ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6969/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6969/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Încheierea din 04 martie 2008 a fost

disjunsă contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 17861 din 25 august

2007, din dosarul cu nr. 20115/63/2007, constituindu-se dosarul prezent cu nr.

6513/63/2008.

Contestatoarele G.D.,

I.D.F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova

prin Primar, să constate nulitatea Dispoziției nr. 17861 din 25 august 2007,

prin care s-a respins notificarea nr. 121/N/2002, cu privire la imobilul situat

în Craiova, str. B., nr. 118 (fost 124), județul Dolj.

În fapt,

contestatoarele au arătat că, deși au depus dovezile cerute de Legea nr.

10/2001, în mod greșit prin Dispoziția nr. 17861 din 25 septembrie 2007 a fost

respinsă notificarea.

În cursul procesului

a decedat reclamanta I.D.F., acțiunea fiind continuată de moștenitorul I.A.O.

Prin Sentința civilă

nr. 180 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.

6513/63/2008, s-a admis în parte contestația precizată. A fost anulată

Dispoziția nr. 17861 din 25 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului

Craiova. S-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul notificat sub nr. 121/N/2001, pentru care a fost

emisă și Hotărârea nr. 740/18.04.1997, situat în str. B. nr. 118 (fost 124),

compus din construcțiile identificate de expert D.M. în suplimentul la raport -

casă cu două camere și magazie, cu suprafața construită de 60 mp și cea utilă

de 35,70 mp și terenul în suprafață de 3.600 mp, identificat în suplimentul la

raportul întocmit de expert G.M.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză

și, în funcție de precizările făcute în timpul procesului, a stabilit

modalitatea de reparație sub forma despăgubirilor.

Împotriva sentinței,

în termen legal, au declarat apel reclamanții G.D. și I.A.O.

Prin Decizia civilă

nr. 360 din 03 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și

conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane

îndreptățite cu actele de stare civilă depuse la dosar și cu certificatul de

moștenitor nr. 25/2006 emis de BNP V.-A., acte din care rezultă că sunt

moștenitori legali ai defunctului G.M.I.

În dovedirea

proprietății reclamanții au depus la dosar actul de vânzare-cumpărare încheiat

în 29.10.1935, prin care autorul G.M.I. a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118

(fost 124), compus din teren cu lungimea de 152 stânjeni lungimea, respectiv

288,27 m și 20 stânjeni lățimea, respectiv 37,93 m, terenul măsurând 3040

stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă cu două camere și prispă, o

magazie de zid, lungă de 20 m și lată de 7 m.

Tribunalul a reținut

corect întinderea dreptului de proprietate al terenului de 3600 mp, precum și a

suprafeței construite, întrucât a avut în vedere declarația globală de impunere

nr. 1067/8/3/1950, plasată în perioada de referință 6 martie 1945 - decembrie

1989, a Legii nr. 10/2001, reclamanții nefăcând dovada dreptului de proprietate

al lui G.M.I. asupra terenului între 1935 și 1950, anul declarației de

impunere, decesul lui G.M.I. survenind în 1952.

În atare situație,

critica apelanților privind ignorarea actelor de proprietate exhibate de

apelanți, cu consecința reținerii greșite a întinderii dreptului de proprietate

a terenului și a suprafeței construite nu poate fi reținută.

Preluarea imobilului

s-a făcut prin Decretul-lege nr. 92/1950 privind naționalizarea, autorul G.M.I.

fiind înscris în anexa la decretul de preluare la poziția nr. 215.

Față de faptul că

reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4

alin. (2), dovada proprietății și a preluării abuzive, conform art. 2 lit. a)

din lege, rămâne în discuție modalitatea de reparație aleasă de tribunal sub

forma despăgubirilor, justificată de faptul că imobilul nu este liber în sensul

legii.

Prin expertizele

ordonate în cauză s-a concluzionat că terenul este ocupat de proprietăți

particulare, iar construcția este înstrăinată unui terț. Oricum, cuantumul

despăgubirilor urmează a fi stabilită în conformitate cu Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, pe care apelanții îl pot contesta în caz de nemulțumire.

Împotriva deciziei

menționate mai sus, au declarat apel, în termen legal, apelanții-reclamanți

G.D. și I.A.O. pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de fond nu a

avut în vedere la soluționarea cauzei două dintre cele mai importante

înscrisuri pe care le-au depus la dosar, acte cu care au făcut dovada dreptului

de proprietate pentru întregul imobil din str. B., anume: actul de vânzare

datat la 23 august 1935, prin care autorul lor G.M.I. a cumpărat acest imobil,

și buletinul clădirii, datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată

autorul G.M.I. deținea în str. B. nr. 118 (fost nr. 124) o suprafață totală de

11200 mp teren, inclusiv suprafețele clădite, iar suprafața totală a corpurilor

de clădire era de 315 mp.

Instanța de fond, în

mod nelegal a apreciat că Declarația Globală nr. 1067/8/3/1950, în care autorul

recurenților apare, după naționalizare, cu doar cu o casă de locuit în

suprafață de 60 mp și teren în suprafață de 3600 mp, este actul care face

dovada dreptului de proprietate.

Instanța de fond a

înlăturat ca mijloc de probă actul de proprietate din 1935 care este de fapt

singurul act care poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

din str. B. nr. 118 (fost 124), astfel că, din punctul lor de vedere, un act

autentic care face dovada proprietății nu poate fi înlăturat decât de un act cu

aceeași valoare probatorie, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Apelul este nelegal

și din perspectiva aplicării greșite dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr.

10/2001 și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului întrucât în cauză nu s-a dat relevanță buletinului clădirii,

datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată autorul G.M.I. deținea

în str. B. nr. 118 o suprafață totală de 11200 mp teren, inclusiv suprafețele

clădite, iar suprafața totală a corpurilor de clădire era de 315 mp.

În conformitate cu

art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive.

Actul normativ de

preluare îl reprezintă Decretul-lege nr. 92/1950, fără a fi menționată însă

suprafața exactă de care acesta a fost deposedat prin prisma dispozițiilor art.

24 din Legea nr. 10/2001 și luând în calcul și poziția pârâtei, care nu a

contestat întinderea dreptului de proprietate al autorului contestatorilor (caz

în care i-ar fi incumbat sarcina probei), cele două instanțe de fond și apel au

făcut o greșită aplicare a textelor de lege menționate mai sus, apreciind

declarația globală de impunere ca fiind o probă irefutabilă în ceea ce privește

întinderea dreptului de proprietate.

Nu s-au avut în

vedere de către aceste instanțe și celelalte acte doveditoare și nici prezumțiile

simple ce derivă din acestea.

Astfel, instanța de

apel nu putea reține că nu s-a făcut dovada circulației juridice a terenului

între anii 1935 și 1950, întrucât au depus la dosarul cauzei un act intitulat

Buletinul Clădirii, datat în anul 1948, în care autorul lor figurează cu o

suprafață totală a terenului, inclusiv suprafețele clădite, de 11200 mp, ceea

ce prezumă că în anul 1948 (cu 2 ani înainte de naționalizare) încă deținea

acest teren, iar ștampila aplicată pe acest document cu mențiunea "naționalizat"

indică clar că la momentul naționalizării, adică anul 1950, autorul

recurenților deținea încă această suprafață de teren. Recurenții consideră că

Declarația Globală din 8 martie 1950, în care autorul lor apare doar cu

suprafața de teren de 3600 mp, reprezintă o declarație pentru impunerea

veniturilor proprietăților clădite și a proprietăților asimilate lor, adică a

suprafeței de teren aferente proprietăților clădite (construcții), astfel

explicându-se de ce în această declarație nu apare suprafața totală a terenului

deținut de autorul lor.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Ambele instanțe de

fond au făcut o corectă aplicare a legii.

Astfel, art. 23 al

Legii nr. 10/2001 se referă exclusiv la data până la care pot fi depuse actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, iar prin art. 24 alin. (1) al Legii

nr. 10/2001 se prevede că, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950,

fără ca, în cuprinsul anexei la acest decret, să fie menționată suprafața

exactă de care proprietarul a fost deposedat.

Prin urmare, sub

aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate nu se aplică prezumția

instituită de art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, întinderea dreptului de

proprietate urmând a fi probată pe baza înscrisurilor depuse la dosar.

Recurenții au făcut

dovada cu actul de vânzare-cumpărare încheiat în 29.10.1935, că autorul lor,

G.M.I., a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118 (fost 124), compus din teren cu

lungimea de 152 stânjeni, respectiv 288,27 m și 20 stânjeni lățimea, respectiv

37,93 m, terenul măsurând 3040 stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă

cu două camere și prispă, o magazie de zid, lungă de 20 m și lată de 7 m.

Ulterior, în faza

recursului, a depus la dosar și Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în care

autorul recurenților figurează cu o suprafață totală a terenului, inclusiv

suprafețele clădite, de 11200 mp, și mai multe corpuri de clădiri în suprafață

totală de 315 mp, iar pe acest document se află ștampila cu mențiunea

"naționalizat".

Instanța de apel a

recunoscut dreptul de proprietate al recurenților asupra imobilului în litigiu,

însă a apreciat că întinderea acestui drept nu este cea rezultând din

contractul de vânzare-cumpărare datând din anul 1935, deoarece în evidențele

fiscale la nivelul anului 1950, respectiv din Declarația Globală nr.

1067/8/3/1950, autorul recurenților apare doar cu o casă de locuit în suprafață

de 60 mp și teren în suprafață de 3600 mp, ceea ce dovedește că, anterior

naționalizării, ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra unei părți a

imobilului.

Recurenții susțin că

nu a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate dobândit în anul 1935,

iar acest aspect este demonstrat prin Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în

care este menționată aceeași suprafață de teren și construcții cu cea din

contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar mențiunea

"Naționalizat", existentă pe acest buletin, dovedește că aceeași

componență a imobilului a făcut obiectul naționalizării, explicația pentru

evidențele fiscale diferite constând în faptul că acestea cuprind numai terenul

aferent construcției.

Recurenții nu au

putut preciza temeiul juridic în raport de care evidențele fiscale de la

nivelul anului 1950 impuneau limitarea terenului aferent clădirii la o anumită

suprafață, pentru a putea justifica înregistrarea autorului recurenților cu o

suprafață de teren și construcție mai mică decât cea menționată în actul de proprietate

și în buletinul clădirii .

Conform art. 23.1

lit. d) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, prin acte doveditoare în sensul art. 23 al Legii nr. 10/2001, se

înțelege: "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către

persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării

abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit

cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă,

care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei

respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol)".

În considerarea

acestui temei juridic, Înalta Curte observă că legiuitorul a înțeles ca, în

materia Legii nr. 10/2001, să înlăture regula conform căreia dovada unui fapt

contrar celui menționat într-un act autentic se realizează tot printr-un act

autentic, textul art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 permițând ca dovada

dreptului de proprietate să se realizeze și printr-un istoric de rol fiscal,

astfel cum este Declarația Globală din 8 martie 1950.

Deoarece esențială

sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate este data la care

s-a realizat naționalizarea, adică anul 1950, în mod corect instanța de apel a

acordat preferință actului care dovedește care era întinderea dreptului de

proprietate al autorului reclamanților la acea dată, în anul 1950.

Câtă vreme declarația

de impunere fiscală din 8 martie 1950 este ulterioară și contrară actelor care

atestă proprietatea, respectiv contractului de vânzare-cumpărare din 29.10.1935

și Buletinului Clădirii datat 1948, fiind emisă în anul naționalizării, în mod

corect s-a considerat că face dovada întinderii dreptului de proprietate al

autorului reclamanților la momentul naționalizării.

Mențiunea

"naționalizat" existentă pe Buletinul Clădirii din anul 1948 nu poate

combate evidențele fiscale ulterioare, deoarece este o mențiune care dovedește

doar că acest imobil a fost naționalizat, însă nu și împrejurarea că, la data

naționalizării, componența imobilului era cea menționată în buletin. O astfel

de prezumție ar fi fost corectă în măsura în care nu exista o probă contrară,

cum este declarația globală de impunere din 1950, care se referă la același

imobil, dar cu o altă componență a terenului și clădirii, mai mică decât cea

din Buletinul Clădirii.

Astfel fiind,

mențiunea "naționalizat" nu este o dovadă indubitabilă că în

patrimoniul lui G.M.I. ar fi continuat să existe întregul bun în perioada 1935

- 1950, atâta vreme cât s-a realizat proba contrară conform căreia la nivelul

anului 1950 acesta figura cu altă suprafață de teren și construcții.

Înalta Curte constată

că s-a făcut dovada contrară asupra întinderii dreptului de proprietate

menționat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, printr-un înscris

ulterior cu privire la care legea îngăduie dovedirea dreptului de proprietate,

astfel încât recurenților le-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001 în limitele dreptului de proprietate, astfel cum a

fost probat a exista la momentul naționalizării, respectiv în anul 1950.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu își găsește

incidența în prezenta cauză, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de apelanții-reclamanți G.D. și I.A.O. împotriva Deciziei nr.

360 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 7 octombrie 2011.