ÎCCJ, decizie (scj.ro #82840)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82840) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contestație
în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.
civ. Interpretarea noțiunii de „omisiune din greșeală”
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare
de atac
Index alfabetic: contestație în anulare
-
omisiune din greșeală
C.
proc. civ., art. 318 teza a II-a
Regulamentul
CE nr. 44/2001, art. 3, art. 5, art. 23
Legea
nr. 105/1992, art. 157
Nu
se poate vorbi despre o omisiune ,,din greșeală” de a cerceta un
motiv de recurs, în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în cazul în care
instanța de recurs a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art.
23 din Regulamentul CE nr. 44/2001 considerând că, în aceste condiții,
este de prisos analiza separată a incidenței art. 3 și art. 5
din același regulament, aplicarea acestor din urmă dispoziții
legale fiind înlăturată în baza argumentului per a contrario.
Secția a II-a civilă,
Decizia
nr.
2919
din 27 septembrie 2013
Notă
:
* Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de
15 februarie 2013
Prin decizia
nr. 1933 din 16 mai 2013, pronunțată în dosarul nr. XX01/113/2011,
Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a
respins ca nefondat recursul declarat de
reclamanta SC TCE3B SRL
Brăila împotriva deciziei nr. 65/2012 din 5 septembrie 2012,
pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a
civilă, maritimă și fluvială.
Pentru a
decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că prin
cele trei contracte încheiate părțile au ales atât ca legea
aplicabilă contractelor să fie legea engleză, cât și ca
instanțele competente (arbitrale și judecătorești) să
fie instanțele engleze.
A evocat
prevederile art. 23 din Condițiile Generale GAFTA, despre care
părțile au agreat că fac parte din fiecare dintre cele trei
contracte, ca și dispozițiile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001
referitoare la prorogarea de competență și a reținut
că, dată fiind clauza privind alegerea competenței
instanțelor engleze, este vorba despre o competență
exclusivă care leagă părțile, instanța de apel
apreciind în mod corect, raportat și la dispozițiile art. 157 din
Legea nr. 105/1992, că soluționarea litigiului nu este de competența
instanțelor judecătorești române.
Înalta Curte
a înlăturat susținerile recurentei potrivit cărora nu ar exista
un acord neechivoc al părților în privința alegerii de
competență a instanțelor engleze în raport de dispozițiile
art. 23 din Condițiile Generale GAFTA, care atrag incidența art. 23
din Regulamentul nr. 44/2001.
De asemenea,
a apreciat că instanța de apel a reținut în mod corect faptul
că Regulamentul Roma I nu este aplicabil în speță, întrucât
acest regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie
civilă și comercială, în condițiile în care există un
conflict de legi.
Totodată,
Înalta Curte a reținut că, potrivit dispozițiilor art. alin. (2)
din regulament, sunt excluse din domeniul său de aplicare convențiile
de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței
competente.
Referitor la
dispozițiile art. 9 din regulament, invocate de recurentă cu privire
la normele de aplicare imediată, Înalta Curte a reținut că
acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la normele
imperative adoptate într-un anumit stat membru, ,,a căror respectare este
privită drept esențială de către o anumită
țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum
organizarea politică, socială sau economică”.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu
există motive de nelegalitate care să impună casarea sau
modificarea deciziei recurate și a respins recursul ca nefondat.
Împotriva
deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013, pronunțată în dosarul nr.
xx01/113/2011 de către
Înalta Curte de Casație
și Justiție, Secția a II-a civilă, a formulat
contestație în anulare SC TCE3B SRL, contestația fiind
înregistrată la 21 iunie 2013 sub nr. xx35/1/2013 pe rolul Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a
civilă.
În motivarea
contestației în anulare s-a făcut o amplă prezentare a
situației de fapt, care a vizat raporturile contractuale existente între
SC TCE3B SRL și
E.P.H. Ltd cu sediul în Nicosia, Cipru,
promovarea litigiului arbitral de către E.P.H. Ltd și promovarea
litigiului soluționat irevocabil prin decizia a cărei anulare se
solicită.
Contestatoarea
a făcut o sinteză a considerentelor deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013
și a susținut că decizia este nelegală, întrucât
instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze toate
motivele de recurs invocate.
Astfel,
contestatoarea a arătat că în motivele de recurs s-a susținut în
mod distinct critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 5
alin. 1 și ale art. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, coroborate cu Anexa 1
din același regulament, dar că instanța de recurs a omis să
analizeze acest motiv de recurs.
A
susținut că motivul de recurs vizează faptul că, în
speță, competența instanței nu a fost determinată în
conformitate cu regula specială statuată în art. 3 alin. (1) lit. b)
prima liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, care, prin raportare la
art. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, cu trimitere la Anexa 1 a aceluiași regulament, exclude de la aplicare însuși textul de lege
invocat ca temei de drept pentru excepția necompetenței
instanțelor române.
A solicitat
anularea deciziei nr. 1933 din 16 mai 2013 în conformitate cu dispozițiile
art. 318 teza a II-a C. proc. civ., iar în rejudecare respingerea
excepției necompetenței generale a instanțelor române și
trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.
Contestația
în anulare a fost întemeiată în drept și pe dispozițiile art.
317-319 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă
a depus la 27 septembrie 2013 note scrise, prin care a solicitat respingerea ca
inadmisibilă a contestației în anulare, susținând, în
esență, că nu poate fi reținută omisiunea
instanței de a se pronunța asupra motivului de recurs invocat de
contestatoare, întrucât considerentele hotărârii pronunțate în recurs
cuprind nu doar trimiteri directe la inaplicabilitatea art. 5 din Regulamentul
nr. 44/2001, ci și concluzii implicite, care tratează exhaustiv
criticile recurentei.
Analizând
contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, a
dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor
dosarului, Înalta Curte a apreciat-o ca neîntemeiată și a respins-o
pentru următoarele considerente:
Contestatoarea
a uzat de calea extraordinară de atac a contestației în anulare, pe
care a întemeiat-o pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestația
în anulare este admisibilă, întrucât vizează o hotărâre prin
care instanța de recurs a respins ca nefondat recursul declarat.
Contestația
în anulare nu este, însă, întemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite
cele două condiții prevăzute cumulativ de dispozițiile art.
318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv să existe o omisiune de a cerceta
un motiv de recurs, iar omisiunea să fi fost săvârșită
,,din greșeală”.
Înalta Curte
constată că instanța de recurs a fost învestită cu un prim
motiv de recurs, constând în încălcarea și aplicarea
greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.
3, 5 și 23 din Regulamentul nr. 44/2001 și a art. 157 din Legea nr.
105/1992.
Este dincolo
de orice îndoială că instanța de recurs nu s-a pronunțat
in
terminis
cu privire la încălcarea sau la greșita aplicare a
dispozițiilor art. 3 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001, însă a
arătat în considerentele deciziei contestate în cauza de față
că instanța de apel și-a verificat competența în
conformitate cu dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și
că a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 23
din Regulamentul nr. 44/2001.
Examinând
dispozițiile art. 3 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001, Înalta Curte
reține că acestea reglementează cazurile de competență
alternativă, în care pârâtul poate fi acționat în justiție, prin
derogare de la norma generală prevăzută de art. 2 din
același regulament, în fața instanțelor unui alt stat membru.
Înalta Curte
reține că dispozițiile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001
reglementează cazul prorogării de competență ca urmare a
inserării de către părți în convenția lor a unei
clauze atributive de competență, aceste dispoziții legale
statuând asupra faptului că, în cazul existenței unei astfel de
clauze atributive, competența astfel prorogată este exclusivă.
Dispozițiile
art. 23 alin. (5) din Regulamentul nr. 44/2001 lasă fără efect
juridic convențiile atributive de competență care aduc atingere
dispozițiilor art. 13, 17 sau 21 din regulament. Altfel spus, Regulamentul
nr. 44/2001 nu permite părților să deroge prin convenții
atributive de competență de la normele privind competența
exclusivă.
Instanța
de recurs a acordat eficiență juridică acelor convenții
atributive de competență și, reținând incidența
dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, a apreciat
per a
contrario
asupra faptului că nu sunt nesocotite dispozițiile art.
3 și 5 din același regulament, dispoziții care nu
reglementează situații de competență teritorială
exclusivă, de la care să nu se poată deroga prin convenție.
În acest
context, câtă vreme instanțele au avut a alege între
competențele prevăzute de art. 3 și 5 din Regulamentul nr.
44/2001 - pe de o parte și competența stabilită prin
convenția părților – pe de altă parte, preferința
acordată de instanța de recurs asupra aplicării
dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 făcea de prisos
analiza separată a incidenței art. 3 și 5 din același
regulament, aplicarea acestor din urmă dispoziții legale fiind
înlăturată în baza argumentului
per a contrario
.
Din acest
punct de vedere, Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi nici
despre o omisiune ,,din greșeală” de a cerceta un motiv de recurs.
Acordând prevalență dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr.
44/2001, instanța de recurs a apreciat implicit că este de prisos a
analiza incidența dispozițiilor art. 3 și 5 din același
regulament, așadar omisiunea nu poate fi considerată a fi fost
săvârșită „din greșeală”, astfel cum impune textul
art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Față
de aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele
prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca
neîntemeiată contestația în anulare.