ÎCCJ, decizie (scj.ro #160755)

Șantaj. Elemente constitutive

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei

Indice alfabetic:

Drept penal

-

șantaj

C. pen.,

art. 207

Legea nr. 78/2000,

art. 13

1

Constrângerea persoanei care are calitatea de director al unei asociații să remită o sumă de bani, prin agresiune fizică și amenințarea acesteia cu divulgarea, în mediul familial și la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei, săvârșită în scopul de a dobândi în mod injust folosul patrimonial constând în suma de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 207 alin. (3) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13

1

din Legea nr. 78/2000.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 82/A din 12 martie 2020

Prin sentința nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală s-a dispus, între altele, schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea de șantaj prevăzută în art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de amenințare prevăzută în art. 206 C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13

1

din Legea nr. 78/2000.

În temeiul art. 80 C. pen., s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută în art. 206 C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a aplicat sancțiunea avertismentului față de inculpatul A. în raport cu infracțiunea menționată și s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 82 C. pen.

Împotriva sentinței nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, au declarat apel, între alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și persoana vătămată C.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de apelanți, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca fiind întemeiate apelurile declarate de parchet și persoana vătămată C., între altele, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:

Referitor la criticile comune de netemeinicie invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și persoana vătămată C. ce au vizat, pe de o parte, greșita achitare a inculpatei B. sub aspectul comiterii infracțiunii de șantaj, iar, pe de altă parte, greșita schimbare a încadrării juridice a faptei (în infracțiunea de amenințare, reținând doar actul material din 22 decembrie 2016):

În concret, parchetul și apărătorul persoanei vătămate au susținut că instanța de fond a dat relevanță juridică deosebită depozițiilor inculpaților, apreciind că se coroborează între ele, a înlăturat declarațiile persoanei vătămate ca fiind contradictorii și în scopul susținerii acuzațiilor aduse inculpaților, în considerarea faptului că toate convorbirile purtate cu inculpații au fost înregistrate de persoana vătămată fără știrea acestora, după formularea unei plângeri penale pentru comiterea mai multor infracțiuni - șantaj, amenințare, loviri și alte violențe, hărțuire, a interpretat eronat conținutul convorbirilor telefonice dintre inculpați și persoana vătămată, după cum nu a avut în vedere că argumentele invocate în susținerea vinovăției inculpatului A. cu privire la actul material din 22 decembrie 2016 sunt în contradicție cu aprecierile făcute în ceea ce privește activitatea inculpatei B., ce viza același act material la care inculpații au participat împreună și față de care a dispus o soluție de achitare, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Raportat la argumentele invocate în susținerea acestor critici, apelanții au solicitat desființarea hotărârii și pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, iar, sub aspectul laturii civile, au solicitat admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatei B. la plata sumei de 20.000 euro către persoana vătămată C.

În urma reexaminării actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca fiind întemeiată critica parchetului și a persoanei vătămate în ceea ce privește vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea faptei de care sunt acuzați (șantaj), în principal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Referitor la activitatea infracțională a inculpaților A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție, față de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, își însușește argumentele de fapt și de drept reținute prin actul de inculpare și constată că instanța de fond a interpretat, în mod eronat, atât depozițiile persoanei vătămate și conținutul convorbirilor telefonice, pornind de la o ipoteză greșită că au fost înregistrate de persoana vătămată după formularea plângerii penale, în scopul susținerii acuzațiilor aduse inculpaților (când nu se mai punea problema raportului agresor - victimă), fapt ce dovedește reaua-credință a acesteia, cât și declarațiile inculpaților din cursul procesului penal.

Prin actul de sesizare din data de 6 decembrie 2017, întocmit de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, în sarcina celor doi inculpați s-a reținut comiterea infracțiunii de șantaj, prevăzută în art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13

1

din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada 21 decembrie 2016 - 16 martie 2017, inculpatul A. a exercitat acte de violență fizică asupra persoanei vătămate C. (psiholog și director la Asociația D.) și, împreună cu inculpata B., care s-a folosit de atitudinea violentă a inculpatului, l-au amenințat cu divulgarea împrejurării că are un copil cu aceasta, dintr-o relație extraconjugală, pentru a-i afecta imaginea în fața familiei și la locul de muncă, cu scopul de a-l constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro. S-a reținut de acuzare că actele de amenințare și violență fizică exercitate de cei doi asupra persoanei vătămate s-au realizat la mai multe momente, respectiv la data de 21 decembrie 2016, în municipiul Timișoara, când inculpatul A. a exercitat acte de violență fizică și, împreună cu inculpata B., au proferat și amenințări la adresa lui C. în timp ce se afla în autoturismul inculpatului, în cadrul discuțiilor telefonice ulterioare fiind exercitate acte de constrângere prin amenințări asupra persoanei vătămate de către ambii inculpați, respectiv la data de 22 decembrie 2016 și la data de 13 martie 2017, iar la data de 16 martie 2017 s-a realizat acțiunea de prindere în flagrant a inculpaților.

Având în vedere criticile formulate de apelanți și interpretarea dată de instanța de fond acțiunilor inculpaților raportat la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, se impun a fi făcute câteva precizări de ordin teoretic în legătură cu conținutul incriminării.

Infracțiunea de șantaj în noul Cod penal sancționează acele fapte care restrâng libertatea psihică a persoanei, în sensul că o determină prin constrângere fizică sau psihică să facă acte pe care nu ar fi dorit să le efectueze, constrângerea fiind făcută în scopul obținerii în mod injust a unui folos nepatrimonial sau patrimonial de către acela care exercită constrângerea (dacă folosul pe care îl urmărește autorul constrângerii este un folos patrimonial fapta este sancționată mai grav).

Elementul material al laturii obiective se poate realiza în două modalități, prima constă într-o acțiune de constrângere fizică (orice act prin care se înfrânge rezistența fizică a celui agresat) sau morală (efectuarea unui act de natură să inspire temerea că, pe viitor, ea sau orice persoană care îi este apropiată urmează să suporte un rău) de natură să-i producă celui împotriva căruia se exercită o stare de temere, deoarece numai în felul acesta fapta aduce atingere libertății morale a persoanei, iar constrângerea să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (un act de remitere, de autodeposedare), să facă (a acționa într-un anumit fel la cererea persoanei care exercită constrângerea), să nu facă (să se abțină de la un act sau de la o acțiune) sau să sufere ceva (suportarea unui prejudiciu material sau moral, fiind fără relevanță dacă pretenția făptuitorului a fost sau nu satisfăcută de persoana constrânsă).

A doua modalitate de realizarea a laturii obiective poate consta într-o amenințare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru al familiei acesteia, care să aibă aptitudinea de a aduce atingere onoarei, demnității, reputației persoanei la care se referă.

Sub aspect subiectiv infracțiunea de șantaj se poate comite numai cu intenție directă, întrucât făptuitorul săvârșește fapta cu scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial/patrimonial pentru sine sau pentru altul, folos ce poate proveni de la orice persoană, nu numai de la cel constrâns, scopul prevăzut de lege fiind dobândirea folosului și nu lezarea victimei. De asemenea, trebuie menționat că norma de incriminare sancționează modul injust în care se urmărește obținerea folosului de către făptuitor; prin urmare, există infracțiunea de șantaj și atunci când folosul i s-ar fi cuvenit făptuitorului (era unul just dacă îl obținea pe o cale licită).

Consumarea infracțiunii de șantaj are loc în momentul exercitării acțiunii de constrângere, când se produce și urmarea socialmente periculoasă constând în încălcarea libertății morale a victimei. Rezistența victimei la presiunile agresorului sau, dimpotrivă, satisfacerea pretențiilor acestuia nu influențează momentul consumativ al infracțiunii.

Având în vedere considerațiile de ordin teoretic expuse anterior și faptul că în interpretarea și aprecierea probelor instanța trebuie să aibă în vedere toate împrejurările faptice în ansamblul lor, dar și faptul că valoarea probatorie a depoziției unei părți nu poate fi apreciată decât prin coroborare cu alte elemente care să confirme sau să infirme susținerile acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, contrar celor reținute de instanța de fond, că, la data de 21 decembrie 2016, inculpații A. și B. s-au deplasat în municipiul Timișoara cu scopul de a-l constrânge pe C., ce deținea funcția de psiholog și director al Asociației D., să ofere și să remită o sumă de bani, astfel că, în momentul când persoana vătămată s-a întâlnit cu inculpații și a urcat în mașina condusă de inculpatul A., a fost agresată fizic de acesta din urmă și amenințată de ambii inculpați cu provocarea unui scandal prin divulgarea, în mediul familial și la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei cu inculpata B., dintr-o relație pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani.

Împrejurarea că inculpații au exercitat acte de agresiune fizică și amenințări asupra persoanei vătămate C., aflată în autoturismul condus de inculpatul A., sunt dovedite chiar de depozițiile acestora care se coroborează sub acest aspect, parțial, cu depozițiile persoanei vătămate C., însă nu pot fi justificate, așa cum au susținut inculpații și a reținut instanța de fond, de găsirea unei soluții privind situația minorului E. și protejarea intereselor acestuia, după cum nici violențele fizice exercitate de inculpatul A. nu pot fi explicate de sentimentele pe care le mai avea față de inculpată și ca o reacție față de atitudinea persoanei vătămate care a făcut aprecieri cu privire la posibili alți parteneri din viața inculpatei B., în contextul în care nu exista un test de paternitate care să confirme că este tatăl minorului, iar despre existența acestui copil a aflat după 12 ani.

Scopul deplasării inculpaților în municipiul Timișoara nu a fost acela de a aduce la cunoștința persoanei vătămate despre existența minorului și rezolvarea situației juridice a acestuia, ci de a-l constrânge pe C. să propună și să remită o sumă de bani, aspect dovedit, pe de o parte, de insistența inculpaților de a-l găsi și purta o discuție cu acesta în aceeași zi.

Pe de altă parte, modalitatea în care inculpații au acționat după ce persoana vătămată a revenit la autoturismul condus de A., respectiv prezentarea unor fotografii cu minorul E., informarea acestuia că este tatăl minorului, sens în care i-au arătat chiar și un act medical prin care se atesta faptul că fostul soț nu este tatăl copilului, agresiunea fizică (prinderea și tragerea persoanei vătămate de gulerul cămășii) și amenințarea verbală (cu referire la violențe fizice și distrugerea carierei și familiei) realizată de inculpatul A., față de reacția firească a persoanei vătămate de a avea rețineri legate de faptul că ar fi tatăl copilului în lipsa unui test de paternitate, precizările făcute de inculpată că nu dorește să-i creeze probleme care să-i afecteze cariera și familia, în cazul în care va găsi o soluție în rezolvarea situației, pentru care inculpatul A. i-a dat „cinci minute”, opțiuni ce lăsau să se înțeleagă că persoana vătămată trebuia să facă și să dea ceva, dovedește că scopul urmărit de inculpați a fost de a obține un folos patrimonial de la victimă, cuantumul sumei fiind precizat în discuțiile ulterioare de inculpata B.

Mai mult, alegerea inculpatei de a obține sprijin financiar de la persoana vătămată C. ar fi fost justificată și în afara ilicitului penal, în condițiile în care se stabilea pe calea unei acțiuni în justiție paternitatea acestuia în raport cu minorul și s-ar fi ajuns la o înțelegere între părți (persoană vătămată - inculpată) privind plata unei prestații lunare pentru creșterea și educarea minorului, ipoteză care nu se regăsește în cauză. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legiuitorul sancționează prin norma de incriminare de la art. 207 C. pen. modul injust în care se urmărește obținerea folosului; or, varianta aleasă de inculpată se circumscrie acțiunilor sancționate de norma penală și nu poate fi apreciată ca o opțiune corectă în obținerea unui sprijin financiar pentru minor, așa cum a reținut instanța de fond, chiar dacă persoana vătămată ar fi avut o obligație în creșterea și educarea minorului, câtă vreme nu a existat o înțelegere între părți.

De asemenea, actele de constrângere fizică (tragerea persoanei vătămate de guler și blocare ușilor de la mașină) și amenințările (provocarea unui scandal prin divulgarea, în mediul familial și la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei cu inculpata B., dintr-o relație pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani) exercitate de inculpații A. și B. asupra lui C., în opinia instanței de control judiciar, au fost de natură să creeze persoanei vătămate o stare de temere prin încălcarea libertății morale în luarea unei decizii și să aducă atingere imaginii sale în familie și la locul de muncă.

Această concluzie este susținută chiar de conduita persoanei vătămate care a perceput încă din primul moment intenția și scopul ilicit urmărit de inculpații A. și B., acțiunile de constrângere psihică și amenințare fiind continuate de cei doi inculpați și în discuția dintre părți din data de 22 decembrie 2016, astfel că la data de 23 decembrie 2016 a formulat o plângere penală sub aspectul comiterii infracțiunilor de șantaj, amenințare, loviri și alte violențe și a solicitat, prin mai multe cereri, dispunerea de către organul judiciar a unor măsuri de supraveghere tehnică - înregistrarea comunicațiilor dintre aceasta și făptuitori, având în vedere modul de acțiune al inculpaților, luarea unor măsuri de protecție și audierea sa, cereri asupra cărora procurorul învestit cu soluționarea cauzei s-a pronunțat abia peste trei luni (16 martie 2017), apreciind că nu sunt întemeiate și pot fi produse probe prin alte modalități, mai puțin intruzive decât interceptarea comunicațiilor, persoana vătămată având posibilitatea, de care de altfel s-a și folosit, de a înregistra personal propriile convorbiri.

În acest context au fost realizate înregistrările convorbirilor telefonice dintre persoana vătămată și inculpații din prezenta cauză după data de 21 decembrie 2016, înregistrări al căror conținut nu a fost contestat de niciuna dintre părți, astfel că modul în care a acționat persoana vătămată nu poate fi apreciat ca fiind în scopul obținerii unor probe în dovedirea faptei de șantaj ce a făcut obiectul sesizării organelor judiciare și nici de a-i determina pe inculpații A. și B. să accepte împrejurări faptice care nu s-au petrecut în realitate sau au fost percepute eronat de persoana vătămată (crearea unei stări de temere, atingerea imaginii sale în familie și la locul de muncă), având în vedere că acțiunile de constrângere și amenințare la care au recurs cei doi inculpați s-au realizat deja cu ocazia întâlnirilor din 21 decembrie 2016 și din 22 decembrie 2016, după care inculpații au păstrat aceeași conduită și în discuțiile ulterioare.

Reiterarea de către persoana vătămată a acțiunilor realizate de inculpați, în conținutul discuțiilor ulterioare cu A. și B., chiar în varianta percepută de aceasta, nu au fost respinse de inculpați, care au încercat să le justifice prin atitudinea persoanei vătămate de a se eschiva de la obligațiile ce îi revin față de minor, indecizia acesteia de a face un test de paternitate, conduita și folosirea unor expresii jignitoare față de inculpata B. Ca atare, prin acest comportament, persoana vătămată a încercat și reușit obținerea unor relatări din partea inculpaților cu privire la intenția și scopul urmărit, respectiv de a obține sume de bani în mod injust, prin constrângere, în condițiile în care i se solicitase să găsească o soluție (ce se deducea a fi de natură patrimonială, confirmată ulterior și de inculpata B.) pentru a nu se face publică filiația față de un minor.

Totodată, nu poate fi primită aprecierea instanței de fond că starea de temere a fost doar o percepție a persoanei vătămată invocate ca atare în susținerea acuzațiilor, câtă vreme nivelul de pregătire și experiența profesională a persoanei vătămate (psiholog și director al unei asociații ce promova drepturile femeii în societate) au permis acesteia, cel puțin la nivel teoretic, să facă o apreciere calificată asupra actelor de constrângere și amenințare efectuate de inculpați și a scopului urmărit.

Faptul că inculpații au exercitat acte de constrângere și amenințare asupra lui C. în scopul de a-l determina să ofere și să remită o sumă de bani, în modalitatea susținută de acesta în depozițiile date în cursul procesului penal, este dovedit și de conversația din data de 22 decembrie 2016.

Modul în care se poartă discuția între persoana vătămată și inculpată și la un moment dat între aceasta și inculpatul A. care a intervenit în discuție, pe fondul unor discuții contradictorii dintre cei doi, atitudinea lui A. față de soluția propusă de C. pentru a oferi ajutor minorului, în sensul de a face un test de paternitate, după care nu ar avea o problemă cu asumarea responsabilității, fapt ce l-a nemulțumit pe inculpat, care a pretins ca ajutorul să se realizeze fără acel test, amenințând cu un scandal prin divulgarea acelor împrejurări familiei persoanei vătămate, relevă constrângerea exercitată de inculpați asupra persoanei vătămate, în scopul obținerii în mod injust a unui folos patrimonial, contrar celor reținute de instanța de fond. De altfel, argumentele instanței s-au fundamentat pe interpretarea selectivă a dialogurilor dintre inculpați și persoana vătămată din data de 22 decembrie 2016, fapt ce a condus la interpretarea eronată a conținutul acestei convorbiri și chiar la raționamente contradictorii vizând aceleași împrejurări faptice.

Relevantă în dovedirea constrângerilor efectuate de inculpați asupra persoanei vătămate este și convorbirea din data de 22 februarie 2017, în care persoana vătămată încearcă să negocieze suma de bani propusă de inculpată și solicită o garanție pentru suma pe care urma să o remită, readuce în discuție conduita și scopul urmărit de inculpați la momentul sosirii la Timișoara, aspecte care nu sunt negate de inculpata B. care precizează încă o dată că violent a fost doar A. și își justifică demersurile de situația financiară dificilă în care se află. În continuarea discuției, persoana vătămată îi reproșează că s-a folosit de A. pentru a veni la el și a face rost de bani și faptul că nu putea obține acei bani în mod legal, dar persoana vătămată este dispusă să-i plătească, contrar voinței sale, pentru a nu-i fi afectată familia și imaginea la locul de muncă. Acest aspect este confirmat de inculpată.

Scopul urmărit de inculpați este relevat și de împrejurarea că propunerile persoanei vătămate referitoare la conținutul actului și semnarea acestuia și de către inculpatul A. sunt acceptate de inculpata B., care confirmă că minorul nu va mai avea drepturi, că ea nu va mai avea pretenții, iar ca martor va semna și A. că a fost prezent, precizare ce dovedește încă o dată, contrar susținerilor inculpaților, contribuția comună a acestora în realizarea acțiunilor ilicite exercitate asupra persoanei vătămate, dar și faptul că inculpata s-a folosit de atitudinea violentă a lui A. pentru a determina persoana vătămată să remită o sumă de bani.

Faptul că inculpata B. nu a dorit să urmeze calea unei acțiuni în justiție pentru stabilirea drepturilor minorului, ci scopul a fost obținerea unui folos patrimonial de la persoana vătămată C. este dovedit și de modalitatea în care aceasta a acționat ulterior; astfel, deși a recurs la serviciile unui mediator, a renunțat la mediere după ce a fost sunată de persoana vătămată și au reluat discuțiile cu privire la remiterea sumei de 20.000 euro și încheierea actului solicitat de C. drept garanție că nu va mai fi obligat la plata altor sume de bani.

De asemenea, recurgerea de către inculpată la serviciile inculpatului F. (achitat în cauză), avocat, în scopul întocmirii actului prin care se garanta persoanei vătămate că în schimbul sumei de 20.000 euro minorul va renunța la drepturi, că inculpata nu va mai avea alte pretenții de la aceasta, dovedește că intenția inculpatei a fost doar obținerea unui folos patrimonial în mod injust de la C. și nu protejarea minorului de eventuale traume psihice dacă ar fi aflat despre tatăl său biologic. Chiar dacă caracterul convenției încheiate nu are relevanță sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile civile invocate de instanța de fond nu pot fundamenta aprecierea că opțiunea aleasă de inculpata B. a fost una legală și că, pe lângă drepturile minorului de stabilire a filiaței, sunt și drepturile mamei la viață intimă privată. Potrivit dispozițiilor art. 425 C. civ., titularul acțiunii în stabilirea paternității este minorul, iar dreptul de a exercita această acțiune este recunoscut mamei, în numele acestuia, însă nu se poate renunța la acest drept în cazul acțiunilor privitoare la filiație, conform prevederilor art. 437 C. civ., astfel că înțelegerea părților privind plata unei prestații pentru creșterea și educarea minorului nu poate interveni decât după momentul stabilirii filiației, ipoteză care nu se regăsește în cauză și nu poate înlătura dreptul minorului de a fi întreținut și crescut de tatăl biologic. Ca atare, nici dreptul mamei la o viață privată și nici interesul financiar al minorului nu pot conferi un caracter legal demersului întreprins de inculpată în sensul renunțării, pentru minor, la dreptul acestuia de stabilire a paternității în schimbul unei sume de bani.

Totodată, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că inculpatul A. a acceptat să fie menționat în cuprinsul actului întocmit de inculpatul F., la sugestia persoanei vătămate, în care se preciza că inculpații se vor abține de la orice act de denigrare a persoanei vătămate, orice demersuri de recunoaștere a copilului și nu îi vor spune minorului nimic despre tatăl biologic, în schimbul sumei de 20.000 euro remise de C., ce reprezintă toate cheltuielile necesare creșterii și educării minorului E., sumă ce va fi utilizată pentru achiziționarea unei garsoniere pe numele minorului, fapt ce dovedește că inculpatul A. a urmărit, împreună cu inculpata B., obținerea unui folos patrimonial în mod injust de la persoana vătămată. Față de toate aceste elemente probatorii, apărarea inculpatului A., însușită și de către instanța de fond, în sensul că nu a urmărit niciun moment determinarea persoanei vătămate să ofere și să remită o sumă de bani, prin constrângerile exercitate, pe care nu le-a negat, dar le-a justificat de interesul său de a rezolva problema minorului, în contextul demersului inițiat de inculpata B. față de care avea numite sentimente, nu poate fi primită.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai subliniază faptul că rezistența persoanei vătămate la presiunile și constrângerile efectuate de inculpați, tergiversarea remiterii sumei la care a fost constrânsă nu influențează momentul consumativ al faptei de șantaj, astfel că acțiunile persoanei vătămate de a-i determina pe inculpați să recunoască actele de constrângere și amenințare la care l-au supus încă de la prima întâlnire, precum și scopul urmărit, nu conturează reaua-credință a acesteia sau provocarea inculpaților în realizarea acțiunilor de constrângere, având în vedere că acestea s-au realizat deja, iar înregistrarea convorbirilor purtate cu inculpații A. și B. a fost justificată de atitudinea pasivă a organelor judiciare până la momentul acțiunii de prindere în flagrant care s-a realizat la data de 16 martie 2017.

Împrejurarea că, după prinderea inculpaților în flagrant la data de 16 martie 2017, B. a formulat, prin intermediul apărătorului F. care avea din partea acesteia un mandat de reprezentare convențională, acțiune în justiție pentru stabilirea paternității minorului E., nu are relevanță sub aspectul acțiunilor ilicite ale inculpatei în raport cu persoana vătămată C., întrucât infracțiunea de șantaj se consumase deja, după cum nu are relevanță nici faptul că s-a stabilit că persoana vătămată este tatăl biologic al minorului, deoarece prin norma de incriminare este sancționat modul injust în care făptuitorul urmărește obținerea folosului, chiar dacă acesta i s-ar fi cuvenit.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că declarațiile persoanei vătămate exprimă realitatea, se coroborează cu conținutul convorbirilor telefonice, astfel cum au fost analizate în considerentele deciziei și necontestate de inculpați, care au dat doar o interpretare diferită sensului discuțiilor purtate cu persoana vătămată în vederea exonerării lor de răspundere penală și nu pot fi înlăturate din materialul probator ce face dovada certă a faptului că acțiunile de constrângere fizică și amenințare a persoanei vătămate C. (psiholog și director al Asociației D.) cu divulgarea împrejurării că are un copil dintr-o relație extraconjugală pentru a-i afecta imaginea în fața familiei și la locul de muncă, desfășurate de inculpații A. și B., în perioada 21 decembrie 2016 - 16 martie 2017, cu scopul de a-l constrânge pe acesta la plata sumei de 20.000 euro, se circumscriu atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective infracțiunii de șantaj, prevăzute în art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13

1

din Legea nr. 78/2000.

Raportat la argumentele expuse pe larg în considerentele deciziei și care susțin vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea infracțiunii de șantaj, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod greșit instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice în cazul inculpatului A. din infracțiunea de șantaj (doar actul material din data de 22 decembrie 2016) în infracțiunea de amenințare. Concluziile instanței de fond privind existența unei acțiuni de amenințare exercitate de inculpatul A. asupra persoanei vătămate C. care a fost de natură a crea o stare de temere, dar nu a impus o anumită conduită și nu a vizat o stare de pericol pentru familia persoanei vătămate sau vreo agresiune fizică, sunt infirmate de probatoriul administrat din care a rezultat în mod cert că, prin constrângerea fizică și amenințările repetate, scopul urmărit de inculpat a fost de a determina victima să ofere și să remită o sumă de bani (de a obține un folos patrimonial). Or, fiind dovedit scopul urmărit de inculpat, infracțiunea de amenințarea se absoarbe în conținutul infracțiunii de șantaj, astfel că nici apărările inculpatului nu pot fi primite sub acest aspect.

În consecință, reținând vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea infracțiunii de șantaj, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca fiind întemeiate criticile formulate de parchet și persoana vătămată sub acest aspect și apreciază că se impune tragerea la răspundere penală a celor doi inculpați.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cursul cercetării judecătorești, la primul termen de judecată, persoana vătămată C., prin apărător ales, a formulat cerere de constituire parte civilă în cauză cu suma de 100.000 euro daune morale, reprezentând reparația suferinței pricinuite de acțiunile ilicite ale inculpaților și a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata acestei sume către persoana vătămată. Cu ocazia dezbaterilor apelului formulat, în concluziile orale, apărătorul persoanei vătămate a solicitat să se dea curs solicitării parchetului și să fie obligată inculpata B. la plata sumei de 20.000 euro către persoana vătămată C., cu titlu de daune morale, sumă solicitată de inculpați în realizarea actelor de șantaj.

În conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente, în vederea reparării juste și integrale a pagubelor cauzate prin infracțiune, iar în alin. (5) al textului de lege se menționează că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor din legea civilă referitoare la antrenarea răspunderii civile și modalitatea în care aceasta se realizează (repararea în natură și plata unei despăgubiri bănești).

În acest sens se reține că, potrivit prevederilor art. 19 și art. 20 C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 1349 alin. (1) C. civ., angajarea răspunderii civile a inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente este determinată de existența unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane (în cazul de față prin infracțiune), existența unei legături de cauzalitate între infracțiune și încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime și manifestarea voinței persoanei fizice cu capacitate deplină de exercițiu ori a celei juridice de a fi despăgubită.

Întrucât, în cauză, a fost stabilită doar vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea infracțiunii de șantaj asupra persoanei vătămate C., instanța de control judiciar constată că prin natura ei această infracțiune este una de pericol, iar prin acțiunile întreprinse împreună de cei doi inculpați (agresiune fizică și amenințări în împrejurările reținute de instanță) au creat un prejudiciu nepatrimonial în plan psihic persoanei vătămate, care a fost nevoită să apeleze la sprijinul organelor judiciare și să ia unele măsuri prin care să dovedească constrângerile la care a fost supusă, astfel că i-a fost afectată situația socială, familială și chiar profesională, care o îndreptățesc la despăgubiri. Deși suferința pricinuită acesteia nu poate fi cuantificabilă în bani, suma solicitată cu titlu de daune morale este nejustificat de mare, astfel că, în raport de criteriile enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că stabilirea sumei de 2.000 euro, echivalentul în lei potrivit cursului BNR din ziua plății, este suficientă pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat părți civile C.

Ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 397, art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., urmează să admită, în parte, acțiunea civilă formulată de persoana vătămată C., să oblige, în solidar, pe inculpații A. și B. dată fiind contribuția egală a acestora în comiterea faptei de șantaj, la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în echivalentul în lei, potrivit cursului BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri civile.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și persoana vătămată C. împotriva sentinței nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.

A desființat sentința penală atacată și, rejudecând, între altele:

1

din Legea nr. 78/2000, art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 C. pen.

1

din Legea nr. 78/2000, art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 C. pen.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., art. 19 C. proc. pen. și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de persoana vătămată C. și a obligat, în solidar, pe inculpații A. și B. la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în echivalentul în lei, potrivit cursului BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri civile.