ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1770/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5776 din 15 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta A.A.J. în contradictoriu cu pârâta Casa

Națională de Asigurări de Sănătate și a anulat dispozițiile art. 3 alin. (1) și

alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 emis de către pârâta Casa Națională

de Asigurări de Sănătate.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a examinat dispozițiile art. 1-3 din Ordinul nr. 894 din

1 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru

reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, emis de către președintele Casei Naționale

de Asigurări de Sănătate, reținând faptul că acest act a avut la bază Referatul

de aprobare al directorului general al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate

din 26 octombrie 2011; art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri

financiar-fiscale; art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 209

alin. (4) și ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările

ulterioare, și ale art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate, aprobat prin H.G. nr. 972/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a constatat că

susținerile reclamantei privind nelegalitatea art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul

atacat sunt fondate având în vedere că prin actul administrativ normativ atacat

este restrânsă incidența dispozițiilor legale, cu forță juridică superioară actului

administrativ, sub aspectul noțiunii „de obligații fiscale restante la 31 august

2011”, respectiv sub aspectul întinderii în timp a majorărilor de întârziere, respectiv

pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, față de facilitatea prevăzută în

mod efectiv de art. XI alin. (1) și (4) din O.G. nr. 30/2011, care nu prevede în

acest sens o restrângere în privința perioadei pentru care sunt recunoscute astfel

de facilități sub modalitatea anulării acestor accesorii aferente obligațiilor fiscale

principale restante la data de 31 august 2011.

Prin urmare, a constatat

judecătorul fondului, această facilitate privește toate obligațiile fiscale scadente

la data de 31 august 2011, iar nu numai acelea care sunt individualizate în declarațiile

contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere

emise și comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele

competente, neavând relevanță din perspectiva textului cu forță juridică superioară,

modul și data la care sunt individualizate astfel de obligații fiscale principale,

esențial conform legii fiind împrejurarea ca acestea să fie scadente până la data

de 31 august 2011.

În plus, Curtea a observat

că astfel de obligații fiscale principale devin scadente la data expirării termenelor

prevăzute pentru depunerea declarațiilor privind veniturile estimate/obținute efectiv

de către contribuabili, iar faptul că ulterior organele fiscale constată că aceste

obligații nu au fost îndeplinite întocmai pentru o astfel de individualizare a obligațiilor

fiscale scadente nu poate conduce la declararea scadenței acestora la data individualizării,

ci chiar la expirarea termenelor legale prevăzute pentru scadența diferitelor contribuții

fiscale, concluzie care se desprinde atât din dispozițiile O.G. nr. 92/2003, privind

C. proc. fisc., cât și ale Legii nr. 95/2006, acte normative cu putere de lege,

în temeiul cărora a fost emis ordinul atacat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, instanța

de fond a reținut că prin art. 3 alin. (3) din același ordin atacat, pârâtul a restrâns

sfera beneficiarilor unor astfel de facilități care privesc accesoriile obligațiilor

fiscale principale, acestea din urmă scadente potrivit dispozițiilor legale, până

la data de 31 august 2011.

Astfel, Curtea a reținut

că potrivit art. XI alin. (4) din O.G. nr. 30/2011 (4) prevederile alin. (1) - (3)

se aplică în mod corespunzător și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere,

reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale

stinse prin plată sau compensare, alineat care presupune îndeplinirea situației

premisă prevăzută de alineatul întâi, respectiv faptul că există obligații fiscale

principale scadente la data de 31 august 2011, precum și faptul că potrivit

art. 120 din O.G. nr. 92/2010, în forma în vigoare anterior O.U.G. nr. 39/2010,

majorările de întârziere curgeau până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Din această perspectivă

s-a constatat că dispozițiile art. XI alin. (4) din O.G. nr. 30/2011 nu restrânge

sfera majorărilor de întârziere, în sensul că urmează a fi luate în considerare

exclusiv majorările calculate până la data modificării disp. art. 120 din O.G.

nr. 92/2003 în sensul înlocuirii acestora cu dobânzile de întârziere (O.U.G.

nr. 39/2010), astfel cum dispune însă ordinul atacat, acesta dispunând exclusiv

cu privire la majorările privind perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, eliminând

prin interpretare totodată acordarea acestor facilității și pentru eventuale perioade

ulterioare de calcul al majorărilor în cauză.

În plus, Curtea a reținut

că pot exista situații în care astfel de majorări să fie calculate de către organele

fiscale în sarcina unor contribuabili ulterior modificării disp. art. 120 C.

proc. fisc., situație vizată în esență de legiuitor care prin disp. art. XI din

O.G. nr. 30/2011 a vizat toate aceste situații, astfel încât orice contribuabil

care plătește până la data menționată în textul de lege debitele fiscale principale

scadente până la data de 31 august 2011 să beneficieze de aceste măsuri de scutire

de la plata accesoriilor aferente, iar orice restrângere printr-un act administrativ

cu caracter normativ a sferei contribuabililor care pot beneficia, cel puțin ipotetic

de aceste beneficii fiscale, exclusiv la persoanele în privința cărora s-a constatat

că datorează aceste majorări până la data de 30 iunie 2010, încalcă disp. art. 1

alin. (5) din Constituția României și art. 77 din O.G. nr. 24/2000, precum și actele

normative care au stat la baza emiterii acestora.

Împotriva sentinței

civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

în termen legal pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin care s-a

solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței

atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei A.A.J.

Recurenta a învederat,

prin motivele de recurs, că sentința civilă nr. 5776 din 15 octombrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios

administrativ și fiscal, este nelegală și netemeinică, neputându-se acorda

facilități de natura celor solicitate de reclamantă în situația în care

contribuabilii înregistrează doar obligații de plată accesorii, obligațiile

principale fiind achitate anterior datei de 31 august 2011, precum și în cazul

în care obligațiile restante nu sunt individualizate în declarațiile contribuabilului

depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și

comunicate contribuabilului până la această dată.

A precizat recurenta că

o condiție esențială pentru acordarea facilităților este individualizarea

sumelor restante în declarațiile ce trebuiau depuse la casele de sănătate sau

în deciziile de impunere emise de aceste instituții până la data de 31 august

2011, astfel că este greșită interpretarea dată de instanța de fond în

sensul că nu sunt necesare formalitățile de înregistrare a declarațiilor

la casele de asigurări de sănătate cu atât mai mult cu cât obligație menționată

este prevăzută de prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma

în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare.

A considerat recurenta

că dispozițiile Ordinului nr. 894/2011 al președintelui Casei Naționale

de Asigurări de Sănătate nu aduc nicio restrângere a drepturilor prevăzute de

O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind

C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, acestea

fiind emise similar cu prevederile Ordinului ministrului finanțelor publice

nr. 2604/2011, pentru a pune în aplicare prevederile art. XI din ordonanța

mai sus menționată.

Intimata A.A.J. nu a depus

la dosar întâmpinare.

Recursul declarat de Casa

Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776

din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat, prin

sentința recurată, cu aplicarea și interpretarea corectă a legii, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta A.A.J. și au fost anulate dispozițiile

art. 3 alin. (1) și alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 privind

aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri

financiar-fiscale, emis de președintele Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate, dispoziții prin care s-a stipulat că ”Prin obligații de plată

principale restante la data de 31 august 2011 se înțelege obligațiile

de plată care sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse

până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate

contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente prevăzute

la art. 1 alin. (2)” [art. 3 alin. (1)], și, respectiv, că ”Majorările de întârziere

pentru care se acordă facilitățile prevăzute la art. 2 sunt cele datorate pentru

perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”.

Potrivit art. art. XI

din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind

C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, „(1) Pentru obligațiile fiscale restante la 31 august 2011, penalitățile

de întârziere se anulează sau se reduc, astfel: a) penalitățile

de întârziere se anulează dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora

se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011; b) penalitățile de întârziere se reduc cu 50% dacă obligațiile principale

și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până

la 30 iunie 2012. (2) Pentru dobânzile datorate până la data

stingerii și stabilite prin decizii comunicate după această dată, condiția se consideră

îndeplinită dacă dobânzile se sting până la termenul de plată prevăzut la art.

111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările

și completările ulterioare. (3) În cazul prevăzut la alin. (1),

se desființează, total sau parțial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat

ori nu căi de atac, actele administrative fiscale sau titlurile executorii prin

care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale,

stinse potrivit alin. (1). (4) Prevederile alin. (1)-(3)

se aplică în mod corespunzător și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere,

reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale

stinse prin plată sau compensare”.

Prima instanță a

reținut judicios că prin dispozițiile atacate de reclamantă, cuprinse

într-un act administrativ normativ, este restrânsă incidența dispozițiilor

legale, cu forță juridică superioară, sub aspectul noțiunii de ”obligații

fiscale restante la 31 august 2011” și, respectiv sub aspectul întinderii în

timp a majorărilor de întârziere ”pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”,

față de facilitatea prevăzută în mod efectiv de art. XI alin. (1) și (4)

din O.G. nr. 30/2011, care nu prevede în acest sens o restrângere în privința

perioadei pentru care sunt recunoscute astfel de facilități sub modalitatea

anulării acestor accesorii aferente obligațiilor fiscale principale restante

la data de 31 august 2011, fiind astfel nesocotite prevederile art. 78 din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

potrivit cărora „Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze

strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise

și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”.

Analizându-se dispozițiile

legale menționate anterior, se reține că pentru a se acorda facilitățile fiscale

prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. XI alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 30/2011,

se impune îndeplinirea următoarelor condiții: obligațiile fiscale să fie restante

la 31 august 2011 și obligațiile fiscale principale și dobânzile aferente acestora

să fie plătite voluntar sau prin compensare până la 31 decembrie 2011.

Dispozițiile

art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea prevederilor

art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003

privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale explicitează

ce se înțelege prin obligații de plată principale restante la data de 31 august

2011, însă, această individualizare prevăzută în cuprinsul art. menționat nu poate

conține soluții care să contravină prevederilor cuprinse în O.G. nr. 30/2011 pe

baza și în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 894/2011.

Or, în mod evident, în

raport de dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, dispozițiile mai

sus menționate prin care stabilește ce se înțelege prin obligații de plată

principale restante la data de 31 august 2011, sunt nelegale dacă se interpretează

în sensul excluderii unor obligații fiscale, care erau restante la data de 31

august 2011 și care au fost achitate până la data de 31 decembrie 2011, întrucât

modul de individualizare și de constatare a acestora nu trebuie să restrângă/limiteze

condiția ca obligațiile fiscale să fie restante la data de 31 august 2011.

În raport de cele mai

sus arătate, constatând că motivele de recurs nu sunt întemeiate și că sentința

atacată este legală și temeinică, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat

de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile

nr. 5776 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din

15 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 aprilie 2014.