pronunțată de instanța de apel în partea care privește menținerea obligației de

plată a sumei de 5.013.352.379 lei cuprinsă în cele șase facturi.

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sprijinul

căruia a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru

că nu a analizat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.I.

SA. Potrivit recurentei pârâte reclamanta nu este titulara dreptului pretins

întrucât, printre altele, contractul prin care i s-a transmis acest drept este

lovit de nulitate absolută. În același sens al criticii întemeiată pe art. 304 pct.

7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde niciun argument

pentru care s-ar fi înlăturat apărarea sa în legătură cu nulitatea absolută a contractului

de factoring, apărare prin care a demonstrat că acest contract a fost afectat

de o condiție pur potestativă din partea debitorului.

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că obligațiile

preluate prin contractul de factoring erau afectate de o condiție potestativă

din partea celui care se obligă fiind astfel nesocotite prevederile art. 1010 C.

civ., prin care se dispune că o astfel de obligație este nulă. Continuând

raționamentul recurenta a ajuns la concluzia că în contractul sinalagmatic dacă

obligația principală asumată este lovită de nulitate absolută fiind afectată de

o condiție pur potestativă, atunci și obligația reciprocă este lovită de

nulitate, consecința fiind aceea a nulității întregului contract, care, în

opinia sa, nu s-a consumat nici între părțile contractante.

invocat de pârâta recurentă se referă la interpretarea greșită a actului dedus

judecății al naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art.

304 pct. 8 C. proc. civ.). În sprijinul criticii întemeiată pe acest motiv,

recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat contractului de

factoring regimul de drept comun al cesiunii de creanță ignorând înțelegerea

părților și particularitățile care decurg din natura juridică a acestui

contract. În continuare s-a referit la prevederile art. 3.1, 7, 7.1 și a ajuns

la concluzia că s-a nesocotit faptul că în cazul oricărui contract de

factoring, inclusiv în cazul contractului încheiat de SC S. SA cu SC S.I. SA,

facturile și transmiterea acestora către factor sunt de esența factoringului.

În același sens a susținut că reclamanta nu a plătit factorului suma în litigiu

ceea ce demonstrează că nu a dobândit creanța și că subrogarea nu a operat. În

sprijinul aceluiași raționament a invocat și faptul că la interogatoriu

reclamanta a refuzat să răspundă la această întrebare, și cu toate acestea instanța

de apel nu a făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ.

Referindu-se la contractul de

factoring, recurenta a mai susținut că prin adresa nr. 5320 din 29 ianuarie

2003, SC S. SA i-a comunicat faptul că SC S.I. SA nu și-a îndeplinit

obligațiile din contractul de factoring și ca urmare acest contract a fost

reziliat. În fine, în cadrul aceluiași motiv a invocat și interpretarea greșită

a adresei nr. 922/1215 din 5 noiembrie 2001. Potrivit recurentei, această

adresă nu reprezintă un acord al debitorului cedat pentru efectuarea

operațiunii ci un înscris care atestă înscrierea creanței SC S. SA în

evidențele contabile fără relevanță în ce privește recunoașterea debitului.

Pentru aceste motive recurenta pârâtă

a solicitat admiterea recursului și, în fond, respingerea acțiunii formulate de

SC S.I. SA împotriva sa.

Criticile aduse deciziei din apel de

pârâta recurentă au fost combătute prin întâmpinarea depusă de reclamanta SC S.I.

SA Galați, care a susținut că drepturile sale în calitate de creditor rezultă

din contractul de factoring nr. 150/2001, așa încât nu au fost încălcate

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., soluția fiind motivată de instanță

în raport de probele administrate.

În ce privește nulitatea contractului

de factoring invocată în recursul pârâtei, intimata reclamantă a susținut că

operațiunile de factoring s-au derulat iar actul adițional nr. 164/2001 exclude

orice discuție despre asumarea obligațiilor sub o condiție pur potestativă. A

precizat că actul adițional nr. 153 din 13 septembrie 2001 nu se referă la

facturile în discuție și că valabilitatea contractului de factoring nu mai

poate fi pusă în discuție întrucât prin decizia de casare s-a menționat expres

faptul că nu a fost negată existența contractului de factoring și că realizarea

creanțelor a fost asumată. În continuare a arătat că afirmațiile pârâtei legate

de existența unei condiții pur potestative este rezultatul analizei parțiale a pct.

6.1 din contractul nr. 150/2001, interpretarea dată fiind în vădită discordanță

cu înțelesul actului adițional nr. 164/2001. În fine, nepredarea facturilor a

susținut intimata reclamantă nu este de esența contractului, iar existența

acordului expres menționat de debitorul cedat SC S. SA pentru efectuarea

operațiunii în vederea căreia a fost încheiat contractul nr. 150/2001 rezultă

din actul adițional și cum nu au existat motive de stingere a dreptului său în

calitate de creditoare a considerat că soluția de obligare la plata sumei de

5.013.352.379 (Rol) este legală și temeinică.

Înainte de a se trece la analiza

motivelor de recurs trebuie observată o chestiune esențială care s-a ivit în

proces după repartizarea celui de-al doilea recurs aceluiași complet care s-a pronunțat

prin decizia anterioară tot în calea de atac a recursului. Pentru a respecta art.

6 pct. 1 din C.A.D.O.L.F. ratificată prin Legea nr. 30/1994 și dreptul părților

de a nu avea îndoieli asupra imparțialității completului, au fost formulate

cereri de abținere în considerarea faptului că prin casarea cu trimitere chiar

dacă nu s-au soluționat chestiuni de fond ele au fost observate pentru că nu se

poate dispune să se reanalizeze fondul fără o privire asupra situației de fapt.

Pe de altă parte s-a avut în vedere faptul subiectiv din partea părților de a

se afla în fața aceluiași complet care s-a pronunțat anterior într-un recurs în

același dosar, dar și aspectul obiectiv al încrederii în actul de justiție.

Cererile de abținere au fost formulate

și în considerarea incidentului procedural, incompatibilitatea, care decurge cu

necesitate din imparțiabilitate. Întrucât cererile formulate de judecătorii

completului au fost respinse una din părți a formulat cerere de recuzare,

incident care de asemenea decurge din excepția imparțialității chiar dacă nu a

fost consacrată expres de normele procedurale, cerere care de asemenea a fost

respinsă.

În aceste condiții, întrucât procedural

nu sunt prevăzute alte dispoziții care ar putea să ducă la rezolvarea acestor incidente,

s-a trecut la judecarea recursurilor.

III - Recursul reclamantei SC S.I. SA

Galați. Analiza motivelor de recurs.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a fost invocat de recurentă pentru a susține critica potrivit

căreia decizia de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Textele de lege vizate de recurentă sunt art. 970 și 1084 C. civ., care în

opinia sa au fost încălcate în rejudecarea apelului, motivat pe de o parte, de

faptul că s-au depășit limitele casării, iar pe de altă parte, de faptul că

actualizarea prețului cu rata inflației, își găsește sprijin în dispozițiile de

principiu reglementate de articolele citate chiar și în lipsa unei prevederi

exprese.

Înainte de a se trece la această

analiză se impune precizarea că acest motiv nu poate fi privit ca fiind de

netemeinicie cum a afirmat intimata pârâtă în apărare întrucât vizează

aplicarea dispozițiilor mai sus citate și nu doar netemeinicia soluției dată în

rejudecare, privită prin prisma respingerii capătului de cerere pentru

actualizarea sumei reprezentând obligația principală.

A doua chestiune care se impune a fi

precizată se referă la afirmația privind depășirea limitelor rejudecării, de

către instanța de apel. Art. 315 C. proc. civ., invocat de recurentă nu vine în

sprijinul acestei susțineri întrucât instanța de apel a respectat decizia de

casare și, ca urmare, a completat probele, după care, a reanalizat situația de

fapt ținând seama de dispozițiile alin. (1) din acest articol în care se

prevede expres că în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor

dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru instanța de rejudecare. Din cuprinsul deciziei de casare, pronunțată

în ciclul procesual anterior rezultă că soluția din decizia nr. 13/ A din 18

februarie 2005 a fost casată dispunându-se administrarea probelor în scopul de

a se stabili în mod corect situația de fapt, prin verificarea raporturilor

juridice dintre factor și debitor. Necesitatea verificării clauzelor

contractului de factoring a fost apreciată de instanța de casare și în raport

de faptul că instanța de apel a considerat la acel moment că examinarea

clauzelor contractului de factoring nu intră în obiectul preocupării sale deși

poziția procesuală și dreptul factorului nu putea fi privit, în raporturile cu

debitorul, distinct de raporturile juridice născute din relația de factoring.

În acest context al casării, instanța

de recurs în ciclul procesual anterior a stabilit că natura actului dedus

judecății rezultă fără dubiu din contractul de factoring și că, în alți termeni,

îi revine instanței de apel obligația de a analiza efectele acestui contract și

de a stabili drepturile și obligațiile părților implicate în acest proces.

Așadar, instanța de apel în rejudecare

a ținut seama de decizia instanței de recurs, astfel că nu se poate reține cu succes

că au fost încălcate prevederile mai sus arătate în ce privește luarea în

discuție și analizarea obligației de plată a contravalorii cuprinsă în primul

capăt de cerere.

În același sens mai trebuie reținut că

datorită interdependenței dintre cele două capete de cerere în condițiile în

care nu a fost dezlegată în concret problema creanței din primul capăt de

cerere referitoare la facturile în discuție nici solicitarea de actualizare a

respectivei creanțe nu a primit o rezolvare în decizia de casare pronunțată în

recurs, problema rămânând deschisă sub aspectul rezolvării ei, după cercetarea

fondului, potrivit devoluțiunii permisă procedural în calea de atac a apelului.

Revenind la critica privind soluționarea

greșită în rejudecare de către instanța de apel, a capătului de cerere privind

actualizarea sumei datorate prin prisma art. 970 C. civ., Înalta Curte va

reține că, în adevăr, acesta constituie fundamentul legal pentru ca o creanță

cum este cea solicitată de recurentă să fie actualizată, chiar și în lipsa unei

clauze inserată în contract. Potrivit prevederilor menționate „convențiile obligă

nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar, la toate urmările ce

echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”. Din dispozițiile

citate rezultă neîndoielnic faptul că echitatea stă la baza stabilirii valorii

prestațiilor atât la momentul încheierii convenției cât și la data executării

ei efective, așa încât actualizarea sumei pretinse prin primul capăt de cerere

cu rata inflației are ca scop recuperarea creanței la valoarea sa reală.

Această concluzie are în vedere și faptul că fluctuația monedei naționale

afectează obligația în sine asumată la momentul încheierii contractului, iar

echilibrul stabilit prin clauza ce privește suma de bani asumată nu mai este

păstrat. Acest echilibru poate fi restabilit însă prin actualizarea valorii

prestațiilor cuvenite reclamantei la data plății efective, astfel că

fundamentul acestei proceduri juridice de păstrare a echilibrului valoric

răspunde cerințelor art. 970 C. civ. Nu în ultimul rând trebuie precizat că

actualizarea prețului nu constituie o sancțiune contractuală ci o modalitate de

a înlătura consecințele inflației care-l afectează pe creditorul obligației și o

soluție de a remedia consecințele care destabilizează efectele normale ale contractului.

În consecință, cât timp ceea ce s-a

avut în vedere la încheierea contractului sub aspect valoric s-a schimbat,

stabilitatea contractului care cuprinde obligații referitoare la sume de bani

este afectată prin aceea că nu se mai menține în timp valoarea reală a

obligațiilor contractuale iar acest dezechilibru trebuie înlăturat în puterea

art. 970 C. civ., prin actualizarea sumei datorate așa cum s-a mai arătat.

Sub aspectul consacrării în lege a

actualizării obligației principale, argumentele recurentei sunt pertinente.

Deși vizează domeniul somației de plată și al executării obligațiilor

reglementate de art. 371

2

alin. (2) și (3) C. proc. civ., se poate

afirma că prin conținutul lor aceste dispoziții ridică la nivel de principiu

actualizarea sumelor datorate de debitori la momentul plății efective a

obligației cuprinse în titlu, fiind evident faptul că ceea ce se urmărește prin

aceste reglementări este recuperarea creanței la valoarea ei reală. Dacă acesta

este scopul reglementărilor amintite care se referă la sumele cuprinse în

titlul executoriu (art. 371

2

C. proc. civ.) atunci nu se poate nega

faptul că acest scop se regăsește și în dispozițiile art. 970 C. civ., care pun

în valoare echitatea și echilibrul relațiilor contractuale.

Față de argumentele expuse, rezultă că

prin respingerea cererii pentru actualizarea sumei datorate de pârâtă, instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 970 C. civ., sprijinindu-se pe argumente

nepertinente, unele străine cauzei. Astfel, a reținut instanța de apel că

într-o altă cauză recurenta pârâtă a obținut penalități de întârziere, deși

hotărârea invocată nu era irevocabilă iar chestiunea cumulului nu putea să fie

discutată în această cauză. Tot greșit a reținut instanța de apel și faptul că

în discuție sunt două tipuri de despăgubiri de întârziere ceea ce ar însemna o

dublă reparare a prejudiciului. Această concluzie este greșită întrucât pune

problema actualizării ca sancțiune care implică o reparație și nu ca o

modalitate de păstrare a echilibrului dintre drepturile și obligațiile

reciproce ale părților.

În privința cumulului dintre suma

indexată și daunele moratorii, criticile recurentei nu vor fi primite și nici

nu se pot face aprecieri în legătură cu această solicitare, cum greșit a

procedat instanța de apel, întrucât această chestiune ține de un alt litigiu

care încă nu a fost soluționat irevocabil și orice analiză s-ar face în acest

dosar ar depăși sfera investirii din acțiunea introductivă.

Pentru motivul analizat și argumentele

expuse, urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să se admită

recursul reclamantei și să se modifice decizia atacată în sensul respingerii

apelului formulat de pârâtă.

Soluția de admitere va avea în vedere

și argumentele care vor fi expuse după analiza motivelor de recurs formulate de

pârâtă care vizează greșita sa obligare la plata prețului, soluția primei

instanțe pe acest aspect după administrarea probelor și analiza făcută în

rejudecarea fiind legală și fundamentată pe toate probele câștigate cauzei cu

motivarea ce se va reține în această cale de atac. În fine, se mai impune

precizarea că pe apelul pârâtei soluția primei instanțe nu putea fi modificată

în sensul cuantificării sumei actualizate. De altfel, trebuie subliniat și

faptul că abordarea acestei critici de către recurenta reclamantă, a fost

corectă întrucât a avut în vedere și acest aspect atunci când a solicitat ca în

urma admiterii recursului său să se respingă apelul pârâtei SC A.M. Galați.

- Cel de-al doilea motiv dezvoltat de

recurenta reclamantă vizează faptul că instanța a acordat ce nu s-a cerut,

motiv prevăzut de art. 304 (pct. 6) C. proc. civ.

Ipoteza pusă în discuție de recurentă

este teoretică și nu se regăsește în decizia atacată și nici nu se

fundamentează corect pe decizia de casare așa cum s-a arătat înainte de

examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În condițiile în

care casarea deciziei din apel urmare primului recurs declarat de pârâtă a fost

totală și a avut în vedere litigiul în întregul său era evident că chestiunea

actualizării sumei pretinse în primul capăt de cerere depindea de analiza

probelor în raport de care trebuia să se stabilească, în calea de atac a

apelului, dacă acordarea prețului de către prima instanță își are sau nu

izvorul în contractul de factoring. Recurenta încearcă să inducă ideea că s-a

promovat o acțiune prin care a solicitat doar prețul și că actualizarea cu rata

inflației nu este distinctă de preț. Argumentele sale sunt greșite și în orice

caz nu vin să sprijine motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

pentru că nu a fost pronunțată o soluție plus petita sau minus petita față de

obiectul pricinii care trebuia analizat în rejudecare în ansamblul probelor și

în totalitatea sa. În realitate recurenta aduce aceste argumente pentru a

sprijini susținerea că instanța de apel nu trebuia să dispună timbrarea acestui

capăt de cerere pentru că în casare s-a menționat că timbrarea nu intră sub

incidența legii timbrului.

Redarea trunchiată a considerentelor

deciziei de casare nu poate sprijini susținerea recurentei. După cum rezultă

din decizia de casare, instanța de recurs a lămurit faptul că legea timbrului

prevede o procedură anume pentru situația în care într-o fază anterioară a

procesului taxa de timbru nu a fost îndestulătoare și în acest sens a făcut

trimiterea la dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. De

asemenea, dată fiind procedura legii timbrului care prevede și calea de atac

pentru situațiile în care taxa de timbru este pusă în discuție, s-a tras

concluzia, în alți termeni, că acesta nu poate constitui motiv de critică, pe

care pârâta să-l supună spre analiză în recursul care a precedat acest dosar,

în ciclul procesual anterior.

În cazul de față, reclamanta în

calitate de recurentă aduce critici pe chestiunea timbrării dispusă de instanța

de apel pentru faza de primă instanță și mai mult solicită instanței de recurs

să dispună restituirea taxei de timbru, cerere inadmisibilă. Așa cum s-a

analizat deja, persoana nemulțumită de modul de stabilire a taxelor de timbru

poate formula cerere de reexaminare, astfel că indiferent de faptul că a fost

urmată sau nu această cale chestiunea timbrării nu poate constitui critică în

recurs. În sensul acestei concluzii sunt prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997,

modificată. De altfel, această critică este în contradicție cu celelalte

susțineri ale recurentei reclamante care a tratat chestiunea neacordării

actualizării ca pe o cerere care întregește obiectul pricinii ori acesta

evident că reprezintă un capăt distinct al solicitărilor sale care, așa cum rezultă

și din prevederile referitoare la executare, pe care recurenta însăși le-a

invocat, din materia dreptului comun, deși în dependență cu prețul are și

existență de sine stătătoare.

În concluzie, critica întemeiată pe

motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată astfel că va

fi respinsă.

IV- Recursul pârâtei SC A.M. GALAȚI SA.

Analiza motivelor.

Prin motivul prevăzut

de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei SC S.I. SA, a fost motivată doar pe efectele

contractului de factoring fără să se răspundă la apărarea privind nulitatea

contractului de factoring care, în opinia sa, era afectat de o condiție

potestativă.

Analizând această critică se constată că

ipotezele motivului de nelegalitate invocat nu se regăsesc, nu-și găsesc

fundament în modul de soluționare al primului capăt de cerere. Așa cum s-a mai

arătat, în rejudecarea apelului, au fost făcute probe iar considerentele

deciziei lămuresc chestiunile puse în discuție chiar dacă acest lucru nu a fost

punctual cum pretinde recurenta.

Apelul, deși cale de atac devolutivă nu

presupune obligația pentru instanță de a răspunde tuturor argumentelor invocate

de pârâte ci doar explicitarea fundamentului soluției în controlul judiciar

efectuat pornind de la criticile sentinței de primă instanță. Lipsa unor

considerente cu referire directă la anumite susțineri nu antrenează prin

ipoteză nulitatea soluției. În concret se observă că instanța de apel a

dezvoltat și reanalizat situația de fapt în raport de prevederile contractului

și în fond a răspuns atât la chestiunea privind anularea contractului

solicitată în apărare cât și la îndreptățirea reclamantei de a obține suma

cuprinsă în cele 6 facturi. În afară de faptul că a fost suplinită motivarea,

considerentele sunt pertinente și răspund la cerința legitimării procesuale

active fără să fie nevoie de o altă dezvoltare. Din analiza contractului de

factoring și a actului adițional nr. 164/2002, Înalta Curte va reține că

factorul s-a „subrogat” (termen utilizat de părți) în dreptul aderentului

rezultând dintr-un număr de 6 facturi față de debitoarea SC M.S. SA GALAȚI și

că aderentul a notificat debitoarei subrogarea factorului în drepturile sale,

iar acesta, la rândul său, a confirmat că în evidențele sale figurează cu un

sold creditor de 5.013.352.379 lei. Așadar, drepturile factorului cu privire la

creanțele deținute asupra debitorului s-au născut la data încheierii contractului

cadru și a actului adițional la contractul de factoring, iar condiția

legitimatio ad causam a fost satisfăcută întrucât dreptul a fost justificat,

prin aceea că reclamantul este titularul dreptului iar pârâta obligată în acel

raport. Față de aceste considerente, suplinind motivarea pe acest aspect al

izvorului drepturilor și obligațiilor în legătură directă cu legitimarea

procesuală, critica privind lipsa motivelor pe care se sprijină soluția va fi

înlăturată.

Este de precizat că suplinirea motivării pe

unele aspecte de fond a fost determinată în această cale de atac de soluțiile

anterior pronunțate urmare căilor de atac declanșate de pârâtă în ciclul procesual

anterior și nu pentru că decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecarea

apelului nu ar fi motivată.

Prin aceeași critică recurenta pune în

discuție și alte aspecte care se referă la apărările legate de invocarea

nulității contractului, chestiune care a fost analizată în rejudecare, astfel

că decizia cuprinde motivele pe care se sprijină, iar aceste motive nu sunt

contradictorii ori străine de natura pricinii. În concluzie, câtă vreme nu s-a

demonstrat că există contradicție între considerente și dispozitiv sau că au

fost reținute motive care nu au legătură cu pricina argumentele aduse de

recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Distinct

de această concluzie, se constată că soluția este motivată pe fiecare capăt de

cerere astfel că nu era necesar ca fiecare argument din apărare să fie analizat

separat.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a fost invocat pentru a sprijini critica potrivit căreia decizia a

fost dată cu aplicarea greșită a legii. Ipoteza argumentată de recurentă

vizează art. 1010 C. civ., și apărarea privind nulitatea contractului de

factoring nr. 150/2001 încheiat între SC S.I. SA în calitate de factor și SC S.

SA în calitate de aderent.

Cu privire la această apărare instanța de

apel s-a pronunțat atunci când a reținut că anularea nu se poate solicita de

către un terț iar eventuala cerere de a nu face plata factorului nu are

consecințe din moment ce contractul de factoring era în vigoare și nu fusese

pronunțată de vreo instanță rezilierea sau nulitatea lui.

Pe lângă faptul că această critică a fost

formulată pentru prima dată în acest recurs ca motiv distinct, este de

menționat faptul că prin decizia de casare a fost confirmată existența

factoringului, iar ceea ce trebuia verificat în rejudecare erau efectele

acestui contract în raport de poziția debitorului pârât. Pentru a răspunde și

acestei critici trebuie reținut și faptul că verificarea clauzelor contractului

invocate de recurentă nu sprijină ideea susținută în legătură cu existența

condiției protestative din partea celui care se obligă. Clauzele contractului (art.

6.1, 5.2, 7.3, 4.2) se interpretează unele prin altele, iar existența actului

adițional nr. 164/2001 exclude afirmația recurentei potrivit căreia la

încheierea contractului nr. 150/2001, SC S.I. SA în calitate de factor nu a

avut intenția de a se obliga. Distinct de faptul că analiza clauzelor

contractului vizează netemeinicia și nu nelegalitatea, dacă se revine la

critica privind neanalizarea apărării sub aspectul aplicării art. 1010 C. civ.,

se constată că încheierea contractului nu a fost afectată de o condiție

potestativă din partea factorului cu atât mai mult cu cât s-a demonstrat că

acesta s-a angajat juridic nu numai prin contract ci și prin actul adițional,

iar pârâta debitoare și-a înscris debitul în contabilitate. În realitate prin

acest motiv recurenta pornind de la un raționament just în ce privește

interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice ajunge la o concluzie

eronată și anume aceea că factorul nu a preluat creanțele pentru că și-a asumat

o obligație sub condiție pur potestativă și ca atare debitoarea SC M.S. devenită

SC A.M. SA nu are obligații de plată față de factor.

Această concluzie nu are în vedere calitatea

factorului de creditor față de pârâta recurentă și că aceasta din urmă în

calitate de debitor nu poate invoca nulitatea contractului dintre aderent și

factor, în condițiile în care cele șase facturi în litigiu au fost acceptate de

către factor prin semnarea actului adițional nr. 164 din 9 octombrie 2001.

Susținerea că nu a fost executat contractul între factor și aderent este

infirmată și de SC S. SA care reconfirmă faptul că în calitate de aderent a

transmis factorului SC S.I. SA toate drepturile de emitent conform contractului

de factoring nr. 150/2001 și actului adițional nr. 164/2001.

În consecință, sintetizând cele

anterior expuse, criticile aduse pe acest aspect al apărării privind nulitatea

contractului de factoring vor fi respinse, mai întâi pentru că prin decizia de

casare era confirmată derularea contractului și în al doilea rând pentru că

raporturile contractuale nu au fost afectate de condiția pur potestativă din

partea celui care se obligă. Nu în ultimul rând rezultă din înscrisurile aflate

la dosar că au fost dobândite creanțele de către factor așa încât acesta are

legitimare procesuală activă.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., invocat de recurenta pârâtă, readuce spre analiză interpretarea

prevederilor contractului și urmărirea circuitului documentelor, având în vedere

că factoringul prin natura sa presupune operațiuni complexe. La această

chestiune a remiterii facturilor instanța de apel a răspuns corect stabilind că

remiterea titlurilor nu constituie o condiție esențială pentru valabilitatea

contractului de factoring. Ceea ce este esențial, așa cum s-a arătat mai sus

este faptul că a fost transmisă creanța de către aderent iar factorul și-a

asumat urmărirea creanțelor.

Din economia dispozițiilor privind factoringul

cu referire și la Legea nr. 469/2002 care este un cadru de reglementare fie și

numai pentru definirea acestui contract comercial complex se poate observa că

în realitate „factoringul este o vânzare de creanțe”, care are loc între

aderent și factor. Ca urmare, factorul preia în proprietate de la aderent creanțele

acestuia asupra debitorilor cedați rezultate din contractele de vânzare de

mărfuri sau prestări de servicii anterior încheiate și odată ce creanțele au

fost acceptate își asumă obligația de încasare a acestora de la debitorii

cedați.

Privit ca operațiune complexă

factoringul se apropie de cesiunea de creanță așa cum s-a reținut de altfel și prin

decizia criticată întrucât, în esență, ambele produc aceleași efecte și anume

transmiterea creanțelor pe care un creditor le deține împotriva unui debitor, către

o altă persoană.

Recurenta a considerat că notificarea care

i-a fost adresată de aderent în legătură cu transmiterea creanțelor nu are

niciun efect și nu naște în sarcina sa obligația de plată către factor întrucât

această notificare îndeplinește numai rolul unei formalități de opozabilitate.

Susținerea nu poate fi primită pentru faptul că numai în cazul cesiunii de

creanță notificarea debitorului cedat constituie condiție impusă pentru

opozabilitatea față de acesta a cesiunii valabil transmise dintre cedent și

cesionar. În realitate recurenta a considerat că nu  a fost îndeplinită

condiția contractuală a transferului creanței către factor, condiție care nu

poate fi înlocuită de notificarea debitorului de către aderent. Cu alte cuvinte

recurenta a considerat că subrogarea factorului în drepturile aderentului nu a

avut loc însă susținerile sale sunt infirmate de actul adițional nr. 164 din 9

octombrie 2001 prin care s-a convenit subrogarea factorului în drepturile

aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi față de debitoarea SC M.S. SA

Galați care a și fost notificată de aderent, fapt necontestat de recurentă.

Faptul că facturile nu au fost trimise

de aderent factorului nu lipsește de efecte actul adițional prin care s-a

convenit subrogarea factorului și nici nu-l îndreptățește pe debitor să nu

efectueze plata la cererea factorului. Că operațiunea de subrogare în cadrul

contractului de factoring a avut loc rezultă și din celelalte probe, adresele nr.

163 din 8 octombrie 2001, nr. 922/1182 din 25 octombrie 2001 și adresa depusă

în dosarul de recurs prin care s-a reconfirmat de către SC S. transmiterea

creanțelor și subrogarea factorului în drepturile aderentului.

În acest context afirmația recurentei în

legătură cu neîndeplinirea unei condiții din contractul de factoring este

făcută în scopul de a-i contesta dreptul factorului de a încasa creanța, or, în

măsura în care recurenta nu se considera debitor al factorului trebuia să

prezinte dovezi în sprijinul faptului că deși notificată a făcut plata către

aderent rămânând ca deținerea sumei datorate să fie discutată de titularii

contractului de factoring. În consecință, concluzia care se impune este aceea

că neîndeplinirea unor formalități între aderent și factor nu afectează

validitatea contractului de factoring așa încât lipsa facturilor menționate în

actul adițional nr. 164/2002 nu echivalează cu absența dreptului, câtă vreme

dovada debitului a fost făcută. Nu în ultimul rând trebuie reținut și faptul că

cele 6 facturi confirmă drepturi provenind din contractul nr. 2D din 01 mai 2001,

iar operațiunile din acel contract nu au fost contestate și nici debitul în

sine nu a fost contestat sub aspectul cuantumului.

În fine corespondența dintre SC S. SA

și SC I.S. SA cât și cererea de somație de plată dintre factor și aderent sunt probe

pe care recurenta încearcă să le reconsidere în sprijinul afirmației că aderentul

și factorul nu s-au înțeles asupra unei subrogări imediate ci asupra unui

transfer viitor și că, în alte cuvinte, nu-i revine nicio obligație de plată

față de reclamantă. Aceste argumente nu se înscriu în prevederile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., pentru a fi analizate separat. În plus, în alți termeni, această

chestiune a obligației de plată a fost analizată în precedentele considerente

și nu se impun a fi reluate.

Recurenta în ultimul său argument s-a

referit la adresa nr. 922 din 5 noiembrie 2001 în ideea de a se reconsidera o

probă asupra căreia instanța s-a pronunțat. Cu alte cuvinte a susținut că

înscrierea debitului în contabilitatea sa nu este o recunoaștere a acestuia.

Înalta Curte va înlătura critica în

legătură cu interpretarea acestei adrese întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

când se referă la actul juridic are în vedere încălcarea principiului înscris

în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au

putere de lege. Diferendul dintre părți rezultă din contractul de factoring iar

acesta a fost interpretat corect fără să i se schimbe natura și înțelesul

astfel că proba la care s-a referit recurenta, adresa nr. 922 din 5 noiembrie

2001, nu poate fi reconsiderată sub aspectul conținutului său în cadrul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât aceasta constituie o

chestiune de fapt.

Ceea ce este evident din adresa nr. 922/2001

este faptul că recurenta a înscris debitul în contabilitate și că această

înscriere echivalează cu o confirmare chiar dacă nu îmbracă forma recunoașterii.

În concluzie, împrejurările reale ale

cauzei au fost stabilite prin probele administrate cărora le-a fost dată

eficiența urmărită de părți la încheierea contractului de factoring așa încât art.

225 C. proc. civ., invocat de recurentă a fost privit ca o facultate acordată

instanței în determinarea situației de fapt.

Mai trebuie reținut că prezumția de

recunoaștere tacită instituită de art. 225 C. proc. civ., în favoarea părții

potrivnice nu are caracter absolut deoarece legea lasă consecințele acestui

fapt la aprecierea instanței și totodată nu înlătură obligația de a administra alte

probe pentru lămurirea împrejurărilor reale ale cauzei.

În speță, înscrisurile luate în

examinare de instanțele anterioare, au fundamentat soluția din punct de vedere

probator așa încât nu vor fi reținute criticile în legătură cu nerespectarea prevederilor

art. 225 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse se va

reține, în esență, că pârâta recurenta a adus în discuție în cadrul motivului

analizat chestiuni de netemeinicie urmărind o reconsiderare a probatoriului

administrat în instanțele anterioare care nu vizează nelegalitatea soluțiilor.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta

SC S.I. SA Galați, modifică decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, în sensul că

respinge apelul declarat de pârâta SC A.M. SA Galați împotriva sentinței nr. 1216

din 15 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Galați, secția comercială.

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A.M. SA Galați (fostă SC M.S. Galați SA) împotriva deciziei civile nr. 31/ A

din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială,

maritimă și fluvială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

octombrie 2008.