ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5177/2019

Ședința publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Bacău împotriva sentinței nr. 5 din 16 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul A., înregistrată la data de 22 aprilie 2019, prin care solicită anularea deciziei din recurs și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii principale și obligării intimatelor la plata de penalități de 1.000 RON/zi de întârziere pentru perioada 05.08.2014- 20.10.2016.

Contestația în anulare este întemeiată în drept pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul susținând că decizia atacată nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul nu au fost analizate toate motivele de casare invocate prin recursul reclamantului- contestator, respectiv, că instanța de recurs, respingând recursul său, a omis să cerceteze argumentele referitoare la nelegalitatea stabilirii de către instanța de fond a cuantumului penalităților, sub aspectul reducerii nepermise și contrare legii a cuantumului acestor penalități.

Astfel, a arătat contestatorul, în memoriul de recurs a motivat cuantumul penalităților, solicitând acordarea cuantumului maxim de 1000 RON/zi de întârziere stabilit de art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că i-a fost afectat dreptul la viață și la sănătate prin atitudinea intimatelor.

Or, paradoxal, remarca simplistă că nu a motivat cuantumul penalităților, când, în realitate, exista o amplă motivare și acte la dosar, din care rezultă afectarea vieții și agravarea bolii de ficat datorită refuzului intimatelor de a respecta sentința de suspendare și de a relua tratamentul medical ulterior suspendării deciziei nelegale de întrerupere a tratamentului medical, echivalează clar cu omisiunea cercetării unuia dintre motivele de casare indicate în recurs.

Aceeași instanță de recurs, a mai arătat contestatorul, a omis să cerceteze, cu referire la motivația amplă din memoriul de recurs prin care susținea greșita aplicare a legii și încălcarea legii de către instanța de fond, ce procedase nelegal la reducerea cuantumului penalităților la un prag insignifiant și sfidător, aceste motive de casare, în concret, apreciind, fără să precizeze clar, că prin recurs nu s-a conturat o critică reală a sentinței în privința reducerii cuantumului penalităților.

Or, o astfel de apreciere superficială, fără a se preciza de ce se apreciază că, în recurs, nu s-a conturat o critică reală a sentinței recurate, echivalează din nou cu neluarea în seamă a tuturor motivelor de casare ce vizau nelegalitatea sentinței, în privința reducerii cuantumului penalităților.

Solicită contestatorul a se avea în vedere că, într-o primă teză de casare, la nivel de principiu, raportat la faptul că art. 24 din Legea nr. 554/2004 se completează cu art. 905 C. proc. civ., instanța de fond nu avea dreptul să reducă cuantumul penalităților, deoarece nu se afla în cadrul procesual al unei contestații la executare - instanța de recurs nu a răspuns concret la acest motiv de casare, și nici nu l-a înlăturat motivat.

Or, a susținut contestatorul, dacă textul de lege (art. 905 alin. (5) C. proc. civ.) indică modul în care poate fi redusă penalitatea și instanța de fond, nefiind învestită cu o contestație la executare, totuși a redus penalitățile, înseamnă că instanța de fond, fără să fi fost cenzurată efectiv și concret de către instanța de recurs, a încălcat rigorile legii și calea procesuală indicată expres de norma legală pentru reducerea penalităților.

Pe de altă parte, a mai arătat contestatorul, într-o a doua teză de casare susținea că, tot art. 905 alin. (5) C. proc. civ. dispune că penalitatea poate fi redusă sau înlăturată numai dacă debitorul pune în executare, totuși, titlul executoriu. Or, în cazul de față, sentința de suspendare a deciziei nelegale de întrerupere a tratamentului medical, ce echivala cu reluarea tratamentului medical, nu a fost pusă în executare, iar penalitatea nu putea fi astfel redusă de către instanța de fond.

Instanța de recurs nu a răspuns concret la acest motiv de casare, și nici nu l-a înlăturat motivat.

În opinia contestatorului, în mod categoric, instanța de recurs nu a dorit să cerceteze încălcarea flagrantă și evidentă de către instanța de fond a legii, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 905 alin. (5) C. proc. civ., arătând doar simbolic că nu s-a conturat o critică reală, deși, în concret, trebuia să precizeze clar care sunt motivele care au condus la înlăturarea acestui motiv de casare.

Analizând contestația în anulare formulată, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept în care a fost încadrată, Înalta Curte constată că este fondată, urmând a fi admisă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., invocat de contestator drept temei al contestației sale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin sentința nr. 5 din 16 februarie 2017 a Curții de Apel Bacău, a fost admisă în parte cererea reclamantului A. și au fost obligate pârâtele C.N.A.S. și C.A.S. a județului Bacău să-i plătească reclamantului suma de 8.060 RON cu titlu de penalități calculate pentru perioada 5 august 2014- 20 octombrie 2016, pentru neexecutarea sentinței civile nr. 194/10.10.2012 a Curții de Apel Bacău (irevocabilă prin decizia nr. 5068/19.04.2013 a I. C. civ..J).

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtele, recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 642/12.02.2019 a I.C.C.J.- S.C.A.F., care face obiectul contestației în anulare.

Prin recursul său, reclamantul a criticat sentința nr. 5/2017, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând că această hotărâre a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, printr-un prim rând de critici, recurentul se referă la nelegala reducere a cuantumului penalităților aplicate pentru nepunerea în executare a sentinței nr. 194/2012 a Curții de Apel Bacău (prin care s-a hotărât suspendarea executării deciziei administrative de întrerupere a tratamentului medical), reducere care încalcă dispozițiile art. 905 C. proc. civ.. Instanța de fond, ignorând caracterul obligatoriu al primei decizii de casare, a stabilit că penalitățile au caracterul unor daune cominatorii, neavând caracter reparatoriu și a ignorat valorile sociale afectate prin nepunerea în executare a hotărârii, care nu sunt unele de ordin patrimonial, ci se referă la dreptul la viață și sănătate. Cuantumul penalităților a fost redus substanțial, sub minimul prevăzut de lege de 100 RON/zi de întârziere, cu ignorarea probelor administrate, care demonstrau înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului în urma deciziei de întrerupere a tratamentului medical, dar și a pericolului social creat prin refuzul de punere în executare a hotărârii de suspendare a efectelor deciziei de întrerupere a tratamentului medical. De asemenea, recurentul- reclamant a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 905 alin. (4) și (5) C. proc. civ. prin reducerea de către instanța de fond a cuantumului penalităților din prima etapă a procedurii și fără să țină seama că pârâtele nu au pus în executare hotărârea de suspendare și nici nu au solicitat reducerea cuantumului penalităților.

Or, reducerea cuantumului penalităților este permisă în condițiile în care debitorul pune în executare hotărârea judecătorească.

Argumentele expuse sunt subsumate de recurent și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.- depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Prin al doilea rând de critici, raportate la aceleași motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., recurentul se referă la nelegalitatea stabilirii penalităților numai pentru perioada 05.08.2014- 20.10.2016, în loc de perioada 21.05.2013 - 19.10.2016, adică, prin neluarea în considerare a datei rămânerii definitive a sentinței nr. 194/10.10.2012.

Prin decizia nr. 642/12.02.2019 pronunțată în recurs, cât privește cuantumul penalităților, toate criticile recurentului- reclamant anterior expuse sunt înlăturate cu motivarea că:

"prin cererea inițială de chemare în judecată, reclamantul nu a motivat cuantumul pretins. Față de motivarea instanței de fond în ceea ce privește reducerea penalității de întârziere, prin prezentul recurs nu s-a conturat o critică reală a acestei decizii, astfel că instanța apreciază temeinică și legală soluția instanței de fond".

Contestația în anulare declarată se referă la omisiunea de cercetare de către instanța de recurs a motivelor de casare invocate de recurent în termen, respectiv, prin cererea de recurs, referitoare la nelegala stabilire/reducere a cuantumului penalităților de întârziere, de către instanța de fond.

În cauză, nu se poate afirma că, din felul în care motivele de recurs invocate de reclamant au fost tratate, ar rezulta numai neînsușirea lor de către instanța de recurs. În realitate, instanța de recurs nu a analizat aceste motive, prin care s-a invocat: aplicarea greșită a prevederilor art. 904 alin. (4) și (5) C. proc. civ., evaluarea greșită a cuantumului penalităților raportat la importanța dreptului vătămat (dreptul la sănătate), ignorarea deciziei de casare care a stabilit că penalitatea poate avea caracter reparatoriu, ignorarea probatoriului administrat cu privire la consecințele privării de tratament medical a reclamantului în baza Deciziei de întrerupere a acestuia și chiar încălcarea principiului disponibilității în considerarea împrejurării că, prin apărările lor, pârâtele nu au cerut o astfel de clemență, în sensul reducerii cuantumului penalităților.

Este adevărat că, dat fiind caracterul contestației în anulare de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea acestei căi de atac nu exercită un control de legalitate asupra deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Însă, în cauză, se constată o omisiune clară a instanței de recurs de a cerceta motivele de casare invocate de recurentul- reclamant, sub motivarea sumară și evident contrară conținutului cererii de recurs, potrivit căreia, din recursul declarat nu se conturează critici reale la adresa hotărârii instanței de fond, sub aspectul reducerii cuantumului penalităților de întârziere.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula în parte decizia contestată, respectiv, în privința soluționării recursului declarat de reclamantul A., urmând să reia judecata asupra acestui recurs, în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităților.

În acest sens, va fixa termen pentru judecarea recursului la data de 11 martie 2020, cu citarea părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

Anulează în parte decizia contestată, respectiv, în privința soluționării recursului declarat de reclamantul A..

Dispune reluarea judecării recursului reclamantului în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităților.

Fixează termen pentru judecarea recursului, în limitele stabilite, la data de 11 martie 2020, cu citarea părților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2019.