Decizia nr. 3992/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual - Procedura derulată în primul ciclu procesual 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanta doamna A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Neamț, decontarea serviciilor medicale sau medicamente în lipsa prezentării cardului național de sănătate, obligarea acestora la ștergerea datelor cu caracter personal, administrativ și medical care o vizează, înregistrate în SIUI și SIPE; anularea art. 15 lit. L), u), x), art. 33 lit. C), art. 99 lit. f) și 134 lit. k), art. 140 din contractul cadru privind condițiile acordării asistenței medicale, anularea OMS nr. 674/2012; reclamanta a invocat și excepția de nelegalitate a H.G. nr. 117/2013, a OMS nr. 674/2012, precum și excepția de neconstituționalitate a art. 330 - 338 din Legea nr. 95/2006, cu cheltuieli de judecată. Potrivit încheierii din data de 20 februarie 2014, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, această instanță a fost învestită cu anularea parțială a contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate 2013 - 2014; anularea Ordinului Ministerului Sănătății nr. 674/2012 și obligarea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și Ministerului Sănătății la elaborarea contractului - cadru prevăzut la art. 217 din Legea nr. 95/2006. 1.

Prin Sentința nr. 61 din 9 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea (cu cele trei capete de cerere) formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pentru lipsa calității procesuale pasive. 1.

Prin Decizia nr. 3794 din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 61 din 9 mai 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 2. Hotărârea primei instanței În rejudecare, prin Sentința nr. 27 din 25 martie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Guvernul României. 3. Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 27 din 25 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs doamna A., prin care a solicitat casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă curte de apel. În susținerea căii de atac promovate, doamna A., a expus un set de critici, circumscris motivului de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, prin cererea de recurs s-a arătat, în esență, următoarele: Singurul capăt de cerere asupra căruia s-a pronunțat instanța este obligarea pârâtelor la elaborarea unui nou contract cadru în care să se menționeze adeverința de asigurat ca document justificativ, cerere respinsă pe considerentul că legea a fost deja modificată în acest sens. Cu privire la anularea unor dispoziții din contractul cadru, instanța de fond a considerat că acestea nu și-au produs efecte până la data pronunțării, deși dispozițiile legale criticate nu se referă la utilizarea cardului de sănătate, ci la încărcarea datelor medicale în PIAS, astfel încât motivarea soluției este străină de obiectul cererii. Această cerere a fost respinsă în mod greșit, fără să se ia în considerare faptul că, de la data aprobării contractului cadru și până în prezent datele medicale au fost urcate în PIAS în baza legislației modificate sub acest aspect. Dispozițiile legale în baza cărora se încarcă datele medicale în PIAS și care sunt prevăzute în contractul-cadru a cărei anulare se cere sunt identice cu cele din proiectul de contract cadru afișat pe site-ul pârâtei CNAS. Cu privire la cererea de anulare a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 674/252 din 29 iunie 2012, instanța de fond nu s-a pronunțat, legislație rămasă nemodificată, motivarea fiind insuficientă și străină de obiectul cererii. Sub acest aspect, instanța de fond a reținut doar că acest ordin prin care a fost aprobat formularul de prescripție electronică și normele metodologice de utilizare a acestuia este în vigoare nemodificat de la data intentării acțiunii și la data pronunțării. Motivarea lapidară a instanței nu permite să se stabilească decât faptul că instanța a considerat că recurenta nu este furnizor de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale, ceea ce nu are sens. În situația în care se sugerează că se pot achiziționa produse medicale de la furnizori care nu au relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate, acest lucru presupune renunțarea la beneficiile care decurg din calitatea de asigurat. Nu se motivează, însă în nicio măsură, modul în care arhivarea electronică pe termen nedeterminat în DES (dosarul electronic al pacientului-componentă a PIAS), a produselor medicale achiziționate cu prescripție medicală afectează dreptul la viața intimă și privată a reclamantei și securitatea datelor medicale în cazul prelucrării nelegale a acestora. Cu privire la cererea de obligare a pârâților la elaborarea contractului cadru prevăzut de art. 217 din Legea nr. 85/2006 în care să se prevadă că adeverința de asigurat constituie document justificativ al calității de asigurat. Această cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 212 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și vizează o situație juridică viitoare, care necesită consolidare mai ales în condițiile în care cadrul legislativ se modifică continuu iar una dintre cele mai grave noutăți legislative o reprezintă obligația tuturor furnizorilor de servicii medicale, chiar și a celor care nu au contract cu casele de asigurări de sănătate, de a stoca în dosarul electronic al pacientului întregul istoric medical al acestuia și toate documentele medicale care îl privesc. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 235/2013 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 82/2012, invocată prin cererea din 28 octombrie 2013. Instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestei chestiuni, ci a acordat cuvântul numai pe excepția lipsei de interes și pe fond. În considerente s-a referit exclusiv la chestiunea prejudicială a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 85/2006. În fine, instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil, nepunând în discuția părților cererea de probe formulată în scris constând în interogatoriul pârâtelor și expertiza tehnică în domeniul informatic.

Apărările intimatelor Prin întâmpinările formulate, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Neamț, au solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea legii.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a probatoriului administrat, și a dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite, pentru considerentele arătate în continuare: Prima instanță a fost învestită în fapt cu trei cereri de către reclamantă, respectiv, anularea dispozițiilor art. 15 lit. l), u) și x), art. 33 lit. c), art. 99 lit. f), art. 134 lit. k) și art. 140 din Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013 - 2014, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 117/2013; anularea Ordinului comun Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate nr. 674/2012 și obligarea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a Ministerului Sănătății la elaborarea Contractului - cadru prevăzut la art. 217 din Legea nr. 95/2006, care să prevadă că adeverința de asigurat constituie document justificativ al calității de asigurat. Prin hotărârea atacată instanța de fond a respins excepția lipsei de interes și a respins în tot acțiunea reclamantei, apreciind, în esență, pe de o parte că dispozițiile legale criticate nu au produs niciodată efecte, în general și în ceea ce o privește pe reclamantă, în mod particular, acesta având posibilitatea legală de a face dovada calității de asigurat pe baza adeverinței de asigurat, iar pe de altă parte, în legătură cu legalitatea celor două acte administrative cu caracter normativ contestate, respectiv Ordinul nr. 674/2012 și H.G. nr. 117/2013, sunt aplicabile numai furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale care au încheiat contract cu casa de asigurări de sănătate județeană, în baza contractului-cadru și a Normelor metodologice, categorie care nu o include și pe reclamantă. Soluționând cauza, instanța de fond a expus succesiunea modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 95/2006, în perioada 2014 - 2018, cu referire concretă la normele expuse de reclamantă în susținerea acțiunii sale, fără a analiza, însă, în mod punctual argumentele juridice expuse în susținerea primelor două capete de cerere, și fără a expune raționamentul juridic care a condus la respingerea în fond a acțiunii, ceea ce, în viziunea Înaltei Curți, echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului cauzei. Este adevărat că de la data promovării acțiunii și până la data pronunțării instanței de fond, în al doilea ciclu procesual, cadrul normativ invocat în susținerea acțiunii deduse judecății a suferit mai multe modificări, însă acest fapt nu permitea instanței de fond o limitare la expunerea succesiunii normelor legale în discuție, și la soluționarea cauzei fără o analiză integral a fondului raportului juridic dedus judecății, cu afectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil. Această manieră de abordare a cauzei reclamantei și implicit soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei nu este însușită de instanța de control judiciar, care apreciază hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală, reflectând pe de o parte interpretarea și aplicarea formală a prevederilor legale pertinente în cauză, iar pe de altă parte necercetarea integrală a fondului cererii reclamantei, în raport cu situația de fapt invocată, circumscrisă dreptului acesteia la respectarea vieții de familie și private, în componenta privind protecția datelor sale medicale, cu referire concretă la prelucrarea datelor sale cu caracter medical, încărcate în Platforma informatică din asigurările de sănătate Astfel, este adevărat că față de modificarea cadrului legislativ, prin O.G. nr. 11/2014, respectiv H.G. nr. 49/2015, începând cu data de 1 februarie 2015 dovada calității de asigurat se face, în anumite condiții și pe baza adeverinței de asigurat, însă problema invocată de reclamantă, prin cererile privind anularea parțială a H.G. nr. 117/2013, precum și a Ordinului comun nr. 674/2012, respectiv încălcarea dreptului său la respectarea vieții de familie și private, prin stocarea pe perioadă nedeterminată și prelucrarea unor date medicale, colectate și încărcate, până la data de 1 februarie 2015, în platforma informatică de asigurări de sănătate, nu a fost analizată și dezlegată prin hotărârea instanței de fond. Prin concluzia că dispozițiile celor două acte administrative cu caracter normativ contestate de reclamantă, sunt incidente doar anumitor categorii de entități juridice, respectiv furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale care au încheiat contract cu casa de asigurări de sănătate județeană, în baza contractului cadru și a Normelor metodologice, categorie care nu o include și pe reclamantă, judecătorul fondului a respins cererea reclamantei fără o cercetare a fondului acesteia. Procedând astfel instanța de fond nu a observat că furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale, la care se face referire atât în cuprinsul H.G. nr. 117/2013 cât și a Ordinului comun nr. 674/2012 privind aprobarea formularului de prescripție medicală electronică pentru medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu și a Normelor metodologice privind utilizarea și modul de completare a formularului de prescripție medicală electronică pentru medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, le incumbă o serie de obligații în legătură cu prelucrarea datelor personale ale persoanelor fizice beneficiare a serviciilor medicale prestate, ceea ce impunea o cercetare a aspectelor invocate de reclamantă cu privire la nerespectarea, prin prisma respectivelor obligații, a garanțiilor asociate dreptului său la viață intimă, familială și privată. Prin urmare, nu se poate susține în mod rezonabil că sub incidența celor două acte administrative cu caracter normativ contestate, nu intră și drepturile invocate de reclamantă, în raport de care a fost respinsă excepția lipsei de interes, ce va fi menținută de instanța de control judiciar, câtă vreme activitatea furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale, în derularea raporturilor cu casele de asigurări sociale de sănătate, implică și acte de colectare și încărcare în platforma informatică de asigurări de sănătate a datelor medicale a persoanelor care au fost beneficiarii unor prescripții medicale electronice pentru medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond și-a limitat analiza la constatarea destinatarilor direcți ai H.G. nr. 117/2013, respectiv a Ordinului comun nr. 674/2012, fără a proceda la analiza criticilor formulate de reclamantă, prin prisma dispozițiilor art. 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, din perspectiva stocării datelor sale medicale privind servicii și produse medicale decontate din fonduri publice, pe o anumită platformă electronică, fără ca aceasta să se poată împotrivi în vreun fel. De altfel, nerecunoașterea dreptului de a se opune prelucrării datelor medicale, prin actele administrative cu caracter normativ contestate, a fost una din criticile expuse în mod constant de reclamantă pe tot parcursul litigiului. Prin urmare, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, instanța de fond nu s-a pronunțat integral asupra cererilor cu care a fost învestită, nu a expus motivele pentru care a respins criticile aduse de reclamantă celor două acte administrative cu caracter normativ contestate, nu a expus în mod clar și convingător raționamentul juridic care a condus la respingerea acțiunii, așa încât, este lipsită de orice îndoială concluzia că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru adoptarea unei soluții judicioase asupra fondului raportului juridic dedus judecății este necesară examinarea punctuală a situației relevată de reclamantă, a motivelor de nelegalitate invocate în legătură cu cele două acte administrative cu caracter normative, a afectării dreptului reclamantei, în calitate de asigurat, la pachetul de servicii de bază, prin impunerea unor obligații privind colectarea unor date medicale, existenței vătămărilor invocate de reclamantă chiar și în condițiile modificărilor succesive ale Legii nr. 95/2006, a apărărilor formulate de autoritățile intimate, astfel încât justul echilibru care trebuie să existe, între dreptul la ocrotirea sănătății și cel la viață intima, familială și private, să fie asigurat. În acest context, instanța de fond va ține cont de faptul că cele două acte administrative cu caracter normativ contestate de reclamantă, au fost emise în organizarea punerii în executare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, act normativ care nu reglementează nici limitele ingerințelor în dreptul la viață intima, familială și privată, în constituirea și gestionarea platformei informatice din asigurările de sănătate, și nici garanții ale respectării dreptului la viață intima, familială și private, în procedurile specific prelucrate datele medicale ale pacienților. În fine, instanța de fond va aprecia, în contextul general al cauzei, în ce măsură trimiterea pe care o face Legea nr. 85/2006 la prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), precum și a celorlalte prevederi legale în vigoare privind prelucrarea datelor cu caracter personal, constituie o garanție reală cu privire la respectarea dreptului la viața intima, familială și private, pe fondul prelucrării datelor medicale în cadrul DES, ca parte componentă a Platformei informatice din asigurările de sănătate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste motive, Înalta Curte în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va casa sentința recurată, doar argumentele care au condus instanța de fond la soluția de respingere a excepției lipsei de interes fiind fondate. În temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe întrucât instanța de fond nu a analizat toate motivele invocate prin cererea introductivă, ceea ce echivalează cu o parțială necercetare a fondului. În rejudecare, instanța de fond va avea în vedere faptul că datele personale și procesarea acestor informații țin de viața private a individului și că orice informație de natură medical intră în categoria datelor cu caracter personal, și implicit sub sfera de protecție a dispozițiilor art. 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respective art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; garantarea securității datelor medicale împotriva accesului neautorizat, reprezintă, obligația pozitivă a statului de a apăra respectarea vieții private a pacientului, prin intermediul unui sistem de reguli și garanții de protecție a datelor; protecția datelor personale, în special a celor medicale are o importanță fundamental pentru ca persoana să se bucure de dreptul său la respectarea vieții de familie și private, garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; atât respectarea confidențialității datelor privind sănătatea cât și consimțământul pacientului pentru prelucrarea datelor sale medicale, țin de respectarea demnitate umane. Instanța de fond, în rejudecare se va pronunța și asupra probelor solicitate de reclamantă și va soluționa cauza ținând seama și de jurisprudența CJUE invocată de reclamantă alături de legislația națională și jurisprudența CEDO aplicabilă cauzei.