ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6969/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Încheierea din 04 martie 2008 a fost disjunsă contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 17861 din 25 august 2007, din dosarul cu nr. 20115/63/2007, constituindu-se dosarul prezent cu nr. 6513/63/2008. Contestatoarele G.D., I.D.F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova prin Primar, să constate nulitatea Dispoziției nr. 17861 din 25 august 2007, prin care s-a respins notificarea nr. 121/N/2002, cu privire la imobilul situat în Craiova, str. B., nr. 118 (fost 124), județul Dolj. În fapt, contestatoarele au arătat că, deși au depus dovezile cerute de Legea nr. 10/2001, în mod greșit prin Dispoziția nr. 17861 din 25 septembrie 2007 a fost respinsă notificarea.

În cursul procesului a decedat reclamanta I.D.F., acțiunea fiind continuată de moștenitorul I.A.O. Prin Sentința civilă nr. 180 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 6513/63/2008, s-a admis în parte contestația precizată. A fost anulată Dispoziția nr. 17861 din 25 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Craiova. S-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat sub nr. 121/N/2001, pentru care a fost emisă și Hotărârea nr. 740/18.04.1997, situat în str. B. nr. 118 (fost 124), compus din construcțiile identificate de expert D.M. în suplimentul la raport - casă cu două camere și magazie, cu suprafața construită de 60 mp și cea utilă de 35,70 mp și terenul în suprafață de 3.600 mp, identificat în suplimentul la raportul întocmit de expert G.M.

Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză și, în funcție de precizările făcute în timpul procesului, a stabilit modalitatea de reparație sub forma despăgubirilor. Împotriva sentinței, în termen legal, au declarat apel reclamanții G.D. și I.A.O. Prin Decizia civilă nr. 360 din 03 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite cu actele de stare civilă depuse la dosar și cu certificatul de moștenitor nr. 25/2006 emis de BNP V.-A., acte din care rezultă că sunt moștenitori legali ai defunctului G.M.I.

În dovedirea proprietății reclamanții au depus la dosar actul de vânzare-cumpărare încheiat în 29.10.1935, prin care autorul G.M.I. a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118 (fost 124), compus din teren cu lungimea de 152 stânjeni lungimea, respectiv 288,27 m și 20 stânjeni lățimea, respectiv 37,93 m, terenul măsurând 3040 stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă cu două camere și prispă, o magazie de zid, lungă de 20 m și lată de 7 m. Tribunalul a reținut corect întinderea dreptului de proprietate al terenului de 3600 mp, precum și a suprafeței construite, întrucât a avut în vedere declarația globală de impunere nr. 1067/8/3/1950, plasată în perioada de referință 6 martie 1945 - decembrie 1989, a Legii nr. 10/2001, reclamanții nefăcând dovada dreptului de proprietate al lui G.M.I.

asupra terenului între 1935 și 1950, anul declarației de impunere, decesul lui G.M.I. survenind în 1952. În atare situație, critica apelanților privind ignorarea actelor de proprietate exhibate de apelanți, cu consecința reținerii greșite a întinderii dreptului de proprietate a terenului și a suprafeței construite nu poate fi reținută. Preluarea imobilului s-a făcut prin Decretul-lege nr. 92/1950 privind naționalizarea, autorul G.M.I. fiind înscris în anexa la decretul de preluare la poziția nr. 215. Față de faptul că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2), dovada proprietății și a preluării abuzive, conform art. 2 lit. a) din lege, rămâne în discuție modalitatea de reparație aleasă de tribunal sub forma despăgubirilor, justificată de faptul că imobilul nu este liber în sensul legii.

Prin expertizele ordonate în cauză s-a concluzionat că terenul este ocupat de proprietăți particulare, iar construcția este înstrăinată unui terț. Oricum, cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilită în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pe care apelanții îl pot contesta în caz de nemulțumire. Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat apel, în termen legal, apelanții-reclamanți G.D. și I.A.O. pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea cauzei două dintre cele mai importante înscrisuri pe care le-au depus la dosar, acte cu care au făcut dovada dreptului de proprietate pentru întregul imobil din str. B., anume: actul de vânzare datat la 23 august 1935, prin care autorul lor G.M.I.

a cumpărat acest imobil, și buletinul clădirii, datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată autorul G.M.I. deținea în str. B. nr. 118 (fost nr. 124) o suprafață totală de 11200 mp teren, inclusiv suprafețele clădite, iar suprafața totală a corpurilor de clădire era de 315 mp. Instanța de fond, în mod nelegal a apreciat că Declarația Globală nr. 1067/8/3/1950, în care autorul recurenților apare, după naționalizare, cu doar cu o casă de locuit în suprafață de 60 mp și teren în suprafață de 3600 mp, este actul care face dovada dreptului de proprietate. Instanța de fond a înlăturat ca mijloc de probă actul de proprietate din 1935 care este de fapt singurul act care poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din str. B. nr. 118 (fost 124), astfel că, din punctul lor de vedere, un act autentic care face dovada proprietății nu poate fi înlăturat decât de un act cu aceeași valoare probatorie, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Apelul este nelegal și din perspectiva aplicării greșite dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât în cauză nu s-a dat relevanță buletinului clădirii, datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată autorul G.M.I. deținea în str. B. nr. 118 o suprafață totală de 11200 mp teren, inclusiv suprafețele clădite, iar suprafața totală a corpurilor de clădire era de 315 mp. În conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Actul normativ de preluare îl reprezintă Decretul-lege nr. 92/1950, fără a fi menționată însă suprafața exactă de care acesta a fost deposedat prin prisma dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și luând în calcul și poziția pârâtei, care nu a contestat întinderea dreptului de proprietate al autorului contestatorilor (caz în care i-ar fi incumbat sarcina probei), cele două instanțe de fond și apel au făcut o greșită aplicare a textelor de lege menționate mai sus, apreciind declarația globală de impunere ca fiind o probă irefutabilă în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate. Nu s-au avut în vedere de către aceste instanțe și celelalte acte doveditoare și nici prezumțiile simple ce derivă din acestea.

Astfel, instanța de apel nu putea reține că nu s-a făcut dovada circulației juridice a terenului între anii 1935 și 1950, întrucât au depus la dosarul cauzei un act intitulat Buletinul Clădirii, datat în anul 1948, în care autorul lor figurează cu o suprafață totală a terenului, inclusiv suprafețele clădite, de 11200 mp, ceea ce prezumă că în anul 1948 (cu 2 ani înainte de naționalizare) încă deținea acest teren, iar ștampila aplicată pe acest document cu mențiunea "naționalizat" indică clar că la momentul naționalizării, adică anul 1950, autorul recurenților deținea încă această suprafață de teren.

Recurenții consideră că Declarația Globală din 8 martie 1950, în care autorul lor apare doar cu suprafața de teren de 3600 mp, reprezintă o declarație pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și a proprietăților asimilate lor, adică a suprafeței de teren aferente proprietăților clădite (construcții), astfel explicându-se de ce în această declarație nu apare suprafața totală a terenului deținut de autorul lor. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Ambele instanțe de fond au făcut o corectă aplicare a legii.

Astfel, art. 23 al Legii nr. 10/2001 se referă exclusiv la data până la care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate, iar prin art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se prevede că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, fără ca, în cuprinsul anexei la acest decret, să fie menționată suprafața exactă de care proprietarul a fost deposedat. Prin urmare, sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate nu se aplică prezumția instituită de art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, întinderea dreptului de proprietate urmând a fi probată pe baza înscrisurilor depuse la dosar.

Recurenții au făcut dovada cu actul de vânzare-cumpărare încheiat în 29.10.1935, că autorul lor, G.M.I., a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118 (fost 124), compus din teren cu lungimea de 152 stânjeni, respectiv 288,27 m și 20 stânjeni lățimea, respectiv 37,93 m, terenul măsurând 3040 stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă cu două camere și prispă, o magazie de zid, lungă de 20 m și lată de 7 m. Ulterior, în faza recursului, a depus la dosar și Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în care autorul recurenților figurează cu o suprafață totală a terenului, inclusiv suprafețele clădite, de 11200 mp, și mai multe corpuri de clădiri în suprafață totală de 315 mp, iar pe acest document se află ștampila cu mențiunea "naționalizat". Instanța de apel a recunoscut dreptul de proprietate al recurenților asupra imobilului în litigiu, însă a apreciat că întinderea acestui drept nu este cea rezultând din contractul de vânzare-cumpărare datând din anul 1935, deoarece în evidențele fiscale la nivelul anului 1950, respectiv din Declarația Globală nr. 1067/8/3/1950, autorul recurenților apare doar cu o casă de locuit în suprafață de 60 mp și teren în suprafață de 3600 mp, ceea ce dovedește că, anterior naționalizării, ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra unei părți a imobilului.

Recurenții susțin că nu a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate dobândit în anul 1935, iar acest aspect este demonstrat prin Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în care este menționată aceeași suprafață de teren și construcții cu cea din contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar mențiunea "Naționalizat", existentă pe acest buletin, dovedește că aceeași componență a imobilului a făcut obiectul naționalizării, explicația pentru evidențele fiscale diferite constând în faptul că acestea cuprind numai terenul aferent construcției. Recurenții nu au putut preciza temeiul juridic în raport de care evidențele fiscale de la nivelul anului 1950 impuneau limitarea terenului aferent clădirii la o anumită suprafață, pentru a putea justifica înregistrarea autorului recurenților cu o suprafață de teren și construcție mai mică decât cea menționată în actul de proprietate și în buletinul clădirii . Conform art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare în sensul art. 23 al Legii nr. 10/2001, se înțelege: "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol)". În considerarea acestui temei juridic, Înalta Curte observă că legiuitorul a înțeles ca, în materia Legii nr. 10/2001, să înlăture regula conform căreia dovada unui fapt contrar celui menționat într-un act autentic se realizează tot printr-un act autentic, textul art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007 permițând ca dovada dreptului de proprietate să se realizeze și printr-un istoric de rol fiscal, astfel cum este Declarația Globală din 8 martie 1950. Deoarece esențială sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate este data la care s-a realizat naționalizarea, adică anul 1950, în mod corect instanța de apel a acordat preferință actului care dovedește care era întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților la acea dată, în anul 1950. Câtă vreme declarația de impunere fiscală din 8 martie 1950 este ulterioară și contrară actelor care atestă proprietatea, respectiv contractului de vânzare-cumpărare din 29.10.1935 și Buletinului Clădirii datat 1948, fiind emisă în anul naționalizării, în mod corect s-a considerat că face dovada întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanților la momentul naționalizării.

Mențiunea "naționalizat" existentă pe Buletinul Clădirii din anul 1948 nu poate combate evidențele fiscale ulterioare, deoarece este o mențiune care dovedește doar că acest imobil a fost naționalizat, însă nu și împrejurarea că, la data naționalizării, componența imobilului era cea menționată în buletin. O astfel de prezumție ar fi fost corectă în măsura în care nu exista o probă contrară, cum este declarația globală de impunere din 1950, care se referă la același imobil, dar cu o altă componență a terenului și clădirii, mai mică decât cea din Buletinul Clădirii. Astfel fiind, mențiunea "naționalizat" nu este o dovadă indubitabilă că în patrimoniul lui G.M.I. ar fi continuat să existe întregul bun în perioada 1935 - 1950, atâta vreme cât s-a realizat proba contrară conform căreia la nivelul anului 1950 acesta figura cu altă suprafață de teren și construcții.

Înalta Curte constată că s-a făcut dovada contrară asupra întinderii dreptului de proprietate menționat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, printr-un înscris ulterior cu privire la care legea îngăduie dovedirea dreptului de proprietate, astfel încât recurenților le-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 în limitele dreptului de proprietate, astfel cum a fost probat a exista la momentul naționalizării, respectiv în anul 1950. Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu își găsește incidența în prezenta cauză, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de apelanții-reclamanți G.D. și I.A.O. împotriva Deciziei nr. 360 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2011.