ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1524/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate București și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor penalități de 1000 RON, pentru fiecare zi de întârziere în punerea în executare a sentinței civile nr. 194/10.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 5068/19.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 2190 din 06 aprilie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 aprilie 2015. 1.

Prin sentința civilă nr. 87 din 27 mai 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate București și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău, ca nefondată. 1.

Împotriva sentinței civile nr. 87 din 6 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 1.

Prin decizia nr. 127 din 27 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 87 din 6 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 noiembrie 2016, sub nr. x/2015*. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 05 din 16 februarie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Bacău și Casa Națională de Asigurări de Sănătate; (ii) a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 8.060 RON, cu titlu de penalități calculate pentru perioada 05 august 2014 - 20 octombrie 2016, pentru neexecutarea sentinței civile nr. 194 din 10.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 5068 din 19.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; (iii) a luat act de precizarea reclamantului că nu solicită amendarea conducătorilor autorităților pârâte. 3. Calea de atac exercitată în cauză în al doilea ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 05 din 16 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău. 3.1. Prin recursurile declarate de pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. 3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dintr-o dublă perspectivă. Astfel, printr-un prim rând de critici, recurentul-reclamant a invocat nelegala reducere a cuantumului penalităților aplicate pentru nepunerea în executare a sentinței nr. 194/10.10.2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (prin care s-a hotărât suspendarea executării deciziei administrative de întrerupere a tratamentului medical), reducere care încalcă dispozițiile art. 905 C. proc. civ.. Instanța de fond, ignorând caracterul obligatoriu al primei decizii de casare, a stabilit că penalitățile au caracterul unor daune cominatorii, neavând caracter reparatoriu și a ignorat valorile sociale afectate prin nepunerea în executare a hotărârii, care nu sunt unele de ordin patrimonial, ci se referă la dreptul la viață și sănătate. Cuantumul penalităților a fost redus substanțial, sub minimul prevăzut de lege de 100 RON/zi de întârziere, cu ignorarea probelor administrate, care demonstrau înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului, în urma deciziei de întrerupere a tratamentului medical, dar și a pericolului social creat prin refuzul de punere în executare a hotărârii de suspendare a efectelor deciziei de întrerupere a tratamentului medical. De asemenea, recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ., prin reducerea de către instanța de fond a cuantumului penalităților din prima etapă a procedurii și fără să țină seama că pârâtele nu au pus în executare hotărârea de suspendare și nici nu au solicitat reducerea cuantumului penalităților. Or, reducerea cuantumului penalităților este permisă în condițiile în care debitorul pune în executare hotărârea judecătorească. Argumentele expuse au fost subsumate de recurentul-reclamant și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Prin al doilea rând de critici, raportate la aceleași motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea stabilirii penalităților numai pentru perioada 05.08.2014- 20.10.2016, în loc de perioada 21.05.2013 - 19.10.2016, adică, prin neluarea în considerare a datei rămânerii definitive a sentinței nr. 194/10.10.2012. 4. Soluția pronunțată de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău, împotriva sentinței nr. 05 din 16 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. 5. Contestația în anulare promovată în cauză Împotriva deciziei nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamantul A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 22 aprilie 2019, sub nr. x/2019, solicitând anularea deciziei din recurs și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii principale și obligării intimatelor la plata de penalități de 1.000 RON/zi de întârziere pentru perioada 05.08.2014 - 20.10.2016. 6. Soluția pronunțată asupra contestației în anulare Prin decizia nr. 5177 din 30 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015; (ii) a anulat în parte decizia contestată, respectiv, în privința soluționării recursului declarat de reclamantul A.; (iii) a dispus reluarea judecării recursului reclamantului în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităților. (iv) a fixat termen pentru judecarea recursului, în limitele stabilite, la data de 11 martie 2020, cu citarea părților. Motivând soluția astfel dispusă, Înalta Curte a reținut că, prin contestația în anulare, reclamantul a invocat omisiunea de cercetare de către instanța de recurs a motivelor de casare referitoare la nelegala stabilire/reducere a cuantumului penalităților de întârziere de către instanța de fond. Înalta Curte a constatat a fi reale criticile contestatorului, reținând că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs formulate de reclamant, prin care s-a invocat: aplicarea greșită a prevederilor art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ., evaluarea greșită a cuantumului penalităților, raportat la importanța dreptului vătămat (dreptul la sănătate), ignorarea deciziei de casare, care a stabilit că penalitatea poate avea caracter reparatoriu, ignorarea probatoriului administrat cu privire la consecințele privării de tratament medical a reclamantului în baza deciziei de întrerupere a acestuia și chiar încălcarea principiului disponibilității, în considerarea împrejurării că, prin apărările lor, pârâtele nu au cerut o astfel de clemență, în sensul reducerii cuantumului penalităților. S-a constatat existența unei omisiuni clare a instanței de recurs de a cerceta motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, sub motivarea sumară și contrară conținutului cererii de recurs, potrivit căreia, din recursul declarat nu se conturează critici reale la adresa hotărârii instanței de fond, sub aspectul reducerii cuantumului penalităților de întârziere. Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a anulat în parte decizia contestată, respectiv, în privința soluționării recursului declarat de reclamantul A., dispunând reluarea judecății asupra acestui recurs, în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităților. II. Soluția Înaltei Curți cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, în limitele stabilite prin decizia nr. 5177 din 30 octombrie 2019, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. În consecință, Înalta Curte va examina recursul dedus judecății prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de considerentele deciziei nr. 5177 din 30 octombrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar va analiza recursul declarat de reclamant în limitele motivului de casare referitor la reducerea cuantumului penalităților, în cuprinsul căruia criticile reclamantului pot fi sintetizate prin raportare la următoarele aspecte de nelegalitate: - aplicarea greșită a prevederilor art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ. - evaluarea greșită a cuantumului penalităților raportat la importanța dreptului vătămat (dreptul la sănătate); - ignorarea deciziei de casare, care a stabilit că penalitatea poate avea caracter reparatoriu; - ignorarea probatoriului administrat cu privire la consecințele privării de tratament medical a reclamantului în baza Deciziei de întrerupere a acestuia; - încălcarea principiului disponibilității, în considerarea împrejurării că, prin apărările lor, pârâtele nu au solicitat reducerea cuantumului penalităților. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 905 (actual art. 906) alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Recurentul-reclamant a invocat, subsumat acestei critici, faptul că instanța de fond a procedat la stabilirea sumei definitive datorate de pârâte pentru neexecutarea obligației stabilite prin sentința civilă nr. 194 din 10.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 905 alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ., deși nu erau îndeplinite cerințele acestor texte de lege, potrivit cărora: "(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării". A susținut recurentul-reclamant că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile referitoare la executarea obligației de către debitor și la formularea de către acesta a unei contestații la executare, în cadrul căreia să solicite reducerea cuantumului penalităților. Instanța de control judiciar reține că mecanismul stabilit de art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 905 C. proc. civ. civilă presupune, într-adevăr, stabilirea penalităților prin parcurgerea a două etape. Prima etapă vizează stabilirea unor penalități de la 100 la 1000 de RON pe fiecare zi de întârziere în executarea obligației, în condițiile art. 905 alin. (2) C. proc. civ., pe când cea de-a doua etapă vizează stabilirea cu titlu definitiv a penalităților cuvenite creditorului, în cazul în care debitorul nu execută obligația în termen de 3 luni de la data stabilirii penalităților, conform art. 905 alin. (4) C. proc. civ., iar în cazul în care debitorul a executat obligația, penalitatea va putea fi redusă ori chiar înlăturată, pe calea contestației la executare, în condițiile art. 905 alin. (5) C. proc. civ. În cauză, datorită specificului cauzei, instanța de fond a trecut în mod corect la stabilirea cu titlu definitiv a penalității cuvenite reclamantului pentru neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu, situație în care a apreciat și asupra proporționalității dintre pretențiile reclamantului și consecințele neexecutării obligației, reducând penalitatea stabilită pe fiecare zi de întârziere sub cuantumul minim prevăzut de art. 905 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte constată că, la data soluționării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu (16 februarie 2017), nu mai subzistau efectele sentinței civile nr. 194 din 10.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care, ca urmare a suspendării executării deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experți de la nivelul CNAS, pârâtele erau obligate la reluarea tratamentului cu Ribavirinum și Peg-Interferon acordat reclamantului, până la soluționarea irevocabilă, pe fond, a cererii de anulare a acestui act administrativ (obiect al dosarului nr. x/2012). Prin decizia nr. 2721 din 20.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a menținut soluția de respingere pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu privire la acțiunea vizând anularea deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experți de la nivelul CNAS. În consecință, efectele sentinței civile nr. 194 din 10.10.2012 (prin care s-a hotărât suspendarea executării deciziei administrative de întrerupere a tratamentului medical) s-au produs până la data de 20 octombrie 2016, ceea ce înseamnă că, tot până la acest moment temporal a subzistat și caracterul executoriu al hotărârii judecătorești care reprezintă temeiul cererii reclamantului de stabilire a penalităților pentru nepunerea în executare a titlului. După data de 20 octombrie 2016, reclamantul nu mai avea posibilitatea obținerii executării obligației stabilite în sarcina pârâtelor, astfel încât nu mai erau îndeplinite cerințele art. 905 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd stabilirea unei penalități pe zi de întârziere, calculată "până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu". Înalta Curte constată că aplicarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 905 C. proc. civ., a ținut cont de situația litigiilor derulate între părți și de împrejurarea că, la data soluționării cererii reclamantului, stabilirea unei penalități calculată pe fiecare zi de întârziere reprezenta o măsură lipsită de finalitate. Măsura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o modalitate de constrângere a debitorului la executarea obligației, însă, în condițiile în care obligația nu mai există, măsurile de constrângere nu se justifică, scopul dispunerii lor neputând fi satisfăcut, iar termenul pentru care pot fi dispuse nefiind determinabil. Pe cale de consecință, instanța de fond a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ., respectiv a stabilit penalitatea zilnică cuvenită cu titlu definitiv creditorului, pentru perioada în care obligația pârâtelor a existat și acestea au refuzat nejustificat executarea. Această soluție concordă cu situația juridică stabilită în urma finalizării litigiilor purtate între părți, dar este conformă și cu interesul procesual subsidiar al reclamantului, de a obține despăgubiri pentru neexecutarea obligației, în condițiile în care interesul principal al acestuia (reluarea tratamentului cu medicamentele indicate) nu mai era de actualitate. În ceea ce privește critica reclamantului privind reducerea cuantumului penalităților, din perspectiva inexistenței unei cereri a debitorului în acest sens, formulată în procedura de executare silită, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior expuse, cu privire la specificul speței, care susțin și concluzia de respingere, ca nefondată, a acestei critici. Sintetizând argumentele înfățișate, Înalta Curte reține că, la data soluționării pe fond a cererii reclamantului, măsura aplicării penalităților pe zi de întârziere în executarea obligației nu avea o finalitate concretă, reclamantul fiind îndreptățit doar la plata unor despăgubiri datorate pentru conduita nejustificată a pârâtelor. În acest context, instanța de judecată putea aprecia asupra cuantumului final al penalităților, fără a fi ținută de limitele stabilite de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât apărările formulate de pârâte, prin care au solicitat respingerea cererii în totalitate, fără a solicita, subsidiar, reducerea penalităților, s-au întemeiat pe o situație litigioasă diferită la data depunerii întâmpinărilor față de cea existentă la data soluționării cauzei, după casarea cu trimitere la rejudecare. Inexistența unei cereri exprese a debitorului, de reducere a penalităților, formulată în cadrul unei contestații la executare, nu poate constitui un argument pe care recurentul-reclamant să-l opună cu succes, având în vedere că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu pe cele ale art. 905 C. proc. civ.. Este adevărat că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 905 C. proc. civ., dar numai în ceea ce privește penalitățile ce pot fi acordate creditorului, nu și în privința necesității existenței unei proceduri de executare silită, respectiv a formulării unei contestații la executare de către debitor. Diferența dintre textul Legii speciale nr. 554/2004 și textul normei generale din C. proc. civ. este tocmai aceea că, în contenciosul administrativ, măsurile de constrângere a autorității debitoare la executarea obligației stabilite prin hotărâre judecătorească (respectiv, amendă aplicată conducătorului autorității și penalități în favoarea creditorului) pot fi solicitate și dispuse fără urmarea, în prealabil, a procedurilor de executare silită. Așadar, trimiterea la textul art. 905 C. proc. civ. va fi înțeleasă doar în referire la modalitatea de stabilire a penalităților și a cuantumului acestora, fără includerea procedurilor reglementate de acest text de lege, specifice executării silite în materie civilă, procedură inaplicabilă în contenciosul administrativ. În concluzie, instanța de control judiciar constată că instanța de fond se putea pronunța în sensul reducerii penalităților solicitate de reclamant, chiar și în lipsa unei cereri exprese a debitorului, cuantumul despăgubirilor cuvenite prin acțiune putând fi cenzurat de instanța de fond, ca parte a competenței acesteia de apreciere asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Neîntemeiate sunt și argumentele reclamantului referitoare la încălcarea deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual. S-a susținut de către recurent că instanța de rejudecare a schimbat natura juridică a despăgubirilor solicitate prin acțiune, astfel cum fusese stabilită de instanța de recurs, reducând cuantumul penalităților, ceea ce le-a lipsit de caracterul reparator. Înalta Curte reține că reducerea cuantumului pretențiilor solicitate de reclamant nu echivalează cu lipsirea acestora de caracterul reparator și nu vine în contradicție cu dezlegările instanței de recurs. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat anterior, stabilirea penalităților de întârziere în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 905 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a solicitat reclamantul, nu are un caracter reparator, ci reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la executarea obligației, iar instanța de fond a constatat că această procedură nu mai era aplicabilă speței. Ca atare, prima instanță a trecut la stabilirea, cu caracter definitiv, a despăgubirilor cuvenite reclamantului, suma astfel stabilită, prin raportare la art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ., fiind menită să acopere prejudiciile suferite de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către debitoare. În concluzie, reducerea penalităților aplicate pe fiecare zi de întârziere sub limita stabilită de art. 905 alin. (2) C. proc. civ. nu reprezintă o suprimare a caracterului reparator al despăgubirilor, ci o apreciere a instanței de judecată asupra cuantumului reparației cuvenită reclamantului, în raport de consecințele de ordin negativ suferite prin refuzul debitorului de executare a obligației stabilite prin hotărârea jduecătorească. Un ultim set de critici formulate de reclamant se circumscriu cuantumului penalităților stabilite de instanța de fond, acesta susținând că, prin scăderea penalităților sub limita prevăzută de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a ignorat probele administrate în cauză și importanța dreptului vătămat (dreptul la sănătate). Anterior, Înalta Curte a reținut că instanța de fond, în stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantului, nu era ținută de limitele impuse de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., putând reduce sau înlătura în totalitate penalitățile stabilite pe zi de întârziere, conform art. 905 alin. (5) C. proc. civ. Analizând indicatorii după care s-a ghidat instanța de fond în stabilirea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte constată că au fost avute în vedere criterii precum conduita pârâtelor, perioada în care acestea au refuzat punerea în executare a obligației, particularitățile cauzei (respectiv faptul că neexecutarea pretinsă de reclamant privește o hotărâre provizorie), dar și împrejurarea că starea de sănătate a reclamantului este determinată de afecțiunea medicală însăși. Deși recurentul susține că, prin refuzul reluării tratamentului stopat prin decizia comisiei medicale, starea sa de sănătate a fost afectată, aspect pretins dovedit cu acte și analize medicale, Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de considerentele deciziei nr. 2721 din 20.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit, cu caracter definitiv, legalitatea Deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experți de la nivelul CNAS și, prin urmare, corectitudinea măsurii de încetare a tratamentului urmat de reclamant. S-a arătat în cuprinsul deciziei Înaltei Curți că: "Referitor la respectarea legislației interne, respectiv a Ordinului nr. 461/477/2010, pentru luarea deciziei de întrerupere a tratamentului cu interferon și ribavirină, se constată că au fost respectate dispozițiile legale, în sensul că valoarea viremiei la 12 săptămâni de tratament nu a permis continuarea acestuia. Indiferent dacă se confirmă greșelile la inițierea tratamentului pe care recurentul nu le-a reclamat decât cu ocazia formulării acțiunii în justiție, protocoalele și ghidurile medicale unanim acceptate contraindică în mod categoric reluarea tratamentului cu interferon și ribavirină. Ceea ce interesează este faptul că întreruperea tratamentului s-a făcut ca urmare a lipsei de reacție a organismului pacientului, ceea ce a demonstrat încadrarea în categoria non responder. În prezent, nu mai are relevanță că tratamentul a fost aprobat pentru 16 săptămâni și nu 24 săptămâni, dacă în a 12-a săptămână la reevaluare, recurentul nu a răspuns la tratament. Dozajul mai mic nu este demonstrat, iar aprobarea continuării tratamentului o realizează numai comisia de specialitate și nu medicul curant. Din actele dosarului rezultă că recurentul și-a dat consimțământul pentru întreruperea tratamentului, decizia atacată poartă semnăturile tuturor membrilor comisiei, iar faptul că recurentul are și diabet nu a reprezentat cauza principală a luării deciziei comisiei. În concluzie, Înalta Curte va constata neîndeplinirea motivelor de recurs în ceea ce privește luarea deciziei de întrerupere a tratamentului dispus în baza Ordinului nr. 461/477/2010." Așadar, nu există o legătură de cauzalitate între oprirea tratamentului cu Ribavirinum și Peg-Interferonum și refuzul reluării acestuia, pe de-o parte și afectarea stării de sănătate a reclamantului, pe de altă parte, atât timp cât, nici pe perioada acordării tratamentului, nu s-a remarcat o reacție pozitivă a organismului, ceea ce a și condus la luarea deciziei de întrerupere a tratamentului. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că suma stabilită de instanța de fond cu titlu de despăgubiri are un cuantum rezonabil și proporțional, raportat la consecințele efectiv suportate de reclamant prin refuzul pârâtelor de a executa obligația de reluare a tratamentului cu Ribavirinum și Peg-Interferon. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.