ÎCCJ, decizie (scj.ro #84104)

Șantaj. Elemente constitutive Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra libertății persoanei Indice alfabetic: Drept penal - șantaj C. pen ., art. 194 alin. (1) Potrivit art. 194 alin. (1) C. pen ., constituie infracțiunea de șantaj, constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Prin urmare, fapta inculpatului de a constrânge partea vătămată, prin amenințarea cu moartea a sa și a membrilor familiei sale, să îi dea o sumă de bani, în scopul de a dobândi în mod injust această sumă de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen . Pentru existența infracțiunii de șantaj nu este necesar ca partea vătămată să dea inculpatului suma de bani cerută, elementele constitutive ale infracțiunii fiind întrunite chiar dacă suma de bani nu a fost efectiv dată, deoarece șantajul este o infracțiune îndreptată, în principal, împotriva libertății morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva împotriva voinței sale.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3508 din 3 noiembrie 2008 Prin sentința penală nr. 39 din 11 martie 2008 a Tribunalului Buzău, inculpatul V.M. a fost condamnat în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane și în baza art. 194 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen . pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată. Prin decizia nr. 87 din 9 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de inculpatul V.M. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.M.

care, prin apărătorul ales, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc . pen . În principal, inculpatul a susținut că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință greșita sa condamnare pentru infracțiunile de trafic de persoane și șantaj, solicitând a se dispune achitarea sa, în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc . pen ., întrucât faptele nu există. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc . pen ., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 C. proc . pen ., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Astfel, din materialul probator administrat în cauză, respectiv din plângerea și declarațiile părții vătămate A.M., procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarațiile martorilor G.G., A.P., N.A., N.M., P.C., G.A. și S.M., procesele-verbale de redare a discuțiilor telefonice înregistrate de partea vătămată, procesele-verbale de redare a convorbirilor purtate în mediu ambiental și înregistrate prin mijloace audio-video, în urma autorizării Tribunalului Buzău, comunicările Consulatului General al României din Milano, coroborate cu declarațiile inculpatului, a rezultat că în primăvara anului 2007 partea vătămată A.M. a fost recrutată, prin intermediul numitului G.G. (fostul ei concubin și fratele inculpatului) aflat în eroare de fapt, la solicitarea telefonică adresată din Italia de către inculpatul V.M., pentru ca aceasta să presteze serviciul de menaj la o persoană fizică, în schimbul unei remunerații.

Inculpatul V.M. a avansat costul călătoriei din România până în Italia, atât pentru partea vătămată, cât și pentru G.G., care a însoțit-o pe aceasta până în localitatea Firenze , unde cei doi au fost preluați de către inculpat și conduși la locuința din Montecatini Terme, unde inculpatul stătea cu chirie la un cetățean italian. G.G. a părăsit Italia după o zi, iar inculpatul a primit-o pe partea vătămată, pe care a prezentat-o cetățeanului italian ca fiind o rudă de-a sa. După aproximativ 3 - 4 zile, cetățeanul italian i-a precizat inculpatului că nu mai are nevoie de serviciile de menaj ale părții vătămate, fiind nemulțumit de aceasta. Inculpatul V.M. a insistat ca partea vătămată să rămână cu el în locuința cetățeanului italian, iar acesta a tolerat-o, considerând că este rudă cu inculpatul, acceptând să nu îi solicite chirie.

Ulterior, inculpatul i-a reținut părții vătămate actul de identitate și i-a cerut să se prostitueze în beneficiul lui, sub pretextul datoriei pe care o pretindea de la aceasta, reprezentând costul călătoriei până în Italia și cheltuielile de întreținere. Neavând nicio sumă de bani asupra sa și nici actul de identitate, partea vătămată a fost nevoită să accepte solicitarea inculpatului, astfel că a început să practice prostituția. Inculpatul a beneficiat de banii obținuți de partea vătămată din practicarea prostituției timp de o săptămână. Martora S.M., care practica, de asemenea, prostituția a aflat de la partea vătămată că inculpatul o obliga să se prostitueze pentru el. Într-una din seri, partea vătămată, fiind amenințată de inculpat, a apelat-o telefonic pe martoră și s-a deplasat la hotelul unde locuia aceasta.

Martora a condus-o pe partea vătămată în acea noapte la postul de carabinieri din Montecatini Terme, unde s-a înregistrat plângerea penală pe care a formulat-o împotriva inculpatului pentru constrângere la prostituție și șantaj. Deși organele de poliție din Italia s-au deplasat a doua zi dimineață la locuința inculpatului, acesta părăsise imobilul, intuind că partea vătămată nu s-a întors în cursul nopții la domiciliu, întrucât l-a denunțat autorităților. Din probele administrate în cauză a rezultat că, prin practicarea timp de 6 zile, de către partea vătămată, a prostituției, inculpatul a beneficiat de suma de 1500 de euro. La întoarcerea părții vătămate în România, în toamna anului 2007, inculpatul a amenințat-o telefonic cu moartea, așa cum rezultă din transcrierile convorbirilor telefonice depuse la dosar, solicitându-i să-i restituie suma de 400 de euro, pe care a invocat-o cu titlu de datorie.

Toate aceste amenințări i-au creat părții vătămate o stare de temere, aceasta fiind nevoită să părăsească pentru o vreme domiciliul. Ulterior, cu consimțământul părții vătămate, s-a realizat un flagrant - sub aspectul infracțiunii de șantaj - inculpatul fiind surprins de către organele de urmărire penală după ce a primit suma de 400 de euro de la partea vătămată. În aceste condiții, susținerile inculpatului în sensul că nu a constrâns-o pe partea vătămată să practice prostituția și să-i remită banii încasați nu are suport probator în cauză. Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cuprinde două tipuri de activități strâns legate între ele, un tip de activitate principală și un tip de activitate secundară.

Primul tip de activitate se realizează prin una dintre următoarele acțiuni: recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane în scopul exploatării ei. Activitatea secundară și care constituie, de fapt, mijlocul de realizare a acțiunii principale, se realizează la rândul ei prin: amenințare, violență, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate, profitare de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Legea nu cere, însă, ca exploatarea persoanelor traficate să se realizeze în fapt, această condiție fiind cerută numai ca scop urmărit de inculpat și nu ca scop pe care trebuie să-l realizeze inculpatul. Din probele administrate în cauză a rezultat că partea vătămată A.M.

a fost constrânsă de inculpat să practice prostituția, iar banii câștigați erau luați în totalitate de inculpat. Realizând exploatarea părții vătămate în folosul său, inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, ambele instanțe au reținut în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen . Potrivit art. 194 alin. (1) C. pen ., constituie infracțiunea de șantaj, „constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.” Caracteristic infracțiunii de șantaj este faptul că libertatea morală a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri și de a se manifesta în conformitate cu propria sa voință, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenței, să suporte o anumită consecință păgubitoare.

Dacă prin aceasta se urmărește dobândirea, în mod injust, a unui folos, fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare și distinctă în raport cu cea a infracțiunii de amenințare prevăzută în art. 193 C. pen ., care aduce și ea atingere libertății de voință și de acțiune a persoanei. De aceea, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispozițiile art. 194 C. pen ., sub denumirea de „șantaj.” Constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violență, fie prin amenințare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva și să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere.

Pentru existența infracțiunii de șantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracțiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece șantajul este o infracțiune îndreptată, în principal, împotriva libertății morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale. În speță, constrângerea de către inculpat prin amenințarea cu moartea a părții vătămate A.M. și a membrilor familiei acesteia, fapt ce a determinat-o să părăsească pentru o perioadă domiciliul, în situația neremiterii sumei de 400 de euro, a fost un act de natură să inspire acesteia temere, fiindu-i adusă astfel o atingere libertății sale morale, respectiv posibilității de a se manifesta în conformitate cu propria sa voință, elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj fiind astfel realizate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc . pen ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.M.