ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 29

decembrie 2003, reclamanții I.C. și I.M.V., au formulat contestație împotriva dispoziției

nr. 9758 din 24 noiembrie 2003, a Primarului Municipiul Craiova, emisă în baza

Legii nr. 10/2001, solicitând instanței anularea dispoziției și restituirea

imobilului situat în Craiova, strada Buzești, județul Dolj.

În motivarea

contestației s-a arătat că autoarea reclamanților, E.I., decedată în anul 1971, a dobândit imobilul în baza unei hotărâri judecătorești din anul 1940, imobilul fiind

rechiziționat în anul 1945 de către Armatele Sovietice, în baza adresei nr. 293

din 18 aprilie 1945.

Autoarea lor I.E.

este moștenitoarea lui M. și A.P. și l-au avut drept moștenitor pe I.P.I.A.,

tatăl reclamanților.

S-a mai susținut că denumirea

străzii s-a schimbat de-a lungul timpului, astfel încât în 1927, imobilul a

figurat în strada Sfinții Arhangheli, apoi în strada Frații Buzești, apoi în

strada Frații Buzești, apoi în Karl Marx și mai apoi Frații Buzești.

Au fost invocate

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001, reclamanții

arătând că imobilul este în proprietatea SC A. SA Craiova, astfel încât

Primăria Craiova ar fi trebuit să îndrepte notificarea către actualul

deținător.

În cauză, prima

instanță a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice pentru

individualizarea imobilului și pentru a se stabili dacă actualul imobil din strada

Buzești este același cu imobilul ce figura în actele vechi în strada Buzești,

așa cum au pretins reclamanții.

Raportul de expertiză

a fost efectuat de expert P.D., fiind depus la dosar la data de 16 noiembrie 2005.

Expertul a

individualizat imobilul din Craiova, strada Buzești, actual nr. 10, învederând

că este deținut în prezent de SC A. SA Craiova" dar că nu este în măsură

să precizeze dacă există identitate între imobil ce a aparținut autorilor

reclamanților și imobilul solicitat de aceștia.

A fost efectuată o

adresă către actualul deținător pentru comunicarea situației juridice actuale a

imobilului solicitat de reclamanți, răspunsul SC A. SA Craiova fiind înaintat

prin adresa nr. 178 din 09 februarie 2006, în care s-a arătat că această

societate deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai

1995, în care este inclus și terenul aferent imobilului în litigiu și că prin

hotărârea nr. 462/1996 a Comisiei Județene Dolj de aplicare a Legii nr.

112/1995, s-au acordat despăgubiri pentru același imobil, numiților C.G. și C.M.L.

La data de 24

februarie 2006, reclamanții și-au precizat contestația, arătând că solicită

doar cota de ½ din imobil, întrucât imobilul a fost notificat și de

numiții N.C. și P.R.

S-a arătat în

completarea motivelor inițiale ale contestației, că imobilul a aparținut

străbunicului reclamanților, P.M., decedat în anul 1913, care a avut șase

descendenți, una dintre aceștia fiind bunica reclamanților, P.E., căsătorită Ionescu;

N.C. și P.R. sunt descendenții lui P.A., una din fiicele lui P.M. La data

deposedării de către stat, imobilul se afla pe strada Buzești fiind preluat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor, astfel că se încadrează în prevederile

art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

S-a depus la dosar un

raport de expertiză tehnică efectuat cu privire la același mobilul în cadrul

dosarului nr. 21296/1998 al Judecătoriei Craiova ca și sentința civilă nr. 7519/2001

a Judecătoriei Craiova, decizia civilă nr. 1685/2003 a Tribunalului Dolj,

decizia civilă nr. 1650/2005 a Curții de Apel Craiova, actele care au stat la

baza emiterii hotărârii nr. 462 din 5 decembrie 1996 a Comisiei Județene de

aplicare a Legii nr. 112/1995.

La data de 03 aprilie

2006, SC A. SA Craiova a formulat cerere de intervenție, arătând că reclamanții

din cauza de față au pierdut în cadrul litigiului având ca obiect recunoașterea

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ce a făcut obiectul

dosarului nr. 530/COM/2003 al Tribunalului Dolj.

La termenul din 26

mai 2006, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie,

formulată de SC A. SA în sprijinul pârâților, în temeiul art. 52 alin. (1) C.

proc. civ., această calificare juridică a cererii fiind realizată de instanță conform

art. 84 C. proc. civ., după natura dreptului și scopul urmărit, ținându-se

seama de faptul că intervenienta a formulat doar apărări în cauză, fără a avea

pretenții proprii.

La 14 decembrie 2007

instanța a dispus repetarea adresei către Primăria Municipiul Craiova,

răspunsul fiind depus la dosar la data de 29 februarie 2008, învederându-se că

prin dispoziția nr. 24025 din 21 februarie 2007, a Primarului Municipiului

Craiova a fost înaintată spre competentă soluționare către SC A. SA notificarea

formulată de numitul N.C.A. cu privire la imobilul situat în Craiova, str. Frații

Buzești.

Prin sentința civilă nr.

71 din 21 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj s-a respins contestația

precizată, formulată de reclamanți împotriva Dispoziției nr. 9758 din 24

noiembrie 2003 a Primarului Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Local al Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova.

S-a admis cererea de

intervenție accesorie, formulată în sprijinul pârâților, de intervenienta SC A.

SA Craiova.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a reținut

următoarele :

Prin dispoziția nr. 9758

din 24 noiembrie 2003 a Primarului Municipiului Craiova, a fost respinsă

cererea formulată de I.C. și I.M.V. privind imobilul situat în Craiova, strada Buzești,

(fostă Sfinții Arhangheli), cu motivarea că petenții nu au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea

în natură sau prin echivalent.

Prin precizările

depuse la dosar, reclamanții au învederat că adresa imobilului solicitat a

suferit modificări în timp, fiind mai întâi strada Buzești, apoi strada Frații

Buzești, apoi Karl Marx și, ulterior, Frații Buzești.

Aceiași reclamanți au

învederat că imobilul este deținut în prezent de intervenienta SC A. SA

Craiova, construcția nefiind demolată de la data preluării și există și în

prezent în materialitatea sa.

Imobilul în litigiu a

fost individualizat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.D.,

fără a se contesta faptul că acesta face obiectul notificării reclamanților,

împrejurare ce prezintă relevanță în cauză, întrucât, imobilul a mai făcut

obiectul aplicării unei legi reparatorii, mai multe persoane susținând că au

drepturi cu privire la acesta.

Totodată, chiar în

notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 este indicat și

descris imobilul respectiv, arătându-se că de-a lungul timpului acesta a fost

dat în folosința Trustului de Construcții Craiova.

În consecință,

instanța a reținut că imobilul ce reprezintă actualmente sediul central al SC A.

SA Craiova, situat în Craiova, str. Frații Buzești, este cel care face obiectul

notificării, indiferent de schimbarea denumirii străzii și a evoluției

numărului poștal în timp.

Reclamanții au

susținut că imobilul respectiv a fost preluat fără titlu de către stat și s-au

prevalat, în acest sens, de extrasul din "tabloul cu imobilele ocupate în

prezent de Armatele Sovietice de la particulari sau instituțiuni",

eliberat de Arhivele Statului Dolj, din care rezultă că moștenitorii autorului M.P.

au figurat cu un imobil parțial ocupat în februarie 1945, situat în strada Buzești.

Calitatea succesorală

a reclamanților a fost dovedită prin actele de stare civilă și certificatul de

moștenitor depus la dosar, ei fiind descendenții lui I.P.I.A., fiul lui l.E.,

care la rândul său, a fost moștenitoarea lui P.M.

Același imobil, deținut

de intervenientă, a mai făcut obiectul aplicării unei legi cu caracter

reparatoriu, întrucât prin hotărârea nr. 462 din 05 decembrie 1996 Comisiei

Județene Dolj de Aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a dispus acordarea de

despăgubiri numiților C.G. și C.M.L.

În cadrul procedurii

administrative de acordare a despăgubirilor reglemente de Legea nr. 112/1995,

numiții C.G. și C.M.L. s-au prevalat calitatea lor de moștenitori legali ai

autoarei I.C.B., care, la rândul său, a fost moștenitoarea lui B.N.

Autorul B.N. a

figurat în tabelul cu imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950,

cu mai multe imobile, acestea fiind situate în strada Ostrovski, strada K. Marx,

strada Armata Poporului, strada Armata Poporului și strada Unirii.

Imobilul din strada K.

Marx, cu care a figurat B.N. în listele anexe la decretul de naționalizare,

este imobilul ce face și obiectul prezentului litigiu și despre care

reclamanții susțin că a aparținut autorului lor M.P. și că a fost preluat de la

moștenitorii acestuia.

Același imobil mai

face obiectul unei notificări formulate de un alt descendent al autorului P.M.,

în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 24025 din 21 februarie 2007 a

Primarului Municipiului Craiova, s-a dispus înaintarea notificării formulate de

N.C.A., spre competentă soluționare către SC A. SA Craiova, ca actuală persoană

juridică deținătoare a imobilului.

Prima instanță a

apreciat că Primarul Municipiului Craiova a procedat în mod greșit, dând două

soluții diferite celor două notificări formulate de descendenții autorului P.M.,

cu privire la unul și același imobil, deoarece o gestionare corespunzătoare a

dosarelor de notificare în cadrul procedurii administrative, ar fi impus

conexarea acestora, în măsura în care notificările vizează același imobil, și

pronunțarea unei soluții unitare printr-o dispoziție motivată.

În al doilea rând, este

evident că soluția corectă, din punct de vedere al abilitării legale de a

soluționa notificarea, este cea dată prin dispoziția nr. 24025 din 21 februarie

prin care notificarea formulată de N.C.A. a fost înaintată spre competentă

soluționare persoanei juridice deținătoare.

Imobilul în litigiu

este în prezent evidențiat în patrimoniul SC A. SA și era și la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 19 mai 1995, emis de Consiliul Județean Dolj, din

tabelul centralizator ce a stat la baza acestuia și din încheierea de

intabulare în Cartea Funciară nr. 6172/2001, iar Primăriei îi revenea obligația

legală de a-l identifica pe deținătorul imobilului solicitat, potrivit art. 28 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a procedat în cazul

notificării formulate de N.C.A.

În cazul

reclamanților însă, prin dispoziția anterioară, nr. 9758 din 24 noiembrie 2003,

a fost soluționată pe fond notificarea, fără a se face verificări legate de

situația juridică actuală a imobilului și fără a fi identificat deținătorul.

Printr-una din

precizările formulate în cauză, reclamanții au invocat acest aspect de

nelegalitate a dispoziției contestate, anume la punctul 2 al precizării

formulate la 17 decembrie 2005.

Față de evoluția

ulterioară a cadrului procesual, instanța a apreciat însă că nu se impune

anularea dispoziției contestate pe motiv de necompetență materială în

soluționarea notificării și înaintarea notificării reclamanților spre a fi

soluționată de unitatea deținătoare.

Astfel, cadrul

procesual a fost lărgit prin încuviințarea în principiu a cererii de

intervenție accesorie, formulate chiar de deținătorul imobilului SC A. SA, care

și-a exprimat poziția procesuală prin cererea de intervenție și notele scrise

depuse la dosar, arătând că notificarea și contestația sunt neîntemeiate și că

imobilul a aparținut lui B.N., autorul numiților C.G. și C.M.L.

În aceste condiții, o

soluție de anulare a dispoziției Primarului Municipiului Craiova și de

înaintare a dosarului către deținător, ar conduce la o reluare pur formală a

procedurii administrative de soluționare a notificării și la tergiversarea

soluționării acesteia, astfel încât, în virtutea liberului acces la justiție și

a dreptului la un termen rezonabil, garantate de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pretențiile formulate de reclamanți cu privire la

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impun a fi

soluționate pe fond.

Având în vedere

particularitățile speței, instanța a constatat necesar a se stabili situația

juridică a imobilului la data preluării abuzive, în raport de susținerile

reclamanților și de apărările formulate de intervenienta deținătoare.

Reclamanții au indicat

ca modalitate de preluare abuzivă, rechiziția făcută în baza Legii nr.

139/1940, invocând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin ultima precizare a acțiunii, făcută la 24 februarie 2006.

Textul de lege indicat

are în vedere "imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii

nu au primit compensații echitabile".

Din formularea

enunțată, rezultă că legea nu prezumă că orice imobil care a făcut, la un

moment dat, obiectul unei rechiziții în timpul războiului, a fost preluat

abuziv în mod automat, ci doar imobilele care nu au mai fost restituite

proprietarilor ori acelea pentru care proprietarii nu au primit compensații

echitabile.

Înscrisul de care se

prevalează reclamanții, în dovedirea preluării abuzive a imobilului, este, așa

cum s-a arătat, un extras din "tabloul cu imobilele ocupate în prezent de

Armatele Sovietice de la particulari sau de la instituțiuni", în care se

atestă că moștenitorii lui M.P. au figurat în acest tablou cu un imobil parțial

ocupat, în februarie 1945, imobil situat în strada Buzești.

S-a apreciat că acest

înscris face dovada unei anumite stări de fapt la nivelul anului 1945, fără

furniza însă vreo dovadă certă a preluării abuzive a imobilului.

Poziția procesuală a

intervenientei a fost în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat în anul

1950 de la B.N., în baza Decretului nr. 92/1950 și că moștenitorii acestei

persoane, numiții C.G. și C.M.L., au fost îndreptățiți la măsurile reparatorii

acordate în baza Legii nr. 112/1995.

B.N. a figurat cu

imobilul din strada K. Marx, în listele anexă la decretul de naționalizare.

Acesta a decedat însă

anterior naționalizării, iar prin jurnalul nr. 3841 din 11 aprilie 1946 al

Tribunalului Dolj - Secția I, s-a făcut partajul averii sale succesorale, în

cadrul căreia nu figurează și acest imobil.

În acest context, s-a

apreciat că naționalizarea imobilelor s-a realizat de facto de la moștenitorii

lui B.N., chiar dacă în listele anexă la decret a fost trecut autorul decedat,

eroarea de completare fiind specifică epocii, fiind cunoscut că, de regulă, se

trecea fie numele autorului, fie o mențiune referitoare la moștenitorii

autorului, fără ca aceștia să fie individualizați prin nume și prenume, făcându-se,

practic, o preluare "pe numele moștenirii".

În jurnalul de

trimitere în posesie nr. 3841 din 11 aprilie 1946 al Tribunalului Dolj - Secția

I și în actul de partaj voluntar din 1946, privind succesiunea defunctului B.N.,

sunt menționate alte proprietăți imobiliare, fără a fi inclus și imobilul în

litigiu în masa succesorală rămasă de pe urma acestui defunct.

Imobilul situat în

Craiova, strada K. Marx este menționat însă în declarația globală de impunere

pentru proprietățile imobiliare aparținând moștenitorilor lui B.N. din anul

1950, împreună cu imobilele situate în strada Ostrovski, Armata Poporului și

Unirii.

Toate aceste imobile

au figurat pe numele lui B.N. în tabelul cu imobilele naționalizate, în baza

Decretului nr. 92/1950.

Dintre înscrisurile

depuse la dosar, singurul care atestă situația juridică a imobilului în litigiu

în anul naționalizării este această declarație de impunere a veniturilor

proprietăților clădite, în care imobilele sunt descrise detaliat, existând mai

multe rubrici ale fișei tipizate, imobilul în litigiu fiind descris ca având

parter și etaj și mai multe încăperi și era ocupat de chiriași, fiind

specificate și chiriile datorate de aceștia.

Acest înscris se

coroborează cu mențiunile din listele anexă la decretul de naționalizare nu

numai prin menționarea și descrierea fără echivoc a imobilului în litigiu, ci

și prin faptul că în fișa de impunere au fost trecute toate imobilele menționate

în lista anexă la decret, fiind prea puțin probabilă ipoteza ca în această

listă să fi fost înscris, din eroare, un imobil care să nu fi aparținut

moștenitorilor autorului B..

În speță, modul de

preluare abuzivă care a fost dovedit este naționalizarea în baza Decretului nr.

92/1950, fapt ce atrage incidența prezumției relative de proprietate în

favoarea moștenitorilor autorului B.N. la data naționalizării, potrivit

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța a constatat

că această prezumție relativă nu a fost răsturnată de către reclamanți,

întrucât nu s-au administrat dovezi concludente din care să rezulte că imobilul

nu mai aparținea moștenitorilor lui B.N. în anul 1950 și că fusese preluat în

alt mod de la moștenitorii lui M.P., care erau proprietarii acestuia.

Prin urmare,

reclamanții nu au făcut dovada modalității de preluare abuzivă pe care au invocat-o,

respectiv art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, republicată,

înscrisul de care s-au prevalat aceștia atestând doar o anumită stare de fapt

din februarie 1945, și anume, ocuparea imobilului de trupele sovietice. Pentru

a se face dovada preluării abuzive, era necesar însă a se proba, conform art. 1169

C. civ., că deposedarea moștenitorilor lui M.P. a fost ireversibilă și că

imobilul a fost efectiv preluat de stat. În cauză s-a administrat însă o probă

concludentă contrară ipotezei enunțate, și anume declarația de impunere din

1950, anul naționalizării, când imobilul din K. Marx apare ca făcând parte din

moștenirea lui B.N. și era ocupat de mai mulți chiriași nominalizați în fișa

respectivă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel contestatorii I.C. și I.M.V., care

au criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

373 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Craiova - Secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a constatat că instanța a fost învestită numai cu

contestație împotriva Dispoziției nr. 9758 din 24 noiembrie 2003 a Primarului

Mun. Craiova, privind modul le soluționare a notificării reclamanților, cu

referire la imobilul în litigiu.

Ca atare, în raport

de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța avea obligația să examineze

și să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv,

a motivelor de anulare a Dispoziției nr. 9758 din 24 noiembrie 2003.

Or, prima instanță a

examinat și s-a pronunțat în limitele învestirii sale, reținând în esență că reclamanții

nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, întrucât

imobilul a fost naționalizat de la numitul B.N., ai cărui moștenitori, C.G. și

C.L., sunt cei îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru acest imobil, după cum

s-a dispus prin Hotărârea nr. 462/1996 a Comisiei județene Dolj de aplicare a Legii

nr. 112/1995.

De asemenea, s-a

constatat că tribunalul a examinat și actele invocate de reclamanți, reținând

că acestea nu fac dovada preluării abuzive a imobilului de la autorul lor.

Pe de altă parte,

prima instanță a arătat în considerentele sentinței, că notificarea trebuia

înaintată de Primărie la SC A. SA - deținătorul imobilului - cum s-a dispus

prin Dispoziția nr. 24025/2007 privind notificarea formulată de N.A. - însă, în

același timp a apreciat, în mod corect că, față de poziția intervenientei SC A.

SA, de nerecunoaștere a dreptului reclamanților, pentru respectarea liberului

acces la justiție și a dreptului la un termen rezonabil, garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se mai impune înaintarea

notificării către această unitate (care ar fi emis Decizie de respingere a

notificării), ci, soluționarea pe fond a cauzei.

În consecință, sub

acest aspect, soluția instanței de fond s-a apreciat a fi legală și temeinică,

iar critica formulată de apelanții reclamanți a fost înlăturată ca nefondată.

Și critica privind

modul de interpretare a înscrisurilor prezentate de apelanții reclamanți, în

raport de dispozițiile art. 1 raportat la art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, a

fost apreciată drept neîntemeiată.

S-a constatat și de

instanța de apel că actele invocate de apelanți, chiar dacă fac dovada unei

stări de fapt, respectiv a ocupării imobilului autorului reclamanților în 1945

de armatele sovietice, nu dovedesc și deposedarea ireversibilă și preluarea

efectivă a imobilului, în mod abuziv de către stat, la acel moment sau la o

dată ulterioară.

În ce privește actele

care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 462/1996, de acordare de

despăgubiri, pentru același imobil, în favoarea moștenitorilor numitului B.N.,

instanța de apel a considerat că nu este în măsură să le examineze și să se

pronunțe, nefiind învestită cu o cerere de examinare a condițiilor de

validitate a Hotărârii nr. 462/1996.

S-a reținut,

totodată, că instanța nu este investită să se pronunțe în ce măsură actele

respective justifică sau nu recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii

pentru același imobil în favoarea moștenitorilor altui autor decât cel al

reclamanților, ci numai să constate, ca probă a dosarului această Hotărâre,

care, coroborată cu alte înscrisuri din cauză, dovedește că s-au acordat

despăgubiri în baza Legii nr. 112//1995 pentru același imobil, altor persoane -

în calitate de moștenitori ai altui autor decât al reclamanților - reținându-se

că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, fiind deci preluat

abuziv de la acel autor, B.N.

În consecință,

coroborând toate probele dosarului, s-a constatat că reclamanții nu au făcut

dovada preluării abuzive a imobilului de la autorul lor și, ca atare, a

dreptului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, așa încât, și sub acest

aspect, sentința atacată s-a apreciat a fi legală și temeinică.

Critica ce vizează

pronunțarea instanței asupra cererii de intervenție formulată de SC A. SA, a

fost înlăturată, de asemenea, ca nefondată.

Cererea de

intervenție a fost formulată în interesul pârâților, și nu în interes propriu,

iar soluția de admitere a acesteia, în condițiile în care s-a respins

contestația și s-a menținut Dispoziția emisă de Primar, este legală și

temeinică.

Față de înscrisurile

cauzei, instanța de apel a constatat nefondată și susținerea apelanților

reclamanți, în sensul că nu ar exista identitate între imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu și cel pentru care s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri moștenitorilor lui B.N. prin hotărârea nr. 462/1996 a Comisiei de

Aplicare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, reclamanții

au solicitat prin notificare și respectiv prin contestație, restituirea

imobilului situat în Craiova, strada Buzești, iar prin Hotărârea nr. 462/1996

s-au acordat despăgubiri numiților C.G. și C.M.L., pentru același imobil,

situat în Craiova, Str. Buzești.

Reclamanții au

susținut, de asemenea, că imobilul în litigiu este deținut de SC A. SA Craiova,

iar conform raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul deținut de SC A.

SA - și care face obiectul cererii de restituire a reclamanților - este situat

în Craiova, strada Buzești.

Instanța de apel a

apreciat că de altfel, în măsura în care nu ar fi fost vorba de același imobil,

nu se justifică susținerea reclamanților cu privire la dovedirea dreptului de

proprietate și preluarea abuzivă a imobilului, de la autorul lor și nu de la B.N.

Reclamanții au și

atacat în justiție Hotărârea nr. 462/1996 și prin sentința civilă nr. 1963 din 19

aprilie 2005, definitivă și irevocabilă, acțiunea le-a fost respinsă.

Și celelalte hotărâri

judecătorești depuse la dosar, pronunțate în alte litigii, fac dovada

identității între imobilul solicitat de reclamanți și imobilul ce face obiectul

Hotărârii nr. 462/1996 a Comisiei Județene Dolj de aplicare a Legii nr. 112/1995

(decizia civilă nr. 1650 din 20 iunie 2005 și decizia nr. 321 din 1 septembrie 2004

pronunțate de Curtea de Apel Craiova).

În consecință, față

de cele redate, apelul reclamanților a fost respins ca nefondat în baza art. 296

C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamanții susțin că instanța de apel a pronunțat o

decizie cu greșita aplicare a legii în ce privește modalitatea de soluționare a

celor doua notificări formulate de către cei 3 descendenți ce au același grad

de rudenie cu autorul M.P., recurenții și, respectiv, N.A.C.

Cele două notificări

trebuiau a fi soluționate în mod unitar, astfel că instanța ar fi trebuit să

desființeze dispoziția nr. 9758 din 24 noiembrie 2003 a Primarului Municipiului Craiova atacată în prezenta cauză și sa dispună emiterea unei noi

dispoziții prin care notificarea lor să fie înaintata la SC A. SA Craiova în

calitate de unitate deținătoare a imobilului, astfel cum s-a procedat cu

Dispoziția nr. 24025/20007 prin care notificarea lui N.A. a fost soluționată în

acest sens.

Instanța de apel a

făcut însă o aplicare neunitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

prevalându-se de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. pentru a justifica

soluționarea pe fond a cauzei.

Se mai arată că în

acest caz însă, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului nu sunt aplicabile deoarece în primul rând

se impune aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de rezolvare

unitară a celor 2 notificări, ambele instanțe constatând că soluția corectă ar

fi fost conexarea celor 2 notificări. Însă prin pronunțarea pe fond doar asupra

uneia dintre notificări, respectiv, cea a recurenților, instanța a deschis

calea rezolvării neunitare a celor 2 notificări.

Intimata SC A. SA va

putea emite o dispoziție de respingere a notificării lui N.A.C., care se poate adresa

unei instanțe de judecată ce poate da la rândul său o altă soluție decât cea

pronunțată în cauză de față.

În sensul celor

anterior menționate, recurenții indică soluția dată de Tribunalul Dolj, Secția

Civila în dosarul nr. 7842/63/2008 prin care Dispoziția nr. 24025 din data de

21 februarie 2008 a Primarului municipiului Craiova (ce conține trimiterea

notificării lui N.A.C. către SC A. SA împreună cu actele doveditoare pentru

competentă soluționare ca unitate deținătoare a imobilului) este desființata de

Tribunalul Dolj la cererea reclamantei SC A. SA care a susținut că nu este

deținătoare a imobilului. Aceasta soluție a fost atacată cu apel de către

Primăria Municipiului Craiova, iar la data formulării recursului de față, calea

de atac nu era soluționată.

Pe de altă parte, recurenții

critică și greșita admitere a cererii de intervenție formulată de SC A. SA,

câtă vreme aceasta a atacat Dispoziția nr. 24025 din 21 februarie 2008 a

Primarului Municipiului Craiova, susținând că nu este deținătoare a imobilului,

cererea care a fost admisă în primă instanță.

În timp ce SC A. SA a

formulat cererea de intervenție în dosarul de față în cauza paralelă, aceeași

intimată susține că notificarea formulată de N.A.C. să fie înaintată către

AVAS, în calitate de deținătoare a imobilului.

Recurenții susțin că

instanța de apel a examinat în mod sumar probele dosarului și cu toate acestea

a concluzionat că reclamanții nu au făcut dovada preluării abuzive a imobilului

de la autorul lor.

Aceasta concluzie

este contrazisă de dovezile dreptului nostru de proprietate si aflate la dosar:

Cartea Funciară nr. 275/1940 a imobilului situat în Craiova, strada Buzești,

act autentic de proprietate pe numele moștenitorilor autorului lor M.P.; „Tabelul

cu imobilele ocupate în anul 1945 de armatele sovietice de la particulari sau

instituțiuni înaintat de comisariatul Circ. I a Poliției Craiova către Chestura

Poliției Craiova", adresa din 18 aprilie 1945; "Matricola, impozitul

pe clădiri a aceluiași imobil care atestă faptul că adevărații proprietari,

moștenitorii lui M.P. și-au plătit an de an impozitele, până în anul 1951

inclusiv.

Mai mult, din fișa

imobilului din anul 1948 se poate constata că imobilul era afectat în întregime

Căminului de Ucenici CFR, că nu se plătea niciun fel de chirie proprietarilor și

că era în întregime "rechiziționat" de către statul roman.

Recurenții mai arată

că este real că "Matricola nr. 2" privind plata impozitului nu

constituie un act de proprietate, așa cum constată corect instanța de apel, dar,

în același timp nici anexa Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un act de proprietate,

așa cum s-a reținut în favoarea moștenitorilor lui B.N. ce apărea în calitate

de proprietar naționalizat.

Numitul B.N. a

decedat în luna februarie 1946, cu 4 ani înainte de aplicarea Decretului 92/1950,

moștenitorii săi au făcut partajul averii, însă în masa succesorală nu se

găsește și imobilul din litigiul de față.

Pe de altă parte, nu

există niciun act translativ de proprietate asupra imobilului în cauză de la

moștenitorii M.P. (adevărații proprietari) la moștenitorii B.N. și mai mult

decât atât, SC A. SA a depus in instanța de fond și apel, dovezi din care

rezultă că pentru un imobil aflat la aceiași adresă cu cel pretins de recurenți,

moștenitorii B.N. ar fi plătit impozit până în anul 1954, ceea ce demonstrează

că statul nu a naționalizat același imobil cu cel din 1950.

Intimata

intervenientă SC A. SA a depus întâmpinare la 3 iunie 2009, solicitând respingerea

recursului ca nefondat, iar recurenții reclamanți nu au administrat alte probe

în această fază procesuală, deși prin motivele de recurs au învederat că vor

depune soluția definitivă și irevocabilă pronunțată cu privire la contestația

formulată de SC A. SA împotriva Dispoziției nr. 24025 din 21 februarie 2008 a

Primarului Municipiului Craiova prin care notificarea formulată de N.A.C. pentru

același imobil, a fost înaintată către SC A. SA spre competentă soluționare, ca

unitate deținătoare, dispoziție anulată prin soluția de primă instanță,

respectiv, sentința civilă nr. 235 din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj,

Secția Civilă.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs, Înalta Curte constată că nu se verifică cerințele presupuse de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică susținută

de recurenți privește greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu

privire la obligația de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare

a imobilului solicitat, anume de către intimata intervenientă SC A. SA, căreia

Primăria trebuia să i-o înainteze spre competentă soluționare, iar nu să analizeze

notificarea pe fond, prin dispoziția contestată în cauză.

Pentru a argumenta o atare

susținere, recurenții invocă egalitatea de tratament juridic cu cel aplicat

notificării formulate de N.A.C. privitoare la același imobil, prin emiterea de

către Primarul Municipiului Craiova a dispoziției nr. 24025 din 21 februarie 2008

prin care a fost învestită SC A. SA cu soluționarea acesteia.

Înalta Curte apreciază

că aceste susțineri nu pot fi reținute întrucât în acea cauză nu este

pronunțată o soluție definitivă și irevocabilă în sensul celor susținute de

recurenți, dispoziția menționată fiind supusă unei contestații judiciare pe temeiul

Legii nr. 10/2001, astfel că, la acest moment nu operează puterea lucrului

judecat de care ar fi trebuit să se țină seama pentru dezlegarea prezentei cauze

ce are premise similare, de vreme ce atât recurenții cât și N.A.C. au solicitat

măsuri reparatorii pentru același imobil situat în str. Frații Buzești, din

Craiova, jud. Dolj de pe urma aceluiași autor inițial, M.P.

Se constată, pe de

altă parte, că instanțele de fond au dat o legală dezlegare aceleiași susțineri

a reclamanților și din etapele procesuale anterioare, deoarece cadrul procesual

al pricinii, sub raport subiectiv, a inclus participarea în proces și a SC A.

SA Craiova, chiar dacă în calitate de intervenient accesoriu, poziție

procesuală ce i-a permis contestarea calității reclamanților de persoane

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare

a rezolvării raportului de restituire în favoarea altor persoane, în baza legii

reparatorii anterioare, Legea nr. 112/1995.

Drept urmare, o

soluție de anulare a dispoziției contestate în cauză, emise încă din anul 2003

și înaintarea acesteia către SC A. SA ar fi reprezentat o soluție formală ce

presupunea reluarea procedurii administrative de soluționare a notificării cu

consecința tergiversării soluționării cauzei și compromiterea termenului rezonabil

de soluționare a unui cereri privind un drept litigios, astfel că, instanța de

apel în mod legal a confirmat soluția și sub acest aspect, din perspectiva art.

6 paragr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În plus, infirmarea

calității recurenților de persoane îndreptățite, cerință ce conducea la

respingerea notificării, dispensa instanța de judecată a face verificări și cu

privire la calitatea de unitate deținătoare, astfel cum corect s-a procedat în

cauză.

Nefondate sunt și

criticile privind aplicarea greșită a legii referitoare la dezlegarea dată pe

fondul cauzei.

Astfel, instanța de

apel a confirmat corecta stabilire a situației de fapt reținute de prima

instanță și aplicarea dispozițiilor legale incidente acesteia.

Pentru dovedirea calității

lor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, recurenții reclamanți erau ținuți să dovedească împrejurarea deținerii

în proprietate a imobilului în litigiu de autorul lor la data preluării abuzive

și calitatea de moștenitori de pe urma acestuia, conform art. 3 lit. a) rap. la

art. 4 alin. (2) din lege.

În ce privește dovada

dreptului de proprietate al autorului lor la momentul preluării abuzive,

recurenții nu au fost în măsură să probeze acest aspect printr-un act

translativ sau constitutiv de drept de proprietate al cărui beneficiar să fi

fost autorul lor, ci s-au prevalat de facilitățile de probațiune instituite

prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv, de prezumțiile

stabilite prin aceste texte, sens în care au invocat adresa nr. 293 din 18

aprilie 1945 ce cuprindea „Tabelului cu imobilele ocupate în anul 1945 de

armatele sovietice de la particulari sau instituțiuni înaintat de comisariatul

Circ. I a Poliției Craiova către Chestura Politiei Craiova".

În aceste condiții,

în mod corect instanța de apel a confirmat că acest înscris dovedește, în

contextul aplicării legii nr. 10/2001, că în anul 1945 imobilul din Craiova,

str. Karl Marx a fost rechiziționat, moment la care prezumția de proprietate opera

în favoarea autorului lor, însă, această împrejurare nu dovedește aceeași stare

de fapt și la momentul anului 1950.

Achitarea impozitelor

pentru imobil și la o dată ulterioară nu poate avea o astfel de semnificație,

de vreme ce rechiziția nu era decât o măsură temporară ce nu avea ca efect deposedarea

ireversibilă a proprietarului și preluarea efectivă a imobilului, în mod abuziv

de către stat.

Prezumția anterior

enunțată a fost răsturnată prin obținerea beneficiului măsurilor reparatorii

pentru același imobil de către moștenitorii celui menționat ca proprietar

naționalizat prin Decretul 92/1950 (B.N.), prin emiterea Hotărârii nr. 462/1996

a Comisiei Județene Dolj de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Problema identității

dintre imobilul pentru care recurenții reclamanți au formulat notificare și cel

pentru care moștenitorii celui menționat în listele anexă ale Decretului

92/1950, C.G. și C.M.L., au obținut beneficiul Legii nr. 112/1995, este o

chestiune de fapt ce a fost stabilită de instanțele de fond prin aprecierea

coroborată a materialului probator administrat în cauză, ca și prin aplicarea

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cu observarea celor stabilite

prin decizia civilă nr. 1650 din 20 iunie 2005 și decizia nr. 321 din 1 septembrie

2004, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în soluționarea unor demersuri

judiciare ale acelorași recurenți.

Cum restul criticilor

formulate de reclamanți privesc aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, Înalta

Curte constată că ele exced motivelor de recurs expres și limitativ prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel încât, nu pot fi analizate.

Având în vedere cele

anterior redate, se va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții I.C. și I.M.V., împotriva deciziei nr. 373 din 24

noiembrie 2008 a Curții de Apel Craiova - Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 martie 2010.