ÎCCJ, decizie (scj.ro #82840)

Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Interpretarea noțiunii de „omisiune din greșeală” Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: contestație în anulare - omisiune din greșeală C. proc. civ., art. 318 teza a II-a Regulamentul CE nr. 44/2001, art. 3, art. 5, art. 23 Legea nr. 105/1992, art. 157 Nu se poate vorbi despre o omisiune ,,din greșeală” de a cerceta un motiv de recurs, în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în cazul în care instanța de recurs a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001 considerând că, în aceste condiții, este de prisos analiza separată a incidenței art. 3 și art. 5 din același regulament, aplicarea acestor din urmă dispoziții legale fiind înlăturată în baza argumentului per a contrario.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2919 din 27 septembrie 2013 Notă : * Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013 Prin decizia nr. 1933 din 16 mai 2013, pronunțată în dosarul nr. XX01/113/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC TCE3B SRL Brăila împotriva deciziei nr. 65/2012 din 5 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, maritimă și fluvială. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că prin cele trei contracte încheiate părțile au ales atât ca legea aplicabilă contractelor să fie legea engleză, cât și ca instanțele competente (arbitrale și judecătorești) să fie instanțele engleze.

A evocat prevederile art. 23 din Condițiile Generale GAFTA, despre care părțile au agreat că fac parte din fiecare dintre cele trei contracte, ca și dispozițiile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 referitoare la prorogarea de competență și a reținut că, dată fiind clauza privind alegerea competenței instanțelor engleze, este vorba despre o competență exclusivă care leagă părțile, instanța de apel apreciind în mod corect, raportat și la dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992, că soluționarea litigiului nu este de competența instanțelor judecătorești române. Înalta Curte a înlăturat susținerile recurentei potrivit cărora nu ar exista un acord neechivoc al părților în privința alegerii de competență a instanțelor engleze în raport de dispozițiile art. 23 din Condițiile Generale GAFTA, care atrag incidența art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

De asemenea, a apreciat că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că Regulamentul Roma I nu este aplicabil în speță, întrucât acest regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în condițiile în care există un conflict de legi. Totodată, Înalta Curte a reținut că, potrivit dispozițiilor art. alin. (2) din regulament, sunt excluse din domeniul său de aplicare convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente. Referitor la dispozițiile art. 9 din regulament, invocate de recurentă cu privire la normele de aplicare imediată, Înalta Curte a reținut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la normele imperative adoptate într-un anumit stat membru, ,,a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică”.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și a respins recursul ca nefondat. Împotriva deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013, pronunțată în dosarul nr. xx01/113/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a formulat contestație în anulare SC TCE3B SRL, contestația fiind înregistrată la 21 iunie 2013 sub nr. xx35/1/2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă. În motivarea contestației în anulare s-a făcut o amplă prezentare a situației de fapt, care a vizat raporturile contractuale existente între SC TCE3B SRL și E.P.H. Ltd cu sediul în Nicosia, Cipru, promovarea litigiului arbitral de către E.P.H.

Ltd și promovarea litigiului soluționat irevocabil prin decizia a cărei anulare se solicită. Contestatoarea a făcut o sinteză a considerentelor deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013 și a susținut că decizia este nelegală, întrucât instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze toate motivele de recurs invocate. Astfel, contestatoarea a arătat că în motivele de recurs s-a susținut în mod distinct critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 și ale art. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, coroborate cu Anexa 1 din același regulament, dar că instanța de recurs a omis să analizeze acest motiv de recurs.

A susținut că motivul de recurs vizează faptul că, în speță, competența instanței nu a fost determinată în conformitate cu regula specială statuată în art. 3 alin. (1) lit. b) prima liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, care, prin raportare la art. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, cu trimitere la Anexa 1 a aceluiași regulament, exclude de la aplicare însuși textul de lege invocat ca temei de drept pentru excepția necompetenței instanțelor române. A solicitat anularea deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013 în conformitate cu dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., iar în rejudecare respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Contestația în anulare a fost întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 317-319 C. proc. civ. Intimata-pârâtă a depus la 27 septembrie 2013 note scrise, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare, susținând, în esență, că nu poate fi reținută omisiunea instanței de a se pronunța asupra motivului de recurs invocat de contestatoare, întrucât considerentele hotărârii pronunțate în recurs cuprind nu doar trimiteri directe la inaplicabilitatea art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001, ci și concluzii implicite, care tratează exhaustiv criticile recurentei. Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a apreciat-o ca neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente: Contestatoarea a uzat de calea extraordinară de atac a contestației în anulare, pe care a întemeiat-o pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. Contestația în anulare este admisibilă, întrucât vizează o hotărâre prin care instanța de recurs a respins ca nefondat recursul declarat. Contestația în anulare nu este, însă, întemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv să existe o omisiune de a cerceta un motiv de recurs, iar omisiunea să fi fost săvârșită ,,din greșeală”. Înalta Curte constată că instanța de recurs a fost învestită cu un prim motiv de recurs, constând în încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3, 5 și 23 din Regulamentul nr. 44/2001 și a art. 157 din Legea nr. 105/1992.

Este dincolo de orice îndoială că instanța de recurs nu s-a pronunțat in terminis cu privire la încălcarea sau la greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001, însă a arătat în considerentele deciziei contestate în cauza de față că instanța de apel și-a verificat competența în conformitate cu dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și că a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001. Examinând dispozițiile art. 3 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001, Înalta Curte reține că acestea reglementează cazurile de competență alternativă, în care pârâtul poate fi acționat în justiție, prin derogare de la norma generală prevăzută de art. 2 din același regulament, în fața instanțelor unui alt stat membru.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 reglementează cazul prorogării de competență ca urmare a inserării de către părți în convenția lor a unei clauze atributive de competență, aceste dispoziții legale statuând asupra faptului că, în cazul existenței unei astfel de clauze atributive, competența astfel prorogată este exclusivă. Dispozițiile art. 23 alin. (5) din Regulamentul nr. 44/2001 lasă fără efect juridic convențiile atributive de competență care aduc atingere dispozițiilor art. 13, 17 sau 21 din regulament. Altfel spus, Regulamentul nr. 44/2001 nu permite părților să deroge prin convenții atributive de competență de la normele privind competența exclusivă.

Instanța de recurs a acordat eficiență juridică acelor convenții atributive de competență și, reținând incidența dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, a apreciat per a contrario asupra faptului că nu sunt nesocotite dispozițiile art. 3 și 5 din același regulament, dispoziții care nu reglementează situații de competență teritorială exclusivă, de la care să nu se poată deroga prin convenție.

În acest context, câtă vreme instanțele au avut a alege între competențele prevăzute de art. 3 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001 - pe de o parte și competența stabilită prin convenția părților – pe de altă parte, preferința acordată de instanța de recurs asupra aplicării dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 făcea de prisos analiza separată a incidenței art. 3 și 5 din același regulament, aplicarea acestor din urmă dispoziții legale fiind înlăturată în baza argumentului per a contrario . Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi nici despre o omisiune ,,din greșeală” de a cerceta un motiv de recurs. Acordând prevalență dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța de recurs a apreciat implicit că este de prisos a analiza incidența dispozițiilor art. 3 și 5 din același regulament, așadar omisiunea nu poate fi considerată a fi fost săvârșită „din greșeală”, astfel cum impune textul art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. Față de aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca neîntemeiată contestația în anulare.