ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 127/2016

Decizia nr. 127/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. București și C. obligarea intimatelor la plata unor penalități de 1.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere de punere în executare a sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău și rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 5068 din 19 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/32/2012.

Reclamantul și-a întemeiat cererea, în drept, pe dispozițiile art. 24 și ale art. 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Hotărârile pronunțate în cauză;

Prin sentința civilă nr. 2190/2015 din 6 aprilie 2015 Judecătoria Bacău a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Bacău, invocată de instanță din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. pe pârâții B. București și C. Bacău, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Prin sentința nr. 87/2015 din 27 mai 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. București și C. Bacău, ca nefondată.

Cererea de recurs;

Împotriva sentinței nr. 87 din 6 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat în drept, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din V.C.P.C.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte a reținut că, față de împrejurarea că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile N.C.P.C., republicat, cererea de recurs se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din noua lege procedurală.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant arată următoarele:

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu două motive principale, pe care pârâtele nu le-au invocat în întâmpinările depuse la dosar și anume:

Pornind de la aceste constatări, recurentul-reclamant susține că cele două teze de respingere avute în vedere de instanța de fond pot fi asimilate unei veritabile excepții de inadmisibilitate a acțiunii, care însă, nu a fost invocată de pârâte prin întâmpinări și nici nu a fost pusă în discuția părților (art. 488 pct. 5 C. proc. civ. rep.).

În acest sens, arată recurentul că prima instanță a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, apreciind că avea dreptul de a pune concluzii pe cele doua teze de inadmisibilitate a acțiunii menționate de instanța de fond, prin sentința recurată.

Recurentul mai critică sentința recurată prin prisma faptului că cele două teze de respingere a acțiunii sunt străine de natura pricinii, având în vedere că nu au fost invocate de pârâte în apărările formulate și nici de către instanță, din oficiu.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a soluționat cauza prin aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței (art. 488 pct. 8 C. proc. civ. rep.).

Susține recurentul că prima teză care a stat la baza raționamentului juridic al judecătorului de fond reprezintă o adăugare la lege, în condițiile în care legiuitorul prin art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a stabilit caracterul executoriu al hotărârii prin care se dispune suspendarea executării unui act administrativ, ceea ce presupune și că aceasta trebuie să fie pusă în executare.

Mai afirmă că dacă hotărârii provizorii i se recunoaște prin lege caracterul executoriu, reținând circumstanțele excepționale a cauzei, este un nonsens și nepermis „să refuzi”, ca instanță, dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești, chiar și provizorii, care i-ar fi permis recurentului să spere la vindecare sau la ameliorarea stării sale de sănătate.

În ceea ce privește cea de-a doua teză motivatorie din considerentele sentinței recurate, susține recurentul-reclamant că aceasta este vădit nelegală și eronată.

În acest sens, se afirmă că dacă autoritatea publică refuză să pună în aplicare o astfel de decizie provizorie, refuzul aplicării de către instanța de fond a unei măsuri coercitive, potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, (articol ce nu exclude expres aplicarea unor astfel de măsuri coercitive în privința unei hotărâri în contencios administrativ provizorii de suspendare a actului nelegal), golește practic de substanța execuțională (prin înlăturarea efectivă a caracterului executoriu), contrar principiului securități juridice, cele două hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-a dispus, respectiv s-a menținut soluția de suspendare a executării actului administrativ considerat vătămător.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei, precum și în raport cu dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat.

Prin sentința nr. 194 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5068 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis cererea reclamantului A. și s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 182 din 23 ianuarie 2012 emisă de Comisia de experți de la nivelul B. București pentru tratamentul specific hepatitelor cronice și cirozei hepatice de etiologie virală, precum și pentru boala inflamatorie cronică interstițială, prin care s-a decis stoparea tratamentului cu interferon și ribavirină pentru hepatita C, în ceea ce îl privește pe pacientul A.

Din actele dosarului rezultă că, până la momentul introducerii prezentei acțiuni, întemeiată pe dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, autoritatea pârâtă nu a dispus reluarea tratamentului, actul administrativ a cărei executare s-a suspendat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, producându-și în continuare efectele.

Pornind de la această situație premisă, prima instanță a respins cererea formulată de reclamantul A. ca nefondată, reținând, în esență, că procedura de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu este incidentă la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești executorii prin care s-a dispus suspendarea vremelnică a executării unui act administrativ, constatând, astfel, în fapt, o inadmisibilitate a acțiunii deduse judecății.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că cercetarea judecătorească efectuată de prima instanță s-a limitat la verificarea faptului dacă reclamantul avea deschisă sau nu, calea sesizării instanței de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de situația de fapt dedusă judecății, respectiv aceea că titlul executoriu invocat este reprezentat de o hotărâre judecătorească privind suspendarea executării unui act administrativ. Așadar, curtea de apel nu a procedat la analizarea, pe fond, a demersului judiciar inițiat de reclamant, în sensul de a stabili dacă autoritățile pârâte prin conducătorii acestora au refuzat punerea în executare a sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău.

Or, în acest context, afirmația recurentului-reclamant, în sensul că prima instanță a invocat, de fapt, o veritabilă excepție a inadmisibilității acțiunii, precum și critica vizând nepunerea în discuția părților a acestei chestiuni de admisibilitate sunt pe deplin întemeiate, din această perspectivă hotărârea fiind afectată de viciul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de fond, direct prin considerentele sentinței pronunțate a invocat, din oficiu, necesitatea clarificării în prealabil a faptului „dacă este aplicabilă procedura specială de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 în cazul refuzului de executare a hotărârii executorii prin care s-a suspendat, în condițiile în care art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, executarea unui act administrativ”, fără ca acest aspect să fie abordat în apărările pârâților și fără ca reclamantul să aibă posibilitatea efectivă de a pune concluzii în acest sens, situație ce rezultă, fără echivoc din încheierea de amânare a pronunțării din 22 mai 2015, în care au fost consemnate dezbaterile asupra cauzei și concluziile orale, care au vizat exclusiv fondul cauzei, mai exact îndeplinirea condițiilor art. 24 și ale art. 25 din Legea nr. 554/2004.

În acest context, Înalta Curte reține faptul că au fost nesocotite dispozițiile art. 22 C. proc. civ., republicat, potrivit cărora judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea și de a respecta el însuși toate principiile fundamentale care guvernează procesul civil, fiind încălcat astfel dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că hotărârea este nelegală și din perspectiva faptului că, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prima instanță în analiza demersului judiciar s-a raportat la dispoziții legale fără incidență directă în cauză, situație ce a generat și menționarea unor considerente contradictorii.

Potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

(1)

„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după, caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.

Prima instanță a corelat aceste dispoziții invocate de reclamant cu cele ale art. 8 alin. (1), respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004, acestea din urmă reglementând materia cererii de anulare a actului administrativ.

În aceste condiții, raportarea instanței de fond la dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004 care vizează acțiunea în anularea actului administrativ, este greșită, întrucât aceste texte de lege nu au relevanță în soluționarea speței, care are la bază o soluție de suspendare a executării, ca măsură de protecție provizorie a drepturilor persoanei pretins vătămate.

Mai mult decât atât, în mod contradictoriu, deși prima instanță recunoaște că, „în mod corespunzător nevoii de protecție imediată, sentința pronunțată are caracter executoriu” și ca atare nu trebuie stabilită nicio obligație în sarcina emitentului actului administrativ, precum și că „efectul imediat al sentinței civile nr. 194 din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău este acela de recunoaștere retroactivă a dreptului reclamantului la tratament” în continuarea raționamentului juridic, reține că „legiuitorul nu a înțeles să acorde instanței de contencios administrativ puterea de a suplini provizoriu omisiunea autorității publice de a emite un act sau a efectua o operațiune”.

De altfel, prima instanță s-a aflat în eroare și cu privire obiectul demersului judiciar al reclamantului, atâta vreme cât și-a motivat soluția prin prisma teoriei conform căreia instanța nu poate suplini provizoriu omisiunea autorității publice de a emite un act sau de a efectua o anumită operațiune administrativă. Or, reclamantul nu a solicitat instanței de executare obligarea autorității la emiterea vreunui act sau la efectuarea unei operațiuni administrative, ci a solicitat sancționarea persoanelor responsabile și plata unor despăgubiri pentru nerespectarea de către acestea a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești irevocabile, în temeiul căreia erau obligați la efectuarea unei operațiuni administrative, în speță la reluarea tratamentului pentru hepatita C, stopat printr-un act administrativ, a cărei executare fusese suspendată.

Mai mult decât atât, pentru a-și valida raționamentul juridic, prima instanță a repus în discuție chiar incidența art. 14 -15 din Legea nr. 554/2004 la situația de fapt prezentată de reclamant în cadrul cererii de suspendare a executării, afirmând că aceste prevederi „au avut în vedere actele administrative care implicau obligații din partea destinatarilor acestora, iar nu și situații în care se constată un refuz al autorităților publice de a emite un act sau de a efectua o operațiune administrativă”. Așadar, judecătorul fondului, prin considerentele dezvoltate a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința nr. 194/2012 a Curții de Apel Bacău, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5069 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care a confirmat dreptul reclamantului de a obține suspendarea executării Deciziei nr. 182 din 23 ianuarie 2012 a B. conform procedurii prevăzute de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004.

În același sens, Înalta Curte constată că prima instanță a depășit limitele învestirii sale, neavând competența să repună în discuție fondul dreptului recunoscut reclamantului prin hotărâre judecătorească, în prezenta speță aflându-ne în faza de executare a unui titlu executoriu.

Prin urmare, abordarea instanței de executare în analiza pretențiilor deduse judecății s-a grefat pe un fundament juridic greșit, pe o interpretare abstractă a dispozițiilor legale incidente speței, fără a se analiza în mod concret situația specifică dedusă judecății, limitându-se dreptul procesual al reclamantului de a se apăra în mod efectiv, atâta vreme cât nu a avut posibilitatea măcar să prevadă modalitatea în care instanța tinde la dezlegarea problemei de drept dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată.

În aceste condiții, recurentului-reclamant A. i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În concluzie, cu ocazia rejudecării, astfel cum dispune expres art. 501 alin. (1) C. proc. civ., republicat, prima instanță va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, asupra fondului pretențiilor deduse judecății, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamant prin acțiune, de pârâți prin întâmpinare și de celelalte critici de care s-a prevalat recurentul și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportate la cele ale art. 498 alin. (2) C. proc. civ., republicat, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a soluționa cererea de chemare în judecată pe fondul acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 87 din 27 mai 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.