ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 642/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2015 din 6 martie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate București și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău în contradictoriu cu care a solicitat următoarele:

- obligarea pârâtelor la plata unor penalități de 1.000 RON - cuantumul maxim stabilit prin art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 894 din C. proc. civ. - pentru fiecare zi de întârziere de punere în executare a Sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 5068 din 19 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2012;

- să se aprecieze și asupra oportunității amendării conducătorilor instituțiilor intimate.

Prin Sentința civilă nr. 2190 din 6 aprilie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepția necompetenței materiale, declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 87 din 27 mai 2015, Curtea de Apel Bacău a respins cererea, ca nefondată.

Sentința a fost recurată, iar prin Decizia nr. 127 din 27 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantului, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia de casare cu trimitere, instanța de recurs a stabilit următoarele:

Curtea de apel nu a analizat, pe fond, demersul judiciar inițiat de reclamant, în sensul de a stabili dacă autoritățile pârâte, prin conducătorii acestora, au refuzat punerea în executare a Sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău. În acest context, afirmația recurentului-reclamant, în sensul că prima instanță a invocat, de fapt, o veritabilă excepție a inadmisibilității acțiunii, precum și critica vizând nepunerea în discuția părților a acestei chestiuni de admisibilitate sunt pe deplin întemeiate, din această perspectivă hotărârea fiind afectată de viciul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., republicat, fiind nesocotite dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, hotărârea este nelegală și din perspectiva faptului că, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prima instanță s-a raportat la dispoziții legale fără incidență directă în cauză, situație ce a generat și menționarea unor considerente contradictorii. Prima instanță a corelat dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 cu cele ale art. 8 alin. (1), respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004, acestea din urmă reglementând materia cererii de anulare a actului administrativ, dispoziții care vizează acțiunea în anularea actului administrativ și care nu au relevanță în soluționarea speței, care are la bază o soluție de suspendare a executării.

În mod contradictoriu, deși prima instanță a recunoscut caracterul executoriu al sentinței, lipsa necesității de stabilire a vreunei obligații a emitentului actului administrativ, precum și că efectul imediat al Sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 este acela de recunoaștere retroactivă a dreptului reclamantului la tratament, în continuarea raționamentului juridic, a reținut că "legiuitorul nu a înțeles să acorde instanței de contencios administrativ puterea de a suplini provizoriu omisiunea autorității publice de a emite un act sau a efectua o operațiune".

Prima instanță s-a aflat în eroare și cu privire obiectul cauzei câtă vreme și-a motivat soluția prin prisma teoriei conform căreia instanța nu poate suplini provizoriu omisiunea autorității publice de a emite un act sau de a efectua o anumită operațiune administrativă. Or, reclamantul nu a solicitat instanței de executare obligarea autorității la emiterea vreunui act sau la efectuarea unei operațiuni administrative, ci a solicitat sancționarea persoanelor responsabile și plata unor despăgubiri pentru nerespectarea de către acestea a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești irevocabile, în temeiul căreia erau obligați la efectuarea unei operațiuni administrative, în speță la reluarea tratamentului pentru hepatita C, stopat printr-un act administrativ, a cărui executare fusese suspendată.

Prima instanță a repus în discuție chiar incidența art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 la situația de fapt prezentată de reclamant în cadrul cererii de suspendare a executării, prin considerentele dezvoltate încălcând autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 194/2012 a Curții de Apel Bacău și care a confirmat dreptul reclamantului de a obține suspendarea executării Deciziei nr. 182 din 23 ianuarie 2012 a C.N.A.S. conform procedurii prevăzute de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a depășit limitele învestirii sale, neavând competența să repună în discuție fondul dreptului recunoscut reclamantului prin hotărâre judecătorească, în prezenta speță aflându-ne în faza de executare a unui titlu executoriu.

Cu ocazia rejudecării, astfel cum dispune expres art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prima instanță va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, asupra fondului pretențiilor deduse judecății, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamant prin acțiune, de pârâți prin întâmpinare și de celelalte critici de care s-a prevalat recurentul și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii.

Prin Sentința nr. 5 din 16 februarie 2017, pronunțată în camera de consiliu, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamantul-creditor A. împotriva pârâtelor-debitoare Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Bacău și Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

- a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 8.060 RON cu titlu de penalități calculate pentru perioada 5 august 2014 - 20 octombrie 2016, pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, irevocabilă prin Decizia nr. 5068 din 19 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a luat act de precizarea reclamantului-creditor că nu solicită amendarea conducătorilor autorităților pârâte-debitoare.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta cânt și pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău căile de atac fiind întemeiate sau putând fi fundamentate în drept pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căilor de atac s-a arătat că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede expres că în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de această lege. Observăm astfel că legiuitorul a condiționat obligarea debitorului de parcurgerea procedurii de executare silită, procedură care nu a fost inițiată de reclamant, neexistând la momentul de față niciun demers în acest sens.

Tot în acest sens, din punct de vedere al aplicării penalităților, prevederile art. 905 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare, și anume, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

Ori, în speța de față, în accepțiunea termenului de "instanța de executare", înțelegem instanța competentă să încuviințeze executarea silită, fapt inaplicabil speței de față deoarece nu se poate vorbi despre o procedură de executare silită.

Totodată, din prisma aplicabilității art. 24 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, textul de lege mai sus invocat reglementează situația asigurării respectării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care a fost tranșat litigiul pe fond.

Ca atare, procedura de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este incidență în cazul punerii în executare a unei hotărâri judecătorești executorii prin care s-a dispus suspendarea vremelnică a executării unui act administrativ, cum este Sentința civilă nr. 194 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău.

În realitate cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2721 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2012, recurentul, în urma întreruperii tratamentului cu interferon și ribavirină în anul 2012, nu a mai beneficiat de niciun alt tratament.

În aceste condiții, din actele dosarului, reiese că recurentul-reclamant are în prezent fibroză gradul III, crescută de la gradul I, anterior întreruperii tratamentului.

Prin faptul că acestuia nu i s-a pus la dispoziție o altă terapie, iar Ordinul nr. 1379/1023/2015 limitează aprobarea tratamentului numai pentru pacienții cu fibroză gradul IV, care este stadiul terminal, demonstrează că s-a încălcat dreptul recurentului la asistență medicală preventivă, dreptul la sănătate, prevăzut de Cartă, ce conține norme obligatorii pentru autoritățile cu competențe în domeniu.

O asemenea încălcare poate fi constatată de instanța de contencios administrativ, dat fiind faptul că prevederile dreptului european și implicit ale Cartei se aplică direct și obligatoriu de instanța națională.

Față de acestea, s-a constatat că refuzul intimaților este nejustificat, în sensul disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Cât privește recursul reclamantului, acesta vizează, pe de o parte, perioada în care i-au fost acordate daunele, apreciind că aceasta ar fi trebuit să curgă de la data de 10 octombrie 2012 cât și în ceea ce privește cuantumul acestora.

Cât privește întinderea perioadei, este de netăgăduit faptul că prin Sentința civilă nr. 194 din 10 octombrie 2012 doar s-a suspendat decizia de întrerupere a tratamentului. Reluarea acestuia, în cazul concret analizat, cu altă medicație, nu putea fi făcută în mod automat, ci la cererea pacientului, în urma unor observații medicale, ceea ce acesta a și recunoscut însă a formulat cererea în data de 5 august 2014.

Cât privește cuantumul penalităților prin cererea inițială de chemare în judecată reclamantul nu a motivat cuantumul pretins. Față de motivarea instanței de fond în ceea ce privește reducerea penalității pe zi de întârziere, prin prezentul recurs nu s-a conturat o critică reală a acestei decizii, astfel că instanța apreciază temeinică și legală soluția instanței de fond.

Cum în raport de motivele invocate, nici unul dintre recursuri nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 88 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a le respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău împotriva Sentinței nr. 5 din 16 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM