ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1770/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5776 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.A.J. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a anulat dispozițiile art. 3 alin. (1) și alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 emis de către pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a examinat dispozițiile art. 1-3 din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G.

nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, emis de către președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, reținând faptul că acest act a avut la bază Referatul de aprobare al directorului general al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate din 26 octombrie 2011; art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale; art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 209 alin. (4) și ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin H.G.

nr. 972/2006, cu modificările și completările ulterioare. Curtea a constatat că susținerile reclamantei privind nelegalitatea art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul atacat sunt fondate având în vedere că prin actul administrativ normativ atacat este restrânsă incidența dispozițiilor legale, cu forță juridică superioară actului administrativ, sub aspectul noțiunii „de obligații fiscale restante la 31 august 2011”, respectiv sub aspectul întinderii în timp a majorărilor de întârziere, respectiv pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, față de facilitatea prevăzută în mod efectiv de art. XI alin. (1) și (4) din O.G.

nr. 30/2011, care nu prevede în acest sens o restrângere în privința perioadei pentru care sunt recunoscute astfel de facilități sub modalitatea anulării acestor accesorii aferente obligațiilor fiscale principale restante la data de 31 august 2011. Prin urmare, a constatat judecătorul fondului, această facilitate privește toate obligațiile fiscale scadente la data de 31 august 2011, iar nu numai acelea care sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente, neavând relevanță din perspectiva textului cu forță juridică superioară, modul și data la care sunt individualizate astfel de obligații fiscale principale, esențial conform legii fiind împrejurarea ca acestea să fie scadente până la data de 31 august 2011. În plus, Curtea a observat că astfel de obligații fiscale principale devin scadente la data expirării termenelor prevăzute pentru depunerea declarațiilor privind veniturile estimate/obținute efectiv de către contribuabili, iar faptul că ulterior organele fiscale constată că aceste obligații nu au fost îndeplinite întocmai pentru o astfel de individualizare a obligațiilor fiscale scadente nu poate conduce la declararea scadenței acestora la data individualizării,

ci chiar la expirarea termenelor legale prevăzute pentru scadența diferitelor contribuții fiscale, concluzie care se desprinde atât din dispozițiile O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., cât și ale Legii nr. 95/2006, acte normative cu putere de lege, în temeiul cărora a fost emis ordinul atacat în prezenta cauză. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că prin art. 3 alin. (3) din același ordin atacat, pârâtul a restrâns sfera beneficiarilor unor astfel de facilități care privesc accesoriile obligațiilor fiscale principale, acestea din urmă scadente potrivit dispozițiilor legale, până la data de 31 august 2011. Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. XI alin. (4) din O.G.

nr. 30/2011 (4) prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale stinse prin plată sau compensare, alineat care presupune îndeplinirea situației premisă prevăzută de alineatul întâi, respectiv faptul că există obligații fiscale principale scadente la data de 31 august 2011, precum și faptul că potrivit art. 120 din O.G. nr. 92/2010, în forma în vigoare anterior O.U.G. nr. 39/2010, majorările de întârziere curgeau până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Din această perspectivă s-a constatat că dispozițiile art. XI alin. (4) din O.G. nr. 30/2011 nu restrânge sfera majorărilor de întârziere, în sensul că urmează a fi luate în considerare exclusiv majorările calculate până la data modificării disp.

art. 120 din O.G. nr. 92/2003 în sensul înlocuirii acestora cu dobânzile de întârziere (O.U.G. nr. 39/2010), astfel cum dispune însă ordinul atacat, acesta dispunând exclusiv cu privire la majorările privind perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, eliminând prin interpretare totodată acordarea acestor facilității și pentru eventuale perioade ulterioare de calcul al majorărilor în cauză. În plus, Curtea a reținut că pot exista situații în care astfel de majorări să fie calculate de către organele fiscale în sarcina unor contribuabili ulterior modificării disp. art. 120 C. proc. fisc., situație vizată în esență de legiuitor care prin disp. art. XI din O.G.

nr. 30/2011 a vizat toate aceste situații, astfel încât orice contribuabil care plătește până la data menționată în textul de lege debitele fiscale principale scadente până la data de 31 august 2011 să beneficieze de aceste măsuri de scutire de la plata accesoriilor aferente, iar orice restrângere printr-un act administrativ cu caracter normativ a sferei contribuabililor care pot beneficia, cel puțin ipotetic de aceste beneficii fiscale, exclusiv la persoanele în privința cărora s-a constatat că datorează aceste majorări până la data de 30 iunie 2010, încalcă disp. art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 77 din O.G. nr. 24/2000, precum și actele normative care au stat la baza emiterii acestora.

Împotriva sentinței civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei A.A.J.

Recurenta a învederat, prin motivele de recurs, că sentința civilă nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, este nelegală și netemeinică, neputându-se acorda facilități de natura celor solicitate de reclamantă în situația în care contribuabilii înregistrează doar obligații de plată accesorii, obligațiile principale fiind achitate anterior datei de 31 august 2011, precum și în cazul în care obligațiile restante nu sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată.

A precizat recurenta că o condiție esențială pentru acordarea facilităților este individualizarea sumelor restante în declarațiile ce trebuiau depuse la casele de sănătate sau în deciziile de impunere emise de aceste instituții până la data de 31 august 2011, astfel că este greșită interpretarea dată de instanța de fond în sensul că nu sunt necesare formalitățile de înregistrare a declarațiilor la casele de asigurări de sănătate cu atât mai mult cu cât obligație menționată este prevăzută de prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare. A considerat recurenta că dispozițiile Ordinului nr. 894/2011 al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nu aduc nicio restrângere a drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, acestea fiind emise similar cu prevederile Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2604/2011, pentru a pune în aplicare prevederile art. XI din ordonanța mai sus menționată. Intimata A.A.J. nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În mod întemeiat, prin sentința recurată, cu aplicarea și interpretarea corectă a legii, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.A.J.

și au fost anulate dispozițiile art. 3 alin. (1) și alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, emis de președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dispoziții prin care s-a stipulat că ”Prin obligații de plată principale restante la data de 31 august 2011 se înțelege obligațiile de plată care sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente prevăzute la art. 1 alin. (2)” [art. 3 alin. (1)], și, respectiv, că ”Majorările de întârziere pentru care se acordă facilitățile prevăzute la art. 2 sunt cele datorate pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”.

Potrivit art. art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, „(1) Pentru obligațiile fiscale restante la 31 august 2011, penalitățile de întârziere se anulează sau se reduc, astfel: a) penalitățile de întârziere se anulează dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011; b) penalitățile de întârziere se reduc cu 50% dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 30 iunie 2012. (2) Pentru dobânzile datorate până la data stingerii și stabilite prin decizii comunicate după această dată, condiția se consideră îndeplinită dacă dobânzile se sting până la termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), se desființează, total sau parțial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat ori nu căi de atac, actele administrative fiscale sau titlurile executorii prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale, stinse potrivit alin. (1). (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale stinse prin plată sau compensare”.

Prima instanță a reținut judicios că prin dispozițiile atacate de reclamantă, cuprinse într-un act administrativ normativ, este restrânsă incidența dispozițiilor legale, cu forță juridică superioară, sub aspectul noțiunii de ”obligații fiscale restante la 31 august 2011” și, respectiv sub aspectul întinderii în timp a majorărilor de întârziere ”pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”, față de facilitatea prevăzută în mod efectiv de art. XI alin. (1) și (4) din O.G.

nr. 30/2011, care nu prevede în acest sens o restrângere în privința perioadei pentru care sunt recunoscute astfel de facilități sub modalitatea anulării acestor accesorii aferente obligațiilor fiscale principale restante la data de 31 august 2011, fiind astfel nesocotite prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”. Analizându-se dispozițiile legale menționate anterior, se reține că pentru a se acorda facilitățile fiscale prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. XI alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 30/2011, se impune îndeplinirea următoarelor condiții: obligațiile fiscale să fie restante la 31 august 2011 și obligațiile fiscale principale și dobânzile aferente acestora să fie plătite voluntar sau prin compensare până la 31 decembrie 2011. Dispozițiile art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale explicitează ce se înțelege prin obligații de plată principale restante la data de 31 august 2011, însă, această individualizare prevăzută în cuprinsul art. menționat nu poate conține soluții care să contravină prevederilor cuprinse în O.G.

nr. 30/2011 pe baza și în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 894/2011. Or, în mod evident, în raport de dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, dispozițiile mai sus menționate prin care stabilește ce se înțelege prin obligații de plată principale restante la data de 31 august 2011, sunt nelegale dacă se interpretează în sensul excluderii unor obligații fiscale, care erau restante la data de 31 august 2011 și care au fost achitate până la data de 31 decembrie 2011, întrucât modul de individualizare și de constatare a acestora nu trebuie să restrângă/limiteze condiția ca obligațiile fiscale să fie restante la data de 31 august 2011. În raport de cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs nu sunt întemeiate și că sentința atacată este legală și temeinică, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 aprilie 2014.