ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2834/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Istoricul litigiului Reclamanta SC S.I. SA Galați a chemat în judecată Societatea I.S. SA Galați și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 5.013.352.379 lei actualizată cu rata inflației, cu motivarea că în calitate de factor în contractul de factoring încheiat cu SC S., s-a surbogat în drepturile emitentului pentru un număr de 6 facturi emise în baza contractului nr. 2D din 1 mai 2001. A mai motivat că a notificat pârâtei subrogarea în drepturile creditorului cât și temeiul acestei subrogări și că după înregistrarea în evidență cu acest debit, pârâta a confirmat reclamantei existența raportului juridic obligațional.

Cum debitul rezultând din cele 6 facturi nu a fost achitat, reclamanta și-a motivat interesul pentru a solicita prin acțiune atât sumele menționate în facturi care totalizate dau 5.013.352.379 lei cât și valoarea actualizată a acestei sume. Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Galați care, prin sentința nr. 1216 din 1 septembrie 2004, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâtă referitoare la lipsa calității procesuale active, a prematurității acțiunii și a insuficientei timbrări și, în fond, a admis acțiunea așa cum a fost formulată obligând pârâta la plata sumei de 5.013.352.379 lei preț, actualizat cu rata inflației cu începere de la 30 noiembrie 2001. În esență, prima instanță a reținut că factoringul se derulează în cadrul unei înțelegeri între factor și aderent, că factorul îl înlocuiește pe aderent în toate drepturile din faza de postlivrare a contractelor comerciale încheiate de acesta cu terții debitori.

Apreciind că factorul S.I. SA Galați a preluat toate drepturile emitentului față de debitoarea SC I.S. Galați, instanța de fond a stabilit că pârâta datorează suma solicitată prin acțiune care provine din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2D din 1 mai 2001. În cauză s-a reținut și incidența art. 1073, 1079, 1084 C. civ., pentru a se admite și actualizarea sumei pretinsă prin acțiune începând cu data de 30 noiembrie 2001. Sentința instanței de fond a fost apelată de pârâta SC A.M. SA Galați fostă SC I.S. Galați, iar Curtea de Apel Galați, prin decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2005, a respins, ca nefundat, apelul. Din considerentele deciziei a rezultat că, apelantei i-a fost atribuită calitatea de recurentă, iar analiza criticilor aduse sentinței a fost făcută în considerarea acestei calități.

În contextul arătat, Curtea a apreciat calitatea de terț a pârâtei față de contractul de factoring și față de această calitate a considerat că examinarea clauzelor contractului de factoring nu poate face obiectul preocupării instanței. A mai stabilit apoi că reclamanta a exhibat contractul pe temeiul căruia și-a fundamentat acțiunea și a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială pentru că părțile l-au recunoscut. În fine, s-a reținut că în cauză a fost promovată o acțiune în rezilierea contractului de factoring care a fost anulată ca netimbrată și că adresându-se instanței părțile au recunoscut, atunci că el produce efecte atât față de cocontractanți cât și față de terți. Împotriva deciziei nr. 13/ A din 18 februarie 2005 a declarat recurs, pârâta SC A.M.

SA Galați fostă SC I.S. SA, care, prin decizia nr. 2030 din 2 iunie 2006 a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia recurată fiind casată iar cauza trimisă pentru rejudecare Curții de apel, în vederea soluționării căii de atac respective în considerarea poziției de apelant a pârâtei cât și pentru examinarea efectelor contractului de factoring asupra obligației de plată a pârâtei debitoare în ansamblul probelor ținând seama de devoluțiunea apelului și de criticile formulate în calea de atac promovată împotriva sentinței de fond. Prin aceeași decizie, Înalta Curte a examinat criticile referitoare la încălcarea legii timbrului cât și cele referitoare la concilierea prealabilă, pe care le-a înlăturat cu referire expresă la prevederile Legii nr. 146/1995 și ale art. 720 1 C. proc.

civ. În ce privește taxa de timbru care s-a afirmat că nu era îndestulătoare Înalta Curte s-a referit în alți termeni, la procedura stabilită de legea timbrului, apreciind că în ipoteza în care se constată că plata nu a fost îndestulătoare se aplică prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Cu referire la art. 720 1 C. proc. civ., s-a constatat că excepția prematurității invocată în recurs se bazează pe interpretările proprii ale recurentei în legătură cu dispozițiile referitoare la concilierea prealabilă care sunt străine reglementărilor procedurale. Pentru a înlătura critica, instanța de recurs a mai avut în vedere și faptul că litigiul de fond a fost procedat de o somație de plată, iar afirmația că s-ar fi putut ca litigiul să fie stins prin adoptarea unor modalități de plată a fost înlăturată pentru considerentul că, în realitate aceasta vizează chestiuni de fond și nu concilierea în sine.

Asupra legitimării procesuale s-a stabilit că recurenta pârâtă a antamat chestiuni de fond care nu țin doar de mecanismul operațiunilor de factoring, ci de temeinicia pretențiilor, dincolo de legitimarea procesuală demonstrată prin preluarea facturilor și notificarea debitorului. În fine, s-a stabilit că pronunțarea pe excepția lipsei calității procesuale nu constituie o antrepronunțare ci o obligație stabilită de art. 137 (1) C. proc. civ. Decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

În rejudecare, instanța de apel a completat probele cu înscrisuri și interogatoriu după care analizând criticile aduse sentinței a reținut că reclamanta a încheiat contract de factoring cu SC S. SA Călărași în calitate de aderent și că prin actul adițional la contractul nr. 150/2001 încheiat la data de 9 octombrie 2001 s-a convenit subrogarea factorului în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi, față de debitoarea SC M. SA Galați. De asemenea, instanța de apel a reținut că aderentul SC S. SA a notificat debitoarei SC M.S. SA Galați subrogarea factorului în drepturile sale iar debitoarea pârâtă i-a confirmat factorului că figurează în evidențele sale cu un sold creditor de 5.013.352.379 lei.

În continuare instanța de apel a stabilit că nepredarea facturilor nu afectează validitatea contractului întrucât nu se prevede în acesta drept condiție remiterea titlului. Concluzia instanței, după analiza clauzelor contractului a fost aceea că drepturile factorului cu privire la creanțele deținute asupra debitorului s-au născut de la data încheierii actului adițional, nepredarea facturilor în original fiind apreciată ca fără relevanță în cauză. În sensul acestei concluzii au fost avute în vedere prevederile art. 14 din contract, 1107 și 1391 C. civ., stabilindu-se totodată că operațiunea de factoring, nu este o subrogare convențională dar că aceasta se apropie de cesiunea de creanță. Pentru speță s-a considerat nerelevantă și cererea aderentului de a se anula contractul pentru neîndeplinirea obligațiilor de către factor din moment ce contractul de factoring nu a fost reziliat.

În sprijinul aceleiași concluzii s-a reținut și faptul că anularea contractului de factoring nu poate fi cerută de terț și că eventuala cerere de a nu plăti factorului nu poate avea consecințe atâta vreme cât contractul de factoring era în vigoare.

Dovada debitului față de pârâta apelantă fiind făcută prin confirmarea emisă de debitoare, instanța de apel, cu această motivare, a menținut soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata contravalorii cuprinsă în cele 6 facturi aferente contractului nr. 2D din 1 mai 2001. Analizând, însă, cererea de actualizare a sumei de 5.013.352.379 lei stabilită ca datorată, instanța de apel a decis că intimatei nu i se cuvine suma reactualizată întrucât printr-o altă cauză soluționată prin sentința nr. 853/2005 pronunțată de Tribunalul Galați reclamanta intimată a obținut penalități de întârziere așa încât aceste două moduri de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul produs prin neîndeplinirea obligației de plată nu pot fi cumulate.

Pentru actualizarea cu indicele de inflație, potrivit instanței, se prezumă că banii s-ar fi cheltuit de către creditor din momentul în care au fost primiți raportându-i la cantitatea de servicii ce puteau fi obținute la acel moment, în timp ce pentru perceperea dobânzilor convenționale se presupune că banii au fost folosiți pentru a produce fructele civile. Recursurile declarate împotriva deciziei nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Galați. I. Reclamanta SC S.I. SA Galați, prin recurs, a adus critici deciziei Curții de Apel Galați în partea referitoare la respingerea capătului de cerere privind actualizarea cu rata inflației a sumei acordate cu titlu de preț.

În sprijinul acestei critici au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În argumentarea criticii privind faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) recurenta reclamantă a susținut că în soluționarea apelului după casare, instanța a depășit limitele stabilite prin decizia de casare ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Potrivit recurentei instanța de apel trebuia să stabilească în mod concret cadrul procesual și raporturile dintre factor și debitor în executarea creanțelor la care se refereau cele 6 facturi aferente contractului nr. 2D 2001. A citat în sprijinul aceluiași argument și prevederile art. 311 C. proc.

civ., pentru a susține că limitele rejudecării erau stabilite prin considerentele deciziei de casare, iar chestiunile de drept dezlegate au intrat în puterea lucrului judecat. Așa fiind, recurenta a considerat că respingerea capătului de cerere pentru actualizarea prețului se referă la o chestiune asupra căreia instanța de apel nu era investită să se pronunțe și că astfel au fost depășite limitele stabilite de decizia de casare. Cu referire la obiectul cererii recurenta a susținut că tribunalul a fost investit cu soluționarea unui litigiu comercial prin care s-a solicitat prețul actualizat cu rata inflației, că temeiul legal este art. 970 C. civ., iar modalitatea de a se aduce la îndeplinire această actualizare este prevăzută de art. 371 2 alin. (3) C. proc.

civ. Cum rata inflației nu constituie o daună ci chiar obligația în sine raportată la devalorizarea monedei naționale, în opinia sa susținerile potrivit cărora acțiunea ar fi avut două capete de cerere nu trebuia primită de instanța de apel și ca atare nu se impunea plata taxei de timbru, deoarece instanța de recurs în ciclul procesual anterior a respins criticile formulate în legătură cu insuficienta timbrare. A considerat recurenta că instanța de apel nu a fost investită cu soluționarea chestiunii în discuție întrucât ar fi însemnat să verifice corecta determinare a timbrajului în toate fazele procesuale anterioare. 2. Al doilea motiv, invocat în sprijinul recursului său, care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează respingerea aceluiași capăt de cerere referitor la actualizarea prețului așa cum s-a cerut încă din prima instanță, statuare pe care recurenta o consideră vădit nelegală și principial greșită. În esență, recurenta a invocat drept temei al actualizării prețului prevederile art. 970 și 1084 C. civ., cu referire și la consacrările legislative actuale din O.G. nr. 5/2001, care după ultima modificare a stabilit că sumele datorate, preț, majorări, penalități se actualizează în raport de rata inflației aplicabilă la data plății efective. În condițiile unui fenomen inflaționist, recurenta a arătat că este îndreptățită să primească în calitate de creditor valoarea reală a prețului conform art. 969 și 970 C. civ.

Asimilarea făcută de instanța de apel între prețul actualizat solicitat în acest litigiu și penalitățile de întârziere stabilite convențional, solicitate și obținute în urma pronunțării sentinței comerciale nr. 853/2005 de Tribunalul Galați într-un alt litigiu, potrivit recurentei, este greșită întrucât sunt două tipuri diferite de răspundere care pot fi angajate cumulativ. Pentru toate aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat modificarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel în sensul respingerii apelului formulat de pârâta SC M.S. Galați. Intimata SC A.M. SA Galați a combătut motivele invocate de reclamanta recurentă apreciind că instanța nu a acordat ce nu s-a cerut și că, prin urmare, nu poate fi vorba de plus petita întrucât ceea ce s-a criticat prin recursul anterior a fost atât plata debitului principal cât și actualizarea cu rata inflației a debitului.

De asemenea, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a susținut că nu poate fi vorba nici de ultra petita fiindcă instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut respectând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare. Greșită este în opinia sa și critica privind faptul că acțiunea nu are două capete de cerere și anume prețul și actualizarea acestuia. În continuare a arătat că instanța de apel a făcut aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 iar în măsura în care s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru prin încheiere, reclamanta avea la îndemână calea reexaminării. Cu privire la cuantumul indexării a apreciat că bine s-a luat în calcul evaluarea făcută cu prilejul executării sentinței pronunțată în primă instanță.

Intimata pârâtă a combătut și cel de-al doilea motiv de recurs invocat de SC S.I. SA Galați pentru motivul că aspectele invocate de aceasta nu vizează nelegalitatea soluției, iar obținerea penalităților din dosarul nr. 552/COM/2005 înlătură reactualizarea prețului în raport cu indicele de inflație pentru că aceste două moduri de despăgubire nu sunt cumulative iar prin admiterea lor s-ar ajunge la o dublă reparație. Pentru toate aceste argumente a solicitat ca recursul reclamantei să fie respins. II. Împotriva deciziei nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați așa cum s-a arătat mai sus a declarat recurs și pârâta SC M.S. Galați care a adus critici deciziei pronunțată de instanța de apel în partea care privește menținerea obligației de plată a sumei de 5.013.352.379 lei cuprinsă în cele șase facturi.

1. Prima critică se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sprijinul căruia a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru că nu a analizat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.I. SA. Potrivit recurentei pârâte reclamanta nu este titulara dreptului pretins întrucât, printre altele, contractul prin care i s-a transmis acest drept este lovit de nulitate absolută. În același sens al criticii întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde niciun argument pentru care s-ar fi înlăturat apărarea sa în legătură cu nulitatea absolută a contractului de factoring, apărare prin care a demonstrat că acest contract a fost afectat de o condiție pur potestativă din partea debitorului.

2. Pentru a argumenta motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că obligațiile preluate prin contractul de factoring erau afectate de o condiție potestativă din partea celui care se obligă fiind astfel nesocotite prevederile art. 1010 C. civ., prin care se dispune că o astfel de obligație este nulă. Continuând raționamentul recurenta a ajuns la concluzia că în contractul sinalagmatic dacă obligația principală asumată este lovită de nulitate absolută fiind afectată de o condiție pur potestativă, atunci și obligația reciprocă este lovită de nulitate, consecința fiind aceea a nulității întregului contract, care, în opinia sa, nu s-a consumat nici între părțile contractante.

3. Al treilea motiv de nelegalitate invocat de pârâta recurentă se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății al naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). În sprijinul criticii întemeiată pe acest motiv, recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat contractului de factoring regimul de drept comun al cesiunii de creanță ignorând înțelegerea părților și particularitățile care decurg din natura juridică a acestui contract. În continuare s-a referit la prevederile art. 3.1, 7, 7.1 și a ajuns la concluzia că s-a nesocotit faptul că în cazul oricărui contract de factoring, inclusiv în cazul contractului încheiat de SC S. SA cu SC S.I.

SA, facturile și transmiterea acestora către factor sunt de esența factoringului. În același sens a susținut că reclamanta nu a plătit factorului suma în litigiu ceea ce demonstrează că nu a dobândit creanța și că subrogarea nu a operat. În sprijinul aceluiași raționament a invocat și faptul că la interogatoriu reclamanta a refuzat să răspundă la această întrebare, și cu toate acestea instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ. Referindu-se la contractul de factoring, recurenta a mai susținut că prin adresa nr. 5320 din 29 ianuarie 2003, SC S. SA i-a comunicat faptul că SC S.I. SA nu și-a îndeplinit obligațiile din contractul de factoring și ca urmare acest contract a fost reziliat.

În fine, în cadrul aceluiași motiv a invocat și interpretarea greșită a adresei nr. 922/1215 din 5 noiembrie 2001. Potrivit recurentei, această adresă nu reprezintă un acord al debitorului cedat pentru efectuarea operațiunii ci un înscris care atestă înscrierea creanței SC S. SA în evidențele contabile fără relevanță în ce privește recunoașterea debitului. Pentru aceste motive recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului și, în fond, respingerea acțiunii formulate de SC S.I. SA împotriva sa. Criticile aduse deciziei din apel de pârâta recurentă au fost combătute prin întâmpinarea depusă de reclamanta SC S.I. SA Galați, care a susținut că drepturile sale în calitate de creditor rezultă din contractul de factoring nr. 150/2001, așa încât nu au fost încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., soluția fiind motivată de instanță în raport de probele administrate. În ce privește nulitatea contractului de factoring invocată în recursul pârâtei, intimata reclamantă a susținut că operațiunile de factoring s-au derulat iar actul adițional nr. 164/2001 exclude orice discuție despre asumarea obligațiilor sub o condiție pur potestativă. A precizat că actul adițional nr. 153 din 13 septembrie 2001 nu se referă la facturile în discuție și că valabilitatea contractului de factoring nu mai poate fi pusă în discuție întrucât prin decizia de casare s-a menționat expres faptul că nu a fost negată existența contractului de factoring și că realizarea creanțelor a fost asumată. În continuare a arătat că afirmațiile pârâtei legate de existența unei condiții pur potestative este rezultatul analizei parțiale a pct. 6.1 din contractul nr. 150/2001, interpretarea dată fiind în vădită discordanță cu înțelesul actului adițional nr. 164/2001.

În fine, nepredarea facturilor a susținut intimata reclamantă nu este de esența contractului, iar existența acordului expres menționat de debitorul cedat SC S. SA pentru efectuarea operațiunii în vederea căreia a fost încheiat contractul nr. 150/2001 rezultă din actul adițional și cum nu au existat motive de stingere a dreptului său în calitate de creditoare a considerat că soluția de obligare la plata sumei de 5.013.352.379 (Rol) este legală și temeinică. Înainte de a se trece la analiza motivelor de recurs trebuie observată o chestiune esențială care s-a ivit în proces după repartizarea celui de-al doilea recurs aceluiași complet care s-a pronunțat prin decizia anterioară tot în calea de atac a recursului.

Pentru a respecta art. 6 pct. 1 din C.A.D.O.L.F. ratificată prin Legea nr. 30/1994 și dreptul părților de a nu avea îndoieli asupra imparțialității completului, au fost formulate cereri de abținere în considerarea faptului că prin casarea cu trimitere chiar dacă nu s-au soluționat chestiuni de fond ele au fost observate pentru că nu se poate dispune să se reanalizeze fondul fără o privire asupra situației de fapt. Pe de altă parte s-a avut în vedere faptul subiectiv din partea părților de a se afla în fața aceluiași complet care s-a pronunțat anterior într-un recurs în același dosar, dar și aspectul obiectiv al încrederii în actul de justiție. Cererile de abținere au fost formulate și în considerarea incidentului procedural, incompatibilitatea, care decurge cu necesitate din imparțiabilitate.

Întrucât cererile formulate de judecătorii completului au fost respinse una din părți a formulat cerere de recuzare, incident care de asemenea decurge din excepția imparțialității chiar dacă nu a fost consacrată expres de normele procedurale, cerere care de asemenea a fost respinsă. În aceste condiții, întrucât procedural nu sunt prevăzute alte dispoziții care ar putea să ducă la rezolvarea acestor incidente, s-a trecut la judecarea recursurilor. III - Recursul reclamantei SC S.I. SA Galați. Analiza motivelor de recurs. - Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat de recurentă pentru a susține critica potrivit căreia decizia de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Textele de lege vizate de recurentă sunt art. 970 și 1084 C. civ., care în opinia sa au fost încălcate în rejudecarea apelului, motivat pe de o parte, de faptul că s-au depășit limitele casării, iar pe de altă parte, de faptul că actualizarea prețului cu rata inflației, își găsește sprijin în dispozițiile de principiu reglementate de articolele citate chiar și în lipsa unei prevederi exprese. Înainte de a se trece la această analiză se impune precizarea că acest motiv nu poate fi privit ca fiind de netemeinicie cum a afirmat intimata pârâtă în apărare întrucât vizează aplicarea dispozițiilor mai sus citate și nu doar netemeinicia soluției dată în rejudecare, privită prin prisma respingerii capătului de cerere pentru actualizarea sumei reprezentând obligația principală.

A doua chestiune care se impune a fi precizată se referă la afirmația privind depășirea limitelor rejudecării, de către instanța de apel. Art. 315 C. proc. civ., invocat de recurentă nu vine în sprijinul acestei susțineri întrucât instanța de apel a respectat decizia de casare și, ca urmare, a completat probele, după care, a reanalizat situația de fapt ținând seama de dispozițiile alin. (1) din acest articol în care se prevede expres că în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare. Din cuprinsul deciziei de casare, pronunțată în ciclul procesual anterior rezultă că soluția din decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2005 a fost casată dispunându-se administrarea probelor în scopul de a se stabili în mod corect situația de fapt, prin verificarea raporturilor juridice dintre factor și debitor.

Necesitatea verificării clauzelor contractului de factoring a fost apreciată de instanța de casare și în raport de faptul că instanța de apel a considerat la acel moment că examinarea clauzelor contractului de factoring nu intră în obiectul preocupării sale deși poziția procesuală și dreptul factorului nu putea fi privit, în raporturile cu debitorul, distinct de raporturile juridice născute din relația de factoring. În acest context al casării, instanța de recurs în ciclul procesual anterior a stabilit că natura actului dedus judecății rezultă fără dubiu din contractul de factoring și că, în alți termeni, îi revine instanței de apel obligația de a analiza efectele acestui contract și de a stabili drepturile și obligațiile părților implicate în acest proces.

Așadar, instanța de apel în rejudecare a ținut seama de decizia instanței de recurs, astfel că nu se poate reține cu succes că au fost încălcate prevederile mai sus arătate în ce privește luarea în discuție și analizarea obligației de plată a contravalorii cuprinsă în primul capăt de cerere. În același sens mai trebuie reținut că datorită interdependenței dintre cele două capete de cerere în condițiile în care nu a fost dezlegată în concret problema creanței din primul capăt de cerere referitoare la facturile în discuție nici solicitarea de actualizare a respectivei creanțe nu a primit o rezolvare în decizia de casare pronunțată în recurs, problema rămânând deschisă sub aspectul rezolvării ei, după cercetarea fondului, potrivit devoluțiunii permisă procedural în calea de atac a apelului.

Revenind la critica privind soluționarea greșită în rejudecare de către instanța de apel, a capătului de cerere privind actualizarea sumei datorate prin prisma art. 970 C. civ., Înalta Curte va reține că, în adevăr, acesta constituie fundamentul legal pentru ca o creanță cum este cea solicitată de recurentă să fie actualizată, chiar și în lipsa unei clauze inserată în contract. Potrivit prevederilor menționate „convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar, la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”. Din dispozițiile citate rezultă neîndoielnic faptul că echitatea stă la baza stabilirii valorii prestațiilor atât la momentul încheierii convenției cât și la data executării ei efective, așa încât actualizarea sumei pretinse prin primul capăt de cerere cu rata inflației are ca scop recuperarea creanței la valoarea sa reală.

Această concluzie are în vedere și faptul că fluctuația monedei naționale afectează obligația în sine asumată la momentul încheierii contractului, iar echilibrul stabilit prin clauza ce privește suma de bani asumată nu mai este păstrat. Acest echilibru poate fi restabilit însă prin actualizarea valorii prestațiilor cuvenite reclamantei la data plății efective, astfel că fundamentul acestei proceduri juridice de păstrare a echilibrului valoric răspunde cerințelor art. 970 C. civ. Nu în ultimul rând trebuie precizat că actualizarea prețului nu constituie o sancțiune contractuală ci o modalitate de a înlătura consecințele inflației care-l afectează pe creditorul obligației și o soluție de a remedia consecințele care destabilizează efectele normale ale contractului.

În consecință, cât timp ceea ce s-a avut în vedere la încheierea contractului sub aspect valoric s-a schimbat, stabilitatea contractului care cuprinde obligații referitoare la sume de bani este afectată prin aceea că nu se mai menține în timp valoarea reală a obligațiilor contractuale iar acest dezechilibru trebuie înlăturat în puterea art. 970 C. civ., prin actualizarea sumei datorate așa cum s-a mai arătat. Sub aspectul consacrării în lege a actualizării obligației principale, argumentele recurentei sunt pertinente. Deși vizează domeniul somației de plată și al executării obligațiilor reglementate de art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ., se poate afirma că prin conținutul lor aceste dispoziții ridică la nivel de principiu actualizarea sumelor datorate de debitori la momentul plății efective a obligației cuprinse în titlu, fiind evident faptul că ceea ce se urmărește prin aceste reglementări este recuperarea creanței la valoarea ei reală.

Dacă acesta este scopul reglementărilor amintite care se referă la sumele cuprinse în titlul executoriu (art. 371 2 C. proc. civ.) atunci nu se poate nega faptul că acest scop se regăsește și în dispozițiile art. 970 C. civ., care pun în valoare echitatea și echilibrul relațiilor contractuale. Față de argumentele expuse, rezultă că prin respingerea cererii pentru actualizarea sumei datorate de pârâtă, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 970 C. civ., sprijinindu-se pe argumente nepertinente, unele străine cauzei. Astfel, a reținut instanța de apel că într-o altă cauză recurenta pârâtă a obținut penalități de întârziere, deși hotărârea invocată nu era irevocabilă iar chestiunea cumulului nu putea să fie discutată în această cauză.

Tot greșit a reținut instanța de apel și faptul că în discuție sunt două tipuri de despăgubiri de întârziere ceea ce ar însemna o dublă reparare a prejudiciului. Această concluzie este greșită întrucât pune problema actualizării ca sancțiune care implică o reparație și nu ca o modalitate de păstrare a echilibrului dintre drepturile și obligațiile reciproce ale părților. În privința cumulului dintre suma indexată și daunele moratorii, criticile recurentei nu vor fi primite și nici nu se pot face aprecieri în legătură cu această solicitare, cum greșit a procedat instanța de apel, întrucât această chestiune ține de un alt litigiu care încă nu a fost soluționat irevocabil și orice analiză s-ar face în acest dosar ar depăși sfera investirii din acțiunea introductivă.

Pentru motivul analizat și argumentele expuse, urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să se admită recursul reclamantei și să se modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă. Soluția de admitere va avea în vedere și argumentele care vor fi expuse după analiza motivelor de recurs formulate de pârâtă care vizează greșita sa obligare la plata prețului, soluția primei instanțe pe acest aspect după administrarea probelor și analiza făcută în rejudecarea fiind legală și fundamentată pe toate probele câștigate cauzei cu motivarea ce se va reține în această cale de atac. În fine, se mai impune precizarea că pe apelul pârâtei soluția primei instanțe nu putea fi modificată în sensul cuantificării sumei actualizate.

De altfel, trebuie subliniat și faptul că abordarea acestei critici de către recurenta reclamantă, a fost corectă întrucât a avut în vedere și acest aspect atunci când a solicitat ca în urma admiterii recursului său să se respingă apelul pârâtei SC A.M. Galați. - Cel de-al doilea motiv dezvoltat de recurenta reclamantă vizează faptul că instanța a acordat ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 (pct. 6) C. proc. civ. Ipoteza pusă în discuție de recurentă este teoretică și nu se regăsește în decizia atacată și nici nu se fundamentează corect pe decizia de casare așa cum s-a arătat înainte de examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În condițiile în care casarea deciziei din apel urmare primului recurs declarat de pârâtă a fost totală și a avut în vedere litigiul în întregul său era evident că chestiunea actualizării sumei pretinse în primul capăt de cerere depindea de analiza probelor în raport de care trebuia să se stabilească, în calea de atac a apelului, dacă acordarea prețului de către prima instanță își are sau nu izvorul în contractul de factoring. Recurenta încearcă să inducă ideea că s-a promovat o acțiune prin care a solicitat doar prețul și că actualizarea cu rata inflației nu este distinctă de preț. Argumentele sale sunt greșite și în orice caz nu vin să sprijine motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru că nu a fost pronunțată o soluție plus petita sau minus petita față de obiectul pricinii care trebuia analizat în rejudecare în ansamblul probelor și în totalitatea sa.

În realitate recurenta aduce aceste argumente pentru a sprijini susținerea că instanța de apel nu trebuia să dispună timbrarea acestui capăt de cerere pentru că în casare s-a menționat că timbrarea nu intră sub incidența legii timbrului. Redarea trunchiată a considerentelor deciziei de casare nu poate sprijini susținerea recurentei. După cum rezultă din decizia de casare, instanța de recurs a lămurit faptul că legea timbrului prevede o procedură anume pentru situația în care într-o fază anterioară a procesului taxa de timbru nu a fost îndestulătoare și în acest sens a făcut trimiterea la dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, dată fiind procedura legii timbrului care prevede și calea de atac pentru situațiile în care taxa de timbru este pusă în discuție, s-a tras concluzia, în alți termeni, că acesta nu poate constitui motiv de critică, pe care pârâta să-l supună spre analiză în recursul care a precedat acest dosar, în ciclul procesual anterior. În cazul de față, reclamanta în calitate de recurentă aduce critici pe chestiunea timbrării dispusă de instanța de apel pentru faza de primă instanță și mai mult solicită instanței de recurs să dispună restituirea taxei de timbru, cerere inadmisibilă. Așa cum s-a analizat deja, persoana nemulțumită de modul de stabilire a taxelor de timbru poate formula cerere de reexaminare, astfel că indiferent de faptul că a fost urmată sau nu această cale chestiunea timbrării nu poate constitui critică în recurs.

În sensul acestei concluzii sunt prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997, modificată. De altfel, această critică este în contradicție cu celelalte susțineri ale recurentei reclamante care a tratat chestiunea neacordării actualizării ca pe o cerere care întregește obiectul pricinii ori acesta evident că reprezintă un capăt distinct al solicitărilor sale care, așa cum rezultă și din prevederile referitoare la executare, pe care recurenta însăși le-a invocat, din materia dreptului comun, deși în dependență cu prețul are și existență de sine stătătoare. În concluzie, critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată astfel că va fi respinsă. IV- Recursul pârâtei SC A.M.

GALAȚI SA. Analiza motivelor. Prin motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.I. SA, a fost motivată doar pe efectele contractului de factoring fără să se răspundă la apărarea privind nulitatea contractului de factoring care, în opinia sa, era afectat de o condiție potestativă. Analizând această critică se constată că ipotezele motivului de nelegalitate invocat nu se regăsesc, nu-și găsesc fundament în modul de soluționare al primului capăt de cerere. Așa cum s-a mai arătat, în rejudecarea apelului, au fost făcute probe iar considerentele deciziei lămuresc chestiunile puse în discuție chiar dacă acest lucru nu a fost punctual cum pretinde recurenta.

Apelul, deși cale de atac devolutivă nu presupune obligația pentru instanță de a răspunde tuturor argumentelor invocate de pârâte ci doar explicitarea fundamentului soluției în controlul judiciar efectuat pornind de la criticile sentinței de primă instanță. Lipsa unor considerente cu referire directă la anumite susțineri nu antrenează prin ipoteză nulitatea soluției. În concret se observă că instanța de apel a dezvoltat și reanalizat situația de fapt în raport de prevederile contractului și în fond a răspuns atât la chestiunea privind anularea contractului solicitată în apărare cât și la îndreptățirea reclamantei de a obține suma cuprinsă în cele 6 facturi. În afară de faptul că a fost suplinită motivarea, considerentele sunt pertinente și răspund la cerința legitimării procesuale active fără să fie nevoie de o altă dezvoltare.

Din analiza contractului de factoring și a actului adițional nr. 164/2002, Înalta Curte va reține că factorul s-a „subrogat” (termen utilizat de părți) în dreptul aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi față de debitoarea SC M.S. SA GALAȚI și că aderentul a notificat debitoarei subrogarea factorului în drepturile sale, iar acesta, la rândul său, a confirmat că în evidențele sale figurează cu un sold creditor de 5.013.352.379 lei. Așadar, drepturile factorului cu privire la creanțele deținute asupra debitorului s-au născut la data încheierii contractului cadru și a actului adițional la contractul de factoring, iar condiția legitimatio ad causam a fost satisfăcută întrucât dreptul a fost justificat, prin aceea că reclamantul este titularul dreptului iar pârâta obligată în acel raport.

Față de aceste considerente, suplinind motivarea pe acest aspect al izvorului drepturilor și obligațiilor în legătură directă cu legitimarea procesuală, critica privind lipsa motivelor pe care se sprijină soluția va fi înlăturată. Este de precizat că suplinirea motivării pe unele aspecte de fond a fost determinată în această cale de atac de soluțiile anterior pronunțate urmare căilor de atac declanșate de pârâtă în ciclul procesual anterior și nu pentru că decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecarea apelului nu ar fi motivată. Prin aceeași critică recurenta pune în discuție și alte aspecte care se referă la apărările legate de invocarea nulității contractului, chestiune care a fost analizată în rejudecare, astfel că decizia cuprinde motivele pe care se sprijină, iar aceste motive nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerente și dispozitiv sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina argumentele aduse de recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Distinct de această concluzie, se constată că soluția este motivată pe fiecare capăt de cerere astfel că nu era necesar ca fiecare argument din apărare să fie analizat separat. - Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat pentru a sprijini critica potrivit căreia decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Ipoteza argumentată de recurentă vizează art. 1010 C. civ., și apărarea privind nulitatea contractului de factoring nr. 150/2001 încheiat între SC S.I.

SA în calitate de factor și SC S. SA în calitate de aderent. Cu privire la această apărare instanța de apel s-a pronunțat atunci când a reținut că anularea nu se poate solicita de către un terț iar eventuala cerere de a nu face plata factorului nu are consecințe din moment ce contractul de factoring era în vigoare și nu fusese pronunțată de vreo instanță rezilierea sau nulitatea lui. Pe lângă faptul că această critică a fost formulată pentru prima dată în acest recurs ca motiv distinct, este de menționat faptul că prin decizia de casare a fost confirmată existența factoringului, iar ceea ce trebuia verificat în rejudecare erau efectele acestui contract în raport de poziția debitorului pârât.

Pentru a răspunde și acestei critici trebuie reținut și faptul că verificarea clauzelor contractului invocate de recurentă nu sprijină ideea susținută în legătură cu existența condiției protestative din partea celui care se obligă. Clauzele contractului (art. 6.1, 5.2, 7.3, 4.2) se interpretează unele prin altele, iar existența actului adițional nr. 164/2001 exclude afirmația recurentei potrivit căreia la încheierea contractului nr. 150/2001, SC S.I. SA în calitate de factor nu a avut intenția de a se obliga.

Distinct de faptul că analiza clauzelor contractului vizează netemeinicia și nu nelegalitatea, dacă se revine la critica privind neanalizarea apărării sub aspectul aplicării art. 1010 C. civ., se constată că încheierea contractului nu a fost afectată de o condiție potestativă din partea factorului cu atât mai mult cu cât s-a demonstrat că acesta s-a angajat juridic nu numai prin contract ci și prin actul adițional, iar pârâta debitoare și-a înscris debitul în contabilitate. În realitate prin acest motiv recurenta pornind de la un raționament just în ce privește interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice ajunge la o concluzie eronată și anume aceea că factorul nu a preluat creanțele pentru că și-a asumat o obligație sub condiție pur potestativă și ca atare debitoarea SC M.S.

devenită SC A.M. SA nu are obligații de plată față de factor. Această concluzie nu are în vedere calitatea factorului de creditor față de pârâta recurentă și că aceasta din urmă în calitate de debitor nu poate invoca nulitatea contractului dintre aderent și factor, în condițiile în care cele șase facturi în litigiu au fost acceptate de către factor prin semnarea actului adițional nr. 164 din 9 octombrie 2001. Susținerea că nu a fost executat contractul între factor și aderent este infirmată și de SC S. SA care reconfirmă faptul că în calitate de aderent a transmis factorului SC S.I. SA toate drepturile de emitent conform contractului de factoring nr. 150/2001 și actului adițional nr. 164/2001.

În consecință, sintetizând cele anterior expuse, criticile aduse pe acest aspect al apărării privind nulitatea contractului de factoring vor fi respinse, mai întâi pentru că prin decizia de casare era confirmată derularea contractului și în al doilea rând pentru că raporturile contractuale nu au fost afectate de condiția pur potestativă din partea celui care se obligă. Nu în ultimul rând rezultă din înscrisurile aflate la dosar că au fost dobândite creanțele de către factor așa încât acesta are legitimare procesuală activă. - Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă, readuce spre analiză interpretarea prevederilor contractului și urmărirea circuitului documentelor, având în vedere că factoringul prin natura sa presupune operațiuni complexe.

La această chestiune a remiterii facturilor instanța de apel a răspuns corect stabilind că remiterea titlurilor nu constituie o condiție esențială pentru valabilitatea contractului de factoring. Ceea ce este esențial, așa cum s-a arătat mai sus este faptul că a fost transmisă creanța de către aderent iar factorul și-a asumat urmărirea creanțelor. Din economia dispozițiilor privind factoringul cu referire și la Legea nr. 469/2002 care este un cadru de reglementare fie și numai pentru definirea acestui contract comercial complex se poate observa că în realitate „factoringul este o vânzare de creanțe”, care are loc între aderent și factor. Ca urmare, factorul preia în proprietate de la aderent creanțele acestuia asupra debitorilor cedați rezultate din contractele de vânzare de mărfuri sau prestări de servicii anterior încheiate și odată ce creanțele au fost acceptate își asumă obligația de încasare a acestora de la debitorii cedați.

Privit ca operațiune complexă factoringul se apropie de cesiunea de creanță așa cum s-a reținut de altfel și prin decizia criticată întrucât, în esență, ambele produc aceleași efecte și anume transmiterea creanțelor pe care un creditor le deține împotriva unui debitor, către o altă persoană. Recurenta a considerat că notificarea care i-a fost adresată de aderent în legătură cu transmiterea creanțelor nu are niciun efect și nu naște în sarcina sa obligația de plată către factor întrucât această notificare îndeplinește numai rolul unei formalități de opozabilitate. Susținerea nu poate fi primită pentru faptul că numai în cazul cesiunii de creanță notificarea debitorului cedat constituie condiție impusă pentru opozabilitatea față de acesta a cesiunii valabil transmise dintre cedent și cesionar.

În realitate recurenta a considerat că nu a fost îndeplinită condiția contractuală a transferului creanței către factor, condiție care nu poate fi înlocuită de notificarea debitorului de către aderent. Cu alte cuvinte recurenta a considerat că subrogarea factorului în drepturile aderentului nu a avut loc însă susținerile sale sunt infirmate de actul adițional nr. 164 din 9 octombrie 2001 prin care s-a convenit subrogarea factorului în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi față de debitoarea SC M.S. SA Galați care a și fost notificată de aderent, fapt necontestat de recurentă. Faptul că facturile nu au fost trimise de aderent factorului nu lipsește de efecte actul adițional prin care s-a convenit subrogarea factorului și nici nu-l îndreptățește pe debitor să nu efectueze plata la cererea factorului.

Că operațiunea de subrogare în cadrul contractului de factoring a avut loc rezultă și din celelalte probe, adresele nr. 163 din 8 octombrie 2001, nr. 922/1182 din 25 octombrie 2001 și adresa depusă în dosarul de recurs prin care s-a reconfirmat de către SC S. transmiterea creanțelor și subrogarea factorului în drepturile aderentului. În acest context afirmația recurentei în legătură cu neîndeplinirea unei condiții din contractul de factoring este făcută în scopul de a-i contesta dreptul factorului de a încasa creanța, or, în măsura în care recurenta nu se considera debitor al factorului trebuia să prezinte dovezi în sprijinul faptului că deși notificată a făcut plata către aderent rămânând ca deținerea sumei datorate să fie discutată de titularii contractului de factoring.

În consecință, concluzia care se impune este aceea că neîndeplinirea unor formalități între aderent și factor nu afectează validitatea contractului de factoring așa încât lipsa facturilor menționate în actul adițional nr. 164/2002 nu echivalează cu absența dreptului, câtă vreme dovada debitului a fost făcută. Nu în ultimul rând trebuie reținut și faptul că cele 6 facturi confirmă drepturi provenind din contractul nr. 2D din 01 mai 2001, iar operațiunile din acel contract nu au fost contestate și nici debitul în sine nu a fost contestat sub aspectul cuantumului. În fine corespondența dintre SC S. SA și SC I.S. SA cât și cererea de somație de plată dintre factor și aderent sunt probe pe care recurenta încearcă să le reconsidere în sprijinul afirmației că aderentul și factorul nu s-au înțeles asupra unei subrogări imediate ci asupra unui transfer viitor și că, în alte cuvinte, nu-i revine nicio obligație de plată față de reclamantă.

Aceste argumente nu se înscriu în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a fi analizate separat. În plus, în alți termeni, această chestiune a obligației de plată a fost analizată în precedentele considerente și nu se impun a fi reluate. Recurenta în ultimul său argument s-a referit la adresa nr. 922 din 5 noiembrie 2001 în ideea de a se reconsidera o probă asupra căreia instanța s-a pronunțat. Cu alte cuvinte a susținut că înscrierea debitului în contabilitatea sa nu este o recunoaștere a acestuia. Înalta Curte va înlătura critica în legătură cu interpretarea acestei adrese întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când se referă la actul juridic are în vedere încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege.

Diferendul dintre părți rezultă din contractul de factoring iar acesta a fost interpretat corect fără să i se schimbe natura și înțelesul astfel că proba la care s-a referit recurenta, adresa nr. 922 din 5 noiembrie 2001, nu poate fi reconsiderată sub aspectul conținutului său în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt. Ceea ce este evident din adresa nr. 922/2001 este faptul că recurenta a înscris debitul în contabilitate și că această înscriere echivalează cu o confirmare chiar dacă nu îmbracă forma recunoașterii. În concluzie, împrejurările reale ale cauzei au fost stabilite prin probele administrate cărora le-a fost dată eficiența urmărită de părți la încheierea contractului de factoring așa încât art. 225 C. proc.

civ., invocat de recurentă a fost privit ca o facultate acordată instanței în determinarea situației de fapt. Mai trebuie reținut că prezumția de recunoaștere tacită instituită de art. 225 C. proc. civ., în favoarea părții potrivnice nu are caracter absolut deoarece legea lasă consecințele acestui fapt la aprecierea instanței și totodată nu înlătură obligația de a administra alte probe pentru lămurirea împrejurărilor reale ale cauzei. În speță, înscrisurile luate în examinare de instanțele anterioare, au fundamentat soluția din punct de vedere probator așa încât nu vor fi reținute criticile în legătură cu nerespectarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. Față de considerentele expuse se va reține, în esență, că pârâta recurenta a adus în discuție în cadrul motivului analizat chestiuni de netemeinicie urmărind o reconsiderare a probatoriului administrat în instanțele anterioare care nu vizează nelegalitatea soluțiilor.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de reclamanta SC S.I. SA Galați, modifică decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC A.M. SA Galați împotriva sentinței nr. 1216 din 15 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Galați, secția comercială. Respinge recursul declarat de pârâta SC A.M. SA Galați (fostă SC M.S. Galați SA) împotriva deciziei civile nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2008.