ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2019

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, la data de 11.09.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta societate de asigurări B. prin corespondent Carte Verde în România C. SRL, pentru ca, în contradictoriu și cu intervenientul forțat D., să fie obligată la plata despăgubirilor materiale de 10.000 RON, a daunelor morale în sumă de 900.000 RON și a cheltuielilor de judecată, urmare a consecințelor accidentului rutier produs la data de 4.11.2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, 1357,1381, 1385 C. civ., Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 14/2011 modificat și completat prin Ordinul CSA nr. 22/2012.

Prin Sentința nr. 106/02.03.2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II a civilă, și de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. prin corespondent Carte Verde în România C. SRL, și intervenientul forțat D., a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 52.399,99 RON, reprezentând 50.000 RON despăgubiri morale și 2.399,99 RON despăgubiri materiale; a admis în parte cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata, către acesta, a sumei de 194 RON, cotă parte din onorariul avocațial, în limita pretențiilor admise.

Prin Decizia nr. 207/A/27.11.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat generic pe dispozițiile art. 483 și 485 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aplicabile în lipsa răspunsului asigurătorului la pretențiile reclamantului, respectiv în cauză pârâta a fost avizată cu privire la prejudiciul suferit de reclamant prin scrisoare cu confirmare de primire la 07.09.2017 și trebuia să răspundă până la data de 07.12.2017. Prin omisiunea de a răspunde, aceasta este obligată la plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate;

- În mod greșit instanța de apel apreciază asupra înțelesului tezei finale a art. 36 alin. (2) din ordinul menționat în sensul că despăgubirea urmează a fi stabilită în raport cu particularitățile cazului, întrucât exprimarea "la plata despăgubirii" semnifică faptul că despăgubirea este cea solicitată de victimă prin cererea de soluționare amiabilă, iar nu că despăgubirea este lăsată la aprecierea asigurătorului. Pasivitatea societății de asigurare este sancționată prin obligarea acesteia la plata sumelor solicitate de victimă. Societatea de asigurare nu are obligația de a soluționa pozitiv cererea, ci doar de a formula un răspuns motivat, pe care să îl ofere solicitantului. Nerespectarea termenului reglementat de art. 36 alin. (1), determină ca prevederea cuprinsă în alin. (2) să fie reglementată ca o sancțiune. În acest sens s-a pronunțat Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interpretarea art. 38 din Norma ASF 23/2014 privind penalitățile de întârziere, sancțiune aplicată asigurătorului tot ca urmare a gestionării necorespunzătoare a dosarului de daună. Această interpretare a Înaltei Curți, ar fi trebuit dată și de către instanța de apel prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.04.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 1.03.2019, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că dispozițiile art. 36 alin. (2) din ordinul CSA nr. 14/2011 nu ar putea fi interpretat într-un sens care să ducă la înlăturarea aplicării art. 43 - 63 din același ordin care instituie procedura de soluționare a cererilor de despăgubire. Interpretarea propusă de recurent înfrânge regulile și principiile răspunderii civile delictuale din C. civ., care condiționează obligația de reparare de existența unui prejudiciu cert. Sancțiunea pe care o propune recurentul este una neprevăzută de lege, în schimb legiuitorul a instituit un alt mod de a sancționa pe asigurătorul care nu soluționează cererea de despăgubire a persoanei prejudiciate, respectiv prin aplicarea dispozițiilor art. 37 din același Ordin.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte, apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

Criticând pentru nelegalitate decizia instanței de apel, recurentul-reclamant a promovat un recurs prin care a contestat soluția adoptată în cauză sub aspectul întinderii reparațiilor acordate pentru acoperirea prejudiciilor de ordin material și moral suferite în urma accidentului petrecut la 4.11.2014, critici susținute doar prin raportare la modul de interpretare și aplicare de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011. În esență, acesta a contestat neacordarea de către instanțe a întregii sume solicitate intimatei-pârâte cu titlu de despăgubiri pe temeiul art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și ca sancțiune pentru lipsa unui răspuns al asiguratorului RCA la notificarea de avizare a procedurii evenimentului asigurat, iar nu sumele acordate de instanțele de fond pe baza individualizării prejudiciului funcție de circumstanțele concrete ale cazului și de cele personale ale victimei.

Deși recurentul nu a indicat cazul de nelegalitate căruia se circumscriu criticile sale, în raport de conținutul memoriului de recurs, prin raportul întocmit asupra recursului, acestea au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., norma de drept material pretins a fi fost greșit interpretată și aplicată fiind cea a art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 incidentă cazului, dat fiind momentul producerii evenimentului rutier.

Înalta Curte, reține că asupra interpretării propuse de reclamant - anume că, odată ce nu a răspuns notificării privitoare la avizarea producerii evenimentului asigurat, în termenul de 3 luni pus la dispoziția sa de lege, "asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii" (astfel cum menționează expres norma art. 36 alin. (2) teza finală din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv la plata despăgubirii în cuantumul pretins de victimă prin notificare - instanța de apel a arătat că nu poate fi primită deoarece legea nu a avut în vedere o atare soluție, urmând ca (și) într-o astfel de situație cuantumul concret al despăgubirilor cuvenite să fie stabilit în raport cu particularitățile concrete ale cazului, prin aplicarea regulilor C. civ.

Soluția instanței de apel, astfel justificată, este corectă, criticile recurentului neputând fi primite.

Sub acest aspect, instanța de recurs apreciază ca fiind corectă afirmația recurentului asupra sensului art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, anume că termenul de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat este un termen pus la dispoziția asiguratorului RCA înăuntrul căruia acesta este ținut de obligația de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligația de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri.

Potrivit conținutului normei în discuție, în termenul menționat, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificată (dacă se dovedește răspunderea asiguratorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Consecința încălcării de către asigurator a obligației de a răspunde (în oricare din aceste modalități) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către cel prejudiciat, nu poate fi însă aceea dorită și indicată de către recurentul-reclamant, respectiv obligarea asiguratorului la plata sumelor pretinse prin cererea de avizare.

Așa cum corect a indicat instanța de apel, prevederea potrivit căreia "asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii", din cuprinsul art. 36 alin. (2), teza finală a Ordinului CSA nr. 14/2001, nu poate avea alt înțeles decât acela că asiguratorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili prin mijlocirea instanței de judecată, în urma aplicării regulilor C. civ. la particularitățile fiecărui caz în parte.

Teza susținută de recurentul-reclamant nu poate fi justificată pe ideea acceptări tacite dedusă din absența unui răspuns al asiguratorului RCA la notificarea de avizare a producerii evenimentului.

Date fiind consecințele și implicațiile de ordin juridic și financiar ale unei atare soluții, cazul de acceptare tacită într-o astfel de situație ar fi trebuit să se regăsească prevăzut expres, ca soluție a legiuitorului, neputând fi dedus pe cale de interpretare, cu atât mai puțin în situația în care interpretarea în această direcție nu se sprijină pe niciun argument.

Mai mult decât atât, însă, posibilitatea deducerii unui caz de acceptare tacită e cu totul exclusă pentru simplul motiv că, în ipoteza analizată, opțiunea legiuitorului a fost cu totul alta, sancțiunea pentru nerespectarea obligației menționate a asiguratorului RCA regăsindu-se în cuprinsul art. 37 din același Ordin CSA nr. 14/2011.

Potrivit acestui text, "Dacă asiguratorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute de art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pe fiecare zi de întârziere".

Așadar, inclusiv lipsa răspunsului asiguratorului RCA la cererea de avizare a persoanei prejudiciate, în oricare din formele descrise la art. 36 alin. (1) lit. a) sau b) și în termenul de 3 luni pus în acest sens la dispoziția sa, se sancționează potrivit legii, nu cum pretinde recurentul-reclamant (prin obligarea intimatei la plata sumelor solicitate de cel vătămat), ci prin obligarea sa la plata unor penalizări de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere și aplicate la sumele ce se vor stabili prin mijlocirea instanței ca fiind datorate, pe baza regulilor C. civ., în raport cu particularitățile concrete ale fiecărui caz.

Fiind vorba despre un proces civil, care este guvernat de principiul disponibilității, aplicarea penalităților ca sancțiune pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor prevăzute în sarcina asiguratorului RCA la art. 36 are loc la cererea persoanei interesate, reținându-se că reclamantul nu a învestit instanțele cu o astfel de solicitare, mai ales în condițiile în care acesta a propus o cu totul altă sancțiune decât cea menționată în cuprinsul acestei norme.

Contrar recurentului, considerentele Deciziei nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu îi susțin sub niciun aspect interpretarea, paragraful nr. 43 al menționatei decizii la care acesta a făcut trimitere necuprinzând altceva decât redarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) și (2) din Norma CSA nr. 23/2014, similare în conținutul celor ale art. 36 alin. (1) și (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Dimpotrivă, chestiunea de drept ce a făcut obiectul dezlegării prin Decizia nr. 86/2017 a vizat o problemă (cea a posibilității obținerii aplicării sancțiunii plății penalizărilor prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 de către asiguratorul subrogat în drepturile persoanei păgubite) legată chiar de sancțiunea specifică prevăzută de legiuitor pentru cazul nerespectării obligațiilor stabilite în sarcina asiguratorului prin dispozițiile art. 36 ori al îndeplinirii lor defectuoase, respectiv cea a aplicării de penalități la sumele stabilite ca fiind datorate de acesta pentru acoperirea prejudiciilor, aspect suficient cât să atragă atenția asupra opțiunii legiuitorului într-un astfel de caz.

Susținerea recurentului, în sensul că "obligarea la plata penalităților de întârziere este tot o sancțiune aplicată asigurătorului ca urmare a gestionării necorespunzătoare a dosarului de daună", din nou nu poate fi primită deoarece admite că pentru nesocotirea aceleiași obligații există posibilitatea aplicării a două sancțiuni, se înțelege, la alegerea reclamantului (cea a aplicării de penalizări la sumele stabilite ca fiind datorate de asigurător și cea a obligării asigurătorului la plata integrală a sumelor solicitate prin cererea de avizare a persoanei vătămate) ceea ce, în mod evident, nu era real, nu corespunde intenției legiuitorului și nici nu ar putea fi văzută ca o soluție de acceptat.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind legală interpretarea dată de instanța de apel dispoziției art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în județul Bistrița-Năsăud și domiciliul procesual ales la avocat E., în București, str. x, împotriva Deciziei nr. 207/A din 27 noiembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., prin reprezentant SC. C. SRL, cu sediul în București, și în București, și sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA F., în București, Aleea x, intimatul-intervenient D., cu domiciliul în județul Bistrița Năsăud.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 2 octombrie 2019.

GGC - OB