ÎCCJ, decizie (scj.ro #83139)

Contractul de mandat. Cesionare părți sociale aparținând asociatului minor. Natura și limitele mandatului. Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte comerciale. Index alfabetic: mandat special - nulitate absolută - patrimoniu minor Cod civil, art.948 pct.2, art.1536 Cod familie, art.129 alin.1-3 Cod comercial, art.374, art.375 alin.3 Mandatarul nu poate vinde părțile sociale aparținând unei asociate minore, întrucât s-ar produce o diminuare a patrimoniului minorei. În acest caz, este obligatorie încuviințarea dată de către autoritatea tutelară. Cesionarea părților sociale în baza unui mandat general și nu special, făcut prin depășirea limitelor mandatului general, fără consimțământul minorei, este sancționată cu nulitatea absolută a actului de cesiune.

ICCJ, Secția Comercială, Decizia nr.1217 din 8 aprilie 2009 Reclamantele I.I. și L.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.V., constatarea nulității absolute a actului adițional nr.3001/6 noiembrie 2002 la statutul SC M. SRL Fălticeni. S-a susținut că prin actul adițional contestat, reclamanta L.A. (soția supraviețuitoare a defunctului I.N. – fost asociat la SC M. SRL Fălticeni), în nume propriu și în calitate de mandatară a reclamantei I.I. (fiica sa minoră și moștenitoare a defunctului I.N.), a cooptat în societate, prin cesionarea unui număr de 33 părți sociale, pe pârâtul I.V.. Reclamanta a susținut că actul adițional este lovit de nulitate absolută, deoarece reclamanta L.A. a cesionat pârâtului părțile sociale în nume propriu, cât și ca mandatară a minorei I.I., în lipsa unei procuri speciale din partea acesteia, în speță cesionarea părților sociale fiind un act de dispoziție prin care patrimoniul minorei a fost diminuat contrar prevederilor legale.

Au precizat reclamantele că prin actul adițional în discuție s-au cesionat în bloc cele 33 părți sociale, în condițiile în care masa succesorală după defunctul soț și respectiv tată al reclamantelor era de 50 părți sociale, fără a se stabili câte părți sociale din cele cesionate aparțin fiecărei reclamante, deci fără a se cunoaște cu câte părți sociale a fost diminuat patrimoniul minorei. S-a mai susținut că la întocmirea actului nu a fost dat consimțământul curatorului minorei sau al autorității tutelare. Pârâtul a formulat cerere reconvențională și a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii, cu motivarea că temeiul acesteia îl reprezintă situația depășirii limitelor mandatului dat reclamantei L.A.

de fiica sa minoră I.I., ceea ce pune în discuție o eventuală nulitate relativă a actului și nu nulitatea absolută. A mai susținut că acțiunea a fost introdusă peste termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 – D. 167/1958. A solicitat a se încuviința retragerea sa din societate conform art.221 alin.1 lit.c – Legea nr.31/1990 republicată. Tribunalul Suceava – Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința nr.956/17 mai 2006 a admis acțiunea și a constatat nulitatea actului adițional nr.3001 din 26 noiembrie 2002. Împotriva sentinței a declarat apel I.V., apelul fiind respins prin decizia nr.119/2006 a Curții de Apel Suceava – Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal.

În urma recursului declarat de pârâtul I.V., Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia Curții de Apel Suceava și a desființat sentința Tribunalului, trimițând cauza acestuia pentru rejudecare. Investit cu rejudecarea, Tribunalul Suceava, prin sentința nr.3112/2007 a respins acțiunea principală cât și cererea reconvențională formulată de pârât. Instanța de fond a reținut că în raport de art.1536 C. civ., întocmirea unui act de dispoziție asupra părților sociale implică existența unei procuri speciale și în cauză această cerință a fost îndeplinită. A mai reținut că în cauză, condiția mandatului special a fost suplinită prin clauzele stipulate în procură, iar mandatara a acționat în limitele puterilor conferite, neefectuând nici unul din actele de dispoziție care în mod limitativ i-au fost prohibite.

Prin urmare, nu se poate reține că actul adițional ar fi fost încheiat cu depășirea limitelor mandatului și fără consimțământul asociatei minore. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele și pârâtul. Prin apelul lor, reclamantele au arătat că instanța de fond nu a ținut cont de art.1536 C. civ. care prevede că mandatul trebuie să fie special, cerință obligatorie în cazul înstrăinării bunurilor minorei, trebuia să cuprindă ceea ce s-a făcut, respectiv cesiunea gratuită de părți sociale. S-a mai arătat că instanța nu a avut în vedere prevederile art.129 C. fam., care dispun expres că „tutorele nu poate în numele minorului să facă donații și nici să garanteze obligația altuia” (alin.1), iar în temeiul prevederilor alin.2, pentru ca tutorele să poată dispune de bunurile minorului, de diminuarea patrimoniului acestuia, trebuie să solicite prealabila încuviințare a autorității tutelare.

Apelantele menționează că lipsa consimțământului minorei este evidentă, iar sancțiunea directă este nulitatea absolută a actului adițional prin care pârâtul a devenit acționar prin cesiune gratuită. Pârâtul a solicitat schimbarea parțială a sentinței în sensul admiterii cererii reconvenționale și încuviințarea retragerii din societate, întrucât nu s-a putut lua această hotărâre în cadrul A.G.A. și sunt incidente dispozițiile art.226 lit.c din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. Curtea de Apel Suceava – Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal, prin decizia nr.142 din 20 octombrie 2008, a admis apelul formulat de reclamantele I.I., L.A.. Prin aceeași decizie a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de pârâtul I.V..

Instanța a reținut că lipsește consimțământul reclamantei minore, întrucât prin procură i s-a interzis expres mandatarului să încheie acte prin care mandantul, deținător al părților sociale, să fie exclus din societate. Având în vedere această interdicție expres stipulată, mandatarul nu putea vinde părțile sociale aparținând minorei reclamante, întrucât prin vinderea părților sociale s-ar fi putut ajunge la o excludere din societate, ceea ce procura interzice. Astfel, s-a reținut că actul adițional a fost făcut cu depășirea limitelor mandatului, întrucât lipsește consimțământul mandantului (art.948 pct.2 C. civ.) și deci este lovit de nulitatea absolută.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârât, instanța de apel a reținut că în condițiile în care instanța a constatat nulitatea absolută a actului adițional litigios, cererea reconvențională prin care a solicitat excluderea din societate a rămas fără obiect, pârâtul-apelant neavând calitatea de asociat. Pârâtul I.V. a declarat recurs, prin motivele de nelegalitate invocate, arătând că instanța a denaturat înțelesul contractului de mandat încheiat între curatorul asociatei minore I.I. și asociata majoră L.A.. Conform procurii autentificate i s-au conferit mandatarei puteri depline în efectuarea actelor de administrare și dispoziție privind societatea și părțile sociale ale minorei, limitele acestor puteri fiind expres stipulate în procură.

Astfel, prin procură, mandatara a fost împuternicită să inițieze și să semneze orice act privind modificarea societății, cooptarea de noi asociați, creșterea sau diminuarea capitalului social și „orice va socoti necesar după împrejurări”, singurele acte de dispoziție care i-au fost expres prohibite mandatarei fiind excluderea minorei din societate și desființarea societății. Recurentul arată că instanța de apel ar fi trebuit să rețină că mandatul încredințat de asociata minoră, prin curator, este un mandat comercial în sensul art.374 C. com., astfel încât instanța trebuie să se raporteze la dispozițiile art.375 alin.3 C. com., potrivit cărora mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire și pentru toate actele necesare executării lui, chiar dacă nu ar fi fost anume arătate.

Recurentul a mai arătat că s-a făcut o aplicare greșită a legii, reținându-se fără temei că vânzarea de către un asociat a părților sociale echivalează cu excluderea acestuia din societate. De asemenea, a mai susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că, referindu-se la motivele de nulitate a actului adițional contestat, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că actul ar fi fost încheiat cu depășirea limitelor mandatului, iar pe de altă parte, că ar fi lipsit consimțământul minorei la încheierea actului în discuție. Recurentul a arătat că în mod nelegal a fost respinsă cererea sa de aderare la apel, deoarece asociatele nefiind de acord cu aprobarea cererii de retragere din societate prin hotărâre a adunării generale a asociaților, devin incidente dispozițiile art.226 lit.a din Legea nr.31/1990 conform cărora retragerea poate fi încuviințată de instanță pentru motive temeinice.

În drept, recursul a fost întemeiat art.304 pct.7, 8 și 9 C . proc. civ.. Recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat. Cu privire la primul motiv de recurs invocat, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel nu a denaturat înțelesul contractului de mandat încheiat între curatorul minorei I.I. și asociata majoră L.A., situație în care a respins motivul invocat. Așadar, potrivit art. 1536 C . civ., mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administrație, „când e vorba de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste administrația ordinară, mandatul trebuie să fie special”, prevedere a alin.2 al articolului menționat.

Având în vedere prevederile legale anterior menționate, rezultă că instanța de apel corect a interpretat dispozițiile legale aplicabile speței și a reținut că mandatarul nu putea vinde părțile sociale aparținând minorei, aceasta ar fi reprezentat o diminuare a patrimoniului minorei și de altfel potrivit dispozițiilor cuprinse în art.129 alin.1, 2, 3 C . fam., era obligatorie încuviințarea dată de către autoritatea tutelară. Așadar, rezultă că cesionarea părților sociale în baza mandatului general și nu special, s-a făcut prin depășirea limitelor mandatului general, fără consimțământul minorei, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută a actului adițional, cum corect a reținut instanța de apel.

Cu privire la a doua critică, referitoare la faptul că instanța de apel nelegal a schimbat înțelesul explicit al contractului de mandat, s-a apreciat că această critică nu poate fi primită, având în vedere că instanța a interpretat corect dispozițiile legale referitoare la mandat, coroborând aceste dispoziții cu procura și statutul societății. Susținerea recurentului că hotărârea atacată este contradictorie nu este fondată, instanța de apel corect a reținut că actul adițional prin care, de fapt, au fost cesionate acțiuni nedeterminate, este lovit de nulitate absolută fiind încheiat cu depășirea limitelor mandatului. Față de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că decizia atacată este legală și potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 C. proc.

civ., a respins recursul pârâtului.