Decizia nr. 1301/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 183/2017 a Curții de Apel Alba Iulia

Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2017 reclamanții Cabinet Individual de Avocatură "A." și B. - Persoană Fizică au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din data de 19 iunie 2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a Deciziei de impunere nr. x din 19 iunie 2017 până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța pe fondul cauzei.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 183 din 23 august 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanții Cabinet Individual de Avocatură "A." și A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, ca neîntemeiată.

Recursul. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează următoarele aspecte: S-a considerat că în mod eronat Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea reclamanților de suspendare a executării silite a Deciziilor de Impunere nr. x și nr. y, considerând faptul că, deși condiția referitoare la existenta pagubei de neînlăturat este îndeplinită în speță, cererea formulată nu poate fi admisă pentru că nu este îndeplinită condiția cazului bine întemeiat. Au arătat reclamanții că soluția primei instanțe este una eronată, formularea acesteia fiind efectuată prin ignorarea tuturor argumentelor de fapt pe care le-a adus, argumente prin care s-a demonstrat, fără putință de tăgadă, faptul că există, elemente de îndoială cu privire la legalitatea actelor administrative contestate - în susținerea cazului bine justificat recurenții au invocat volumul de documente verificate de ANAF Sibiu, în profundă discrepanță cu tipul de activitate desfășurat, raportul conținând 200 de file; - experiența anterioară avută cu reprezentanții ANAF Sibiu, aceeași persoană care a coordonat și echipa de control ce a întocmit Raportul, fiind cea care a efectuat exact aceeași activitate în cazul Raportului de Inspecție Fiscală din 2012, în urma litigiilor ce au rezultat ca urmare a întocmirii respectivului Raport constatându-se că acesta a fost întocmit în mod eronat, sumele fiind "umflate" cu cel puțin 60% - faptul că a indicat numele unui martor care să susțină afirmațiile reclamantelor cu privința existenței unei incompatibilități a d-nei C., funcționarul din cadrul ANAF Sibiu care a supervizat întocmirea ambelor rapoarte de inspecție fiscală; S-a arătat în motivele de recurs că este greșit raționamentul că organul de urmărire fiscală din România are întotdeauna dreptate, fără a se lua în considerare că există indicii temeinice că un bun plătitor de taxe și impozite intră în faliment dacă nu se suspendă executarea silită începută de organul fiscal, atâta timp cât magistratul nu are dorința, timpul și voința de a îndeplini rolul activ rolului activ al instanței de judecată, reglementat în mod expres de art. 22, alin. (2) din C. proc. civ. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că, referitor la suma imputată de 977.573 RON cu titlul de TVA și 358.000 RON cu titlul de impozit pe venit, aceasta a vizat o tranzacție imobiliară în care a fost exclusiv mandatar al unei persoane fizice române cu domiciliul în Franța, care a încasat în totalitate prețul vânzării. Au considerat recurenții, că abordarea primei instanțe, în sensul că actele fiscale nu au fost modificate până la momentul pronunțării, este de natură să aducă atingere accesului la justiție, atâta timp cât organul administrativ nu a fost emis niciun fel de răspuns la Contestația fiscală depusă, fiind astfel încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, S-a arătat prin motivele de recurs, invocându-se contestația formulată că cvasimajoritatea chestiunilor menționate în Raport de către inspectorii fiscali nu au niciun fel de legătură cu realitatea faptică și de drept a activității economice desfășurate în perioada supusă controlului fiscal. Au invocat recurenții că întreaga documentație aferentă controlului fiscal, derulat la 1 persoană fizică și 1 persoană fizică autorizată (incluzând numeroasele e-mailuri transmise) însumează aproximativ 1.000 file. Totodată s-a invocat că acest control a fost derulat cu scopul exclusiv de distrugere a activității recurentului (avocat în cadrul Baroului Sibiu), aspect confirmat de unul dintre cei 3 inspectori fiscali, atât reclamantului cât și martorului D. Un alt aspect care demonstrează caracterul abuziv și ilegal în care s-a desfășurat această inspecție fiscală, în accepțiune recurenților este dat de faptul că, după ce la data de 11 mai 2017, reprezentanții ANAF Sibiu au comunicat un Proces Verbal, precum și un Proiect de Raport de Inspecție Fiscală, abia la data de 12 iunie 2017 a fost emis Raportul (comunicat însă la data de 29 iunie 2017), acesta menționând o sumă cu 1.267.774 RON mai mică decât cea înscrisă în Proiectul de Raport de Inspecție Fiscală. Au invocat recurenții și conținutul Recomandării nr. (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei asupra protecției jurisdicționale provizorii în materie administrativă și a Recomandării nr. (2003) 16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În ceea ce privește condiția pagubei iminente s-a arătat că menținerea efectelor Deciziilor de Impunere nr. x și nr. 2157 ar fi de natură să prejudicieze semnificativ atât activitatea persoanei fizice autorizate, cât și activitatea recurentului, persoană fizică, aflându-se sub amenințarea executării silite. Totodată executarea măsurilor ar avea impact asupra imposibilității de restituire a creditului bancar în sumă curentă de 289.472,42 EUR, credit acordat de E. pentru achiziționarea unei clădiri de birouri. A susținut că suma lunară necesară de 33.000 RON, se adaugă la obligațiile financiare lunare în sumă de 6.000 RON reprezentând pensia de întreținere a celor 2 copii minori, precum și suma de aproximativ 3.000 RON lunar, pentru traiul zilnic. De asemenea, s-a arătat că ANAF a blocat toate conturile deținute, reclamantul având și calitatea de garant fideiusor al unor credite bancare în sumă totală de 17.585.000 eur, credite accesate de SC F. SRL la care deține calitatea de asociat majoritar cu 51% din capitalul social A fost invocată doctrina și jurisprudența Înaltei Curți în materie, reprezentată de Decizia nr. 2419/2007, de Decizia nr. 3549 din 21 martie 2013 prin care a fost dispusă suspendarea executării silite a sumelor stabilite prin Raportul de Inspecție Fiscală din anul 2012, Considerând că sunt îndeplinite toate condițiile legale referitoare la suspendarea executării Deciziilor de impunere nr. x și nr. 2157, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și după rejudecare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, admiterea cererii de suspendare cum a fost formulată și să dispunerea suspendării executării Deciziei de Impunere, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului, arătând că sentința atacată este legală și temeinică, recurenții nefăcând dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la motivele de recurs, la apărările formulate de către intimată prin întâmpinare și la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate. În condițiile în care recurenții nu și-au întemeiat motivele de recurs formulate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte verificând la nivel de aparență susținerile acestora apreciază că motivele invocate pot fi încadrate într-o interpretare extinsă a cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs, sunt practic reiterate susținerile dezvoltate în motivarea acțiunii. În fapt, reclamanții au solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 9 iunie 2017 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu prin care a fost stabilită în sarcina reclamantului Cabinet de Avocat - B. taxă pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 2.159.128 RON și Deciziei impunere nr. x din 19 iunie 2017 emisă de aceeași pârâtă prin care a fost stabilită în sarcina reclamanților B. și Cabinet de Avocat - B. impozit pe venit suplimentar în sumă de 57.136 RON. În drept, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Contrar celor susținute de recurent actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, acest act administrativ constituind el însuși titlu executoriu. Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Înalta Curte, analizând actul atacat prin prisma aspectelor invocate și în limitele expuse anterior, constată că nu sunt indicii de nelegalitate a acestuia, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ. În concret, în actele contestate s-a reținut că reclamantul a realizat în perioada supusă verificării venituri impozabile atât din desfășurarea activității de avocatură, cât și din realizarea de tranzacții imobiliare, fără a înregistra în evidența contabilă toate veniturile realizate. În raport de limitele investirii, observă instanța de control judiciar că din acțiunea introductivă de instanță și motivele de recurs, nu pot fi decelate aspecte care să fundamenteze concluzia îndeplinirii condiției "cazului bine justificat" prevăzut la art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel, recurenții - reclamanți nu invocă în susținerea demersului judiciar niciun motiv de nelegalitate a actelor administrative, singurele argumente susținute fiind împrejurarea că raportul final de inspecție fiscală a fost emis pentru o sumă mai mică decât cea stabilită în proiectul raportului de inspecție fiscală comunicat reclamantului, faptul că întreaga documentație se ridică la un număr de 1000 de file, iar raportul are 200 de pagini (vădit disproporționat față de starea de fapt reținută), ceea ce în accepțiunea recurenților ar proba caracterul abuziv al controlului. Dincolo de afirmațiile subiective ale recurenților cu privire la manifestarea de forță și risipă de energie realizată de ANAF Sibiu pentru verificarea unei singure persoane fizice autorizate/persoane fizice, care nu fac obiectul verificărilor instanței de contencios administrativ fiscal, vizând mai degrabă o sesizare disciplinară, instanța de fond a constatat, în mod judicios, că nu poate fi vorba despre nicio vătămare a drepturilor persoanei verificate, fiind respectate cerințele art. 130 din C. proc. fisc. Și instanța de control judiciar constată că împrejurarea că suma inițială a fost diminuată, probează, din contră, respectarea dreptului la apărare al persoanei verificate, ca și-a exercitat dreptul la apărare prin formularea punctelor de vedere. Împrejurarea că în raport s-au reținut obligații fiscale greșit în sarcina recurentului, în condițiile în care acesta acționa doar în baza unei procuri, nu poate face obiectul analizei instanței investită cu cererea de suspendare a executării unui act administrativ. Referitor la jurisprudența invocată, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, or soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare. În ceea ce privește cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, iar doar executarea silită a sumelor din deciziile atacate nu satisface cerința legală. În plus, lipsa aparenței de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită duce la lipsa caracterului nejustificat al eventualei pagube ce ar putea fi suferită de recurenții - reclamanți, cele două condiții neputând fi analizate decât împreună.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În concluzie, constatând nefondate criticile recurentului, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ., privind restituirea cauțiunii.