ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4245/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat de accidentul rutier a cărui victimă a fost, precum și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate, în cuantum de 4.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 11 septembrie 2006, în jurul orelor 18:30, împreună cu numita C., a mers să ia apă de la pompa instalată pe str. x, din Bârlad. La întoarcerea către casă, s-au oprit pentru a se odihni, lângă gardul unui imobil de la intersecția str. x cu str. x, moment în care un autovehicul care circula cu viteză mare, a părăsit carosabilul, a pătruns pe aleea pe care se aflau și a lovit-o pe reclamantă, strivind-o între autovehicul și gardul imobilului. Din acel moment și-a pierdut cunoștința și nu își mai amintește nimic despre accident. S-a trezit la Spitalul din Bârlad, unde a fost internată pentru a i se acorda îngrijiri medicale. Ulterior, a aflat de la organele de cercetare penală că cel care a lovit-o a părăsit locul accidentului și nu a putut fi identificat.

Accidentul rutier în care a fost grav vătămată, a făcut obiectul de cercetare al Dosarului penal nr. x/2006, dosar penal care a fost clasat prin Ordonanța din 15 decembrie 2015, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad.

Reclamanta a arătat că s-a constituit parte civilă în dosarul penal încă din data de 20 februarie 2007, dată la care a solicitat o despăgubire în cuantum de un miliard de RON, așa cum este reiese din declarația dată în fața organelor de cercetare penală, atașată acțiunii iar curgerea termenului de prescripție s-a întrerupt până la finalizarea dosarului penal, un nou termen de prescripție începând să curgă de la data la care i-a fost comunicată ordonanța de clasare din 15 decembrie 2015 dată în Dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad.

A arătat că pentru autoturismul implicat în accidentul de circulație exista o poliță de asigurare RCA, valabil încheiată la data producerii accidentului, poliță emisă de B. SA, așa după cum reiese și din rezultatul interogării efectuate pe pagina oficială a Autorității de Supraveghere Financiară.

A mai arătat că, urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost, a suferit leziuni traumatice grave, așa după cum reiese și din Raportul de expertiză medico-legală, prin care s-a stabilit un număr de 230-235 de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. A arătat că starea sa de sănătate este în continuare grav alterată, ca urmare a leziunilor pe care le-a suferit în accident, motiv pentru care solicită efectuarea unei noi expertize medico-legale prin care să se constate, printre altele, și dacă a rămas cu infirmitate.

Reclamanta a arătat că, fiind grav vătămată, înțelege să solicite despăgubiri morale de la pârâtă - asigurătorul de răspundere civilă, în cuantum de 350.000 Euro, reprezentând prețul durerilor fizice (pretium doloris), dar și trauma psihică ce i-a fost produsă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30, art. 194 C. proc. civ. art. 49 - 51, art. 54 - 55, art. 57 din Legea 136/1995; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 27 septembrie 2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a comunicat instanței, în copie certificată, Dosarul nr. x/2006 în care s-au efectuat cercetări privind partea vătămată A. .

La data de 18 octombrie 2016, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în garanție a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea chematului în garanție la plata către reclamantă a sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, precum și obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72 și următoarele C. proc. civ., art. 25 și urm. din Legea 32/2000 privind activitatea de asigurare și reasigurare; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2017, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta A. ca inadmisibilă, pentru considerentele reținute în cuprinsul încheierii de la acel termen .

Prin Sentința nr. 686 din 28 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B. SA.

A respins acțiunea reclamantei, ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, față de data săvârșirii faptei ilicite - 11 septembrie 2006 - sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită plata anumitor sume de bani, reprezentând daune morale, astfel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este termenul de drept comun, de 3 ani, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente - alternative - de la care prescripția extinctivă poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv (judecătorește determinat) al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

De îndată ce sunt întrunite cerințele legale pentru nașterea răspunderii - prejudiciu, faptă ilicită săvârșită, în principiu, cu vinovăție și raport de cauzalitate între cele două elemente - un drept la reparație există, desigur încă nedesăvârșit, deoarece întinderea prejudiciului, ca și modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe și cunoscute. Acest drept născut de la data faptei păgubitoare se desăvârșește ulterior, prin concretizarea obligației corelative, fie prin învoiala părților, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

În speță, termenul de prescripție al dreptului material împotriva societății de asigurare a început să curgă cel mai târziu la data de 20 februarie 2007 (data declarației reclamantei de la dosar), din cuprinsul căreia rezultă clar faptul că aceasta a cunoscut numărul autoturismului care a accidentat-o și persoana căreia îi aparținea aceasta.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 aprilie 2016, aceasta nu a fost exercitată în cadrul termenului de prescripție prevăzut de lege, fiind prescrisă.

Termenul de prescripție nu a fost nici suspendat, nici întrerupt. Astfel, nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză în condițiile art. 249 C. proc. civ., incidența vreunuia dintre motivele de suspendare sau întrerupere ale termenului de prescripție, expres și limitativ prevăzute de art. 13, 14 și 16 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta a susținut că termenul de prescripție s-a întrerupt până la finalizarea dosarului penal or, față de cadrul legislativ incident, spre deosebire de noul C. pen., nu există un astfel de caz de întrerupere, susținere nu poate fi primită nici prin raportare la cadrul procesual stabilit de reclamantă prin acțiune. Reclamanta invocă că un nou termen de prescripție a început să curgă de la data comunicării ordonanței de clasare, respectiv februarie 2016.

Or, stabilirea autorului nu prezintă relevanță sub aspectul prescripției dreptului la acțiune în contradictoriu cu asigurătorul, în condițiile în care partea a cunoscut de la început atât autoturismul care a lovit-o, cât și proprietarul acestuia.

În plus, prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu stipulează ca pentru începerea curgerii termenului de prescripție să se pronunțe o hotărâre penală de condamnare a persoanei care a produs prejudiciul sau care răspunde de repararea acestuia.

Față de aceste considerente expuse, tribunalul a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată și a respins acțiunea reclamantei, ca prescrisă.

Împotriva sentinței menționate, reclamanta a declarat apel, în motivarea căruia a susținut următoarele:

Instanța de fond în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, fără a lua în considerare cererea de constituire ca parte civilă.

Astfel, la aproximativ cinci luni de la vătămarea suferită, respectiv în data de 20 februarie 2007, a dat o declarație în fața organelor de cercetare, declarație în care este menționat faptul că solicită despăgubiri materiale și morale, în cuantum de un miliard, pentru prejudiciul cauzat.

Vătămarea corporală din culpă a făcut obiectul de cercetare al Dosarului penal nr. x/2006, dosar care a fost clasat prin ordonanța din 15 decembrie 2015 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, cu motivarea că a intervenit prescripția răspunderii penale, latura civilă rămânând nesoluționată.

După clasarea cauzei penale și comunicarea ordonanței din 15 decembrie 2015, a formulat prezenta acțiune în despăgubiri la data de 20 aprilie 2016, acțiune pe care instanța de fond a respins-o ca fiind prescrisă.

Potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data accidentului rutier, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Or, o astfel de acțiune civilă atașată penalului este o veritabilă acțiune civilă.

vechiul C. proc. pen., în vigoare la data producerii accidentului, prevedea la art. 14 că acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Art. 14 alin. (2) prevedea că acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale, în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

În această situație, un nou termen de prescripție a început să curgă în cauza de față, la data la care i-a fost comunicată ordonanța de clasare, respectiv februarie 2016.

La scurt timp de la comunicarea ordonanței de clasare, respectiv în data de 20 aprilie 2016 a formulat acțiunea civilă, fiind singura cale rămasă în vederea acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat, astfel încât nu i se poate reproșa că a stat în pasivitate.

Prin Decizia nr. 2247 A din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 686 din 28 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea exercitată în cauză este îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, în temeiul art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

În conformitate cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

În cauza de față, reclamanta a cunoscut numărul de înmatriculare a autovehiculului implicat în accident și persoana proprietarului acestuia încă de la data de 20 februarie 2007, astfel că avea toate informațiile pentru identificarea și acționarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă auto la care era asigurat autovehiculul.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acesta este momentul la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru exercitarea dreptului la acțiune împotriva pârâtei asigurător.

Reclamanta a susținut ca incidentă cauza de întrerupere a termenului de prescripție prevăzută la art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, respectiv faptul că prin declarația dată în fața organului de urmărire penală la data de 20 februarie 2007 s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Această susținere însă este lipsită de interes practic, căci atât prima instanță, cât și instanța de apel apreciază că începutul cursului prescripției este reprezentat de această dată.

Instanța de apel a apreciat că exercitarea acțiunii civile în procesul penal echivalează cu introducerea unei cereri de chemare în judecată și poate constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, dar în privința persoanei sau persoanelor a căror răspundere privește procesul penal.

Or, prin acțiunea dedusă judecății reclamanta nu a solicitat atragerea răspunderii civile a persoanei vizate de urmărirea penală, ci pe cea a asigurătorului.

Această persoană nici nu a fost identificată de organele de urmărire penală, astfel că, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al acțiunii împotriva sa nici nu a început să curgă.

Sub aspectul cursului prescripției acțiunii exercitate în cauză nu are relevanță începerea urmăririi penale in rem sau împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului și nici că procesul penal a încetat, urmare a intervenirii prescripției penale abia la data de 15 decembrie 2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs și, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei la tribunal pentru judecarea pricinii pe fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă, în esență, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit norma juridică ce reglementează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în ce privește pe pârâtă, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât cel care a comis fapta nu a fost cunoscut de persoana vătămată iar dacă prescripția a început să curgă, aceasta a fost întreruptă până la comunicarea ordonanței de clasare, deoarece reclamanta - persoană vătămată a fost împiedicată să facă demersuri împotriva asigurătorului în intervalul de timp cât au avut loc cercetările penale, bazându-se pe faptul că organul de urmărire penală va întreprinde tot ce e necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Recurenta-reclamantă a susținut că, chiar dacă prescripția extinctivă ar fi început să curgă în cazul asigurătorului de la data de 20 februarie 2007, cum a reținut instanța de apel, aceasta s-a întrerupt în aceeași zi, prin constituirea sa, ca parte civilă în dosarul penal, atât în ceea ce privește pe autorul faptei cât și pe asigurător - parte responsabil civilmente, concluzie ce rezidă din interpretarea art. 14 alin. (1) C. proc. pen. (1968) întrucât în cazurile în care există parte responsabilă civilmente, cum sunt accidentele auto, constituirea de parte civilă atrăgea implicit în proces și partea responsabilă civilmente, fără să fie nevoie de o specificare neechivocă.

Recurenta-reclamantă a conchis că prescripția dreptului material la acțiune în ce o privește pe pârâta B. SA, nu a început încă să curgă, întrucât, ca parte vătămată, nu a cunoscut pe cel care a comis fapta sau, dacă prescripția a început să curgă, astfel cum a reținut instanța de apel, aceasta s-a întrerupt până la comunicarea ordonanței de clasare, deoarece, reclamanta - persoană vătămată a fost împiedicată să facă demersuri împotriva asigurătorului în acest interval de timp, bazându-se pe faptul că organul de urmărire penală va întreprinde tot ce este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Recurenta-reclamantă a susținut că a depus toate diligențele necesare și a fost de bună credință iar prin respingerea acțiunii, ca prescrisă i-a fost încălcat dreptul recunoscut de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, iar efectivitatea dreptului de a i se adresa unei instanțe în cazul său nu funcționează în condițiile în care s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar organul de urmărire penală, lăsând dosarul în nelucrare, i-a restricționat dreptul de a se adresa unei alte instanțe pentru obținerea despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la tribunal în vederea soluționării pe fond a cauzei, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care succed.

Din actele și lucrările cauzei reiese că reclamanta A. a fost, la data de 11 septembrie 2006, victima unui accident rutier produs de un autor necunoscut, cu un autoturism furat, accidentul soldându-se cu leziuni traumatice grave ale reclamantei (traumatisme cranio-cerebrale, fracturi ale antebrațului, de bazin, toracic, fracturi costale și insuficiență respiratorie acută), care au necesitat 230 - 235 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus la dosar.

Urmare a accidentului rutier suferit de partea vătămată A., a fost întocmit Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, prin Rezoluția din 31 octombrie 2007 dispunându-se începerea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Declarația din 20 februarie 2007, dată în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, victima A. s-a constituit parte civilă .

Dosarul penal a fost depus, în copie certificată, la Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, conform celor dispuse de această instanță prin încheierea din 6 septembrie 2016 .

Prin Ordonanța de clasare din 15 decembrie 2015 dată în Dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad s-a dispus clasarea cauzei, constatându-se că, din actele de cercetare efectuate, nu a putut fi identificat autorul infracțiunii și că ultimul act de procedură a fost Încheiat la 31 octombrie 2007 astfel că, intervenind prescripția răspunderii penale la data de 31 octombrie 2015, răspunderea penală este înlăturată.

La data de 18 aprilie 2016 (data poștei), A. a formulat acțiune civilă împotriva pârâtei B. SA, în temeiul art. 49 - 51, art. 55, art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro cu titlu de despăgubiri morale reprezentând prețul durerilor fizice (pretium dolores) și trauma psihică ce i-a fost produsă prin provocarea accidentului de către autorul rămas necunoscut, cu autoturismul furat, asigurat prin polița de asigurare RCA emisă de pârâtă.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca prescrisă, de instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, cu motivarea că începutul prescripției extinctive se calculează de la data de 20 februarie 2007, data când reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal, din cuprinsul declarației reieșind că aceasta a cunoscut numărul autoturismului care a accidentat-o și persoana căreia îi aparținea, aceasta având toate informațiile pentru identificarea și acționarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă auto la care era asigurat autovehiculul, neavând relevanță începerea urmăririi penale in rem sau împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului și nici că procesul penal a încetat, urmare a intervenirii prescripției penale abia la data de 15 decembrie 2015.

Critica de nelegalitate a deciziei instanței de apel formulată de recurenta-reclamantă vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul acțiunii civile, din perspectiva dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", critică pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind fondată.

Potrivit art. 14 alin. 1și 2 C. proc. pen. (1968) " Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă."

Conform art. 15 din același cod "Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului și persoanei responsabile civilmente.

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare."

Art. 16 din același prevede că "Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare."

Persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune, fiind chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului (art. 24 alin. (3) C. proc. pen. -1968).

Potrivit art. 19 C. proc. pen. (1968) "Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune.

Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă.

Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă."

Conform art. 20 alin. (1) din același cod "Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă."

Din punct de vedere substanțial, obiectul acțiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale

Exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum și întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-și satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracțiunii.

Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces și are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acțiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează și temeiul acțiunii civile.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității.

Persoana vătămată hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de C. proc. pen.

În speță, reclamanta A. (parte vătămată) s-a constituit parte civilă în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, dosar care a fost clasat conform ordonanței de clasare din 15 decembrie 2015, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale a autorului infracțiunii, rămas neidentificat.

După comunicarea ordonanței de clasare, având în vedere că nu a fost soluționată acțiunea civilă în procesul penal și că a devenit astfel incident art. 20 C. proc. civ., reclamanta a formulat, la data de 18 aprilie 2016, acțiunea civilă prin care a solicitat, de la persoana responsabilă civilmente, daune pentru prejudiciul cauzat ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost, învestind instanța civilă cu soluționarea acesteia.

Înalta Curte constată că succesiunea logică a demersurilor judiciare ale reclamantei-parte vătămată își are originea în particularitățile faptei ilicite a cărei victimă a fost - accident rutier produs cu un autoturism furat, de un autor rămas neidentificat în urma cercetărilor penale - și este validată de concluzia care se desprinde inclusiv din interpretarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România conform cărora "(...) în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați."

Or, citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului nu se putea realiza, în speță, decât după identificarea acesteia ca urmare a cercetărilor penale efectuate de organele judiciare în cadrul dosarului penal, fiind larg acceptat faptul că circumstanțele producerii unui accident de mașină sunt elucidate de poliție în contextul anchetei penale, opțiunea reclamantei pentru constituirea ca parte civilă în dosarul penal fiind justificată întru totul în atari circumstanțe.

Nu se poate reține că exercitarea acțiunii civile în procesul penal nu reprezintă un caz de întrerupere a prescripției, întrucât o asemenea interpretare ar contraveni dispozițiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen. (1968) care prevede posibilitatea sesizării instanței civile în cazul în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal, fără a distinge cu privire la motivele care au determinat această soluție.

Prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția părții vătămate care, în procesul penal se constitui e parte civilă, cu respectarea dispozițiilor legii penale.

Este de netăgăduit că reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripție ipoteza exercitării acțiunii civile în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, ca urmare a încetării procesului penal în cazurile prevăzute de lege, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită și-a manifestat voința de a-și recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă și, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluția pe latura penală a cauzei intervenind ca urmare a prescripției răspunderii penale a autorului faptei ilicite), se află în situația în care procesul penal a încetat, iar pretențiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond.

Cu alte cuvinte, partea vătămată care uzează de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, are, astfel, speranța legitimă că instanța va statua și asupra cererii de reparare a prejudiciului.

Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situația ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluționate a acțiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanța civilă. Aceasta și în considerarea caracterului definitiv al dreptului de opțiune al persoanei vătămate, care presupune că, odată aleasă calea instanței civile sau a celei penale, persoana vătămată nu poate, în principiu, renunța la ea, pentru a urma pe cea pentru care nu optase inițial, sub sancțiunea pierderii dreptului de a obține repararea prejudiciului.

În situația în care, însă, cum s-a arătat deja, fără vina părții, latura civilă rămâne nesoluționată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanța civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei că, în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragr. 1 din Convenție.

În cauze similare (vezi Atanasova, Dinchev și Tonchev c. Bulgariei) Curtea, constatând că pretențiile civile ale reclamanților, constituiți parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii acelor dosare penale ca rezultat al intervenției termenului de prescriere, a statuat că reclamanții nu se bucuraseră de acces efectiv la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acțiune civilă separată.

Într-o hotărâre recentă - Hotărârea din 14 iunie 2016 pronunțată în cauza Dragomir împotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că întârzierile succesive și nejustificate din cadrul anchetei penale declanșate pentru a clarifica circumstanțele producerii accidentului rutier asupra părții vătămate, care se constituise parte civilă, s-a datorat autorităților și au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretențiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că, odată ce a optat pentru această cale procedurală, reclamanta era îndreptățită să obțină o examinare a pretențiilor sale și nu era obligată să formuleze, în sensul art. 35 paragr. 1 din Convenție, o altă acțiune în reparație disponibilă în dreptul național, reclamanta acționând adecvat când a ales să urmeze calea prevăzută de C. proc. pen.. În plus, a constatat că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acțiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale.

Curtea a conchis că reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile și că, astfel, a fost încălcat art. 6 paragr. 1 di Convenție sub aspectul nerespectării dreptului reclamantei la o instanță.

Înalta Curte, față de circumstanțele expuse, reține că în cazul în care demersul civil exercitat în procesul penal este nerezolvat, conform unei hotărâri definitive de nesoluționare a acțiunii civile pronunțate de instanța penală, este fără dubiu că termenul de prescripție pentru acțiunea formulată la instanța civilă să trebuie să fie calculat în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în procesul penal, pe latură civilă.

Astfel, termenul general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, atât pentru ipoteza în care procesul penal a început chiar de la momentul comiterii faptei ilicite și cel răspunzător de pagubă este cunoscut, cât și pentru cazul în care procesul penal a fost demarat mai târziu, situație în care are loc o întrerupere a termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța penală, prin care a acțiunea civilă a rămas nesoluționată.

Având în vedere că, în speță, reclamanta s-a constituit parte civilă în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, cu respectarea dispozițiilor legii penale, după cum rezultă din declarația sa din 20 februarie 2007, și cum, prin ordonanța de clasare din 31 octombrie 2015, s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. comisă asupra persoanei vătămate A., ca urmare a intervenirii prescripției penale (constatându-se că ultimul act de procedură a fost întocmit la data de 31 octombrie 2007), se poate reține că abia după data comunicării soluției de clasare a cauzei (respectiv data de 10 februarie 2016 - Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, soluție ce a fost dată cu drept de a formula plângere în termen de 20 de zile de la comunicare) și astfel, a rămânerii laturii civile nesoluționate, reclamanta a putut acționa separat de procedura penală pentru care optase, prioritar și sesiza astfel, instanța civilă.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene de Justiție și a temeiurilor arătate, se poate reține că, în situația în care legislația internă pune la dispoziția părților în litigiu o cale procedurală, precum acțiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanțiile fundamentale de reglementate de articolul 6 parag. 1 din Convenție, iar atunci când încetarea anchetei penale și neexaminarea pretențiilor părții civile sunt cauzate de întârzierea excesivă a procedurii care a determinat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea cercetată, se poate constata că este încălcat articolul 6 parag. 1 din Convenție.

În cauză, reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanșate de organele de cercetare ca urmare a producerii accidentului de mașină și s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a face acest demers, având așteptarea legitimă că pretențiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretențiile sale civile nu au fost soluționate de autorități timp de 8 ani de zile, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale cu privire la infracțiunea aflată în cercetare și a decis să înceteze ancheta penală, ultimul act de procedură fiind întocmit la data de 31 octombrie 2007.

Pentru temeiurile expuse, Înalta Curte constată că, la data de 18 aprilie 2016 (data poștei), când reclamanta a formulat acțiunea civilă, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, termenul de prescripție a dreptului la acțiune civilă al reclamantei nu era împlinit, excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind greșit admisă.

Înalta Curte, constatând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor legale atunci când a reținut că acțiunea civilă a reclamantei este prescrisă față de pârâta-parte responsabilă civilmente, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 2247 A din 7 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM