ÎCCJ, decizie (scj.ro #197476)

Prin acțiunea formulată la 20.07.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 2.117.832,72 de lei, reprezentând despăgubiri plătite de reclamantă ca urmare a emiterii eronate a poliței seria RO/01/TO/XZ nr.003565838, Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 2.117.832,72 de lei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective și plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluționarea cauzei. Pârâta a formulat întâmpinare și o cerere de chemare în garanție a S.C C. S.R.L., D., E. și F.

Prin sentința civilă nr. 342/29.06.2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, a respins acțiunea și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 24.793,33 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial și a respins cererea de chemare în garanție a S.C C. S.R.L., D., E. și F., formulată de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216/18.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă. Verificând prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a stabilit că obligația reclamantei de a plăti despăgubirile s-a născut la momentul producerii riscului asigurat, iar corelativ s-a născut și dreptul asigurătorului de a recupera aceste sume de la societatea care a intermediat încheierea poliței. Ținând cont de efectul declarativ al actelor jurisdicționale mai sus amintite, momentul pronunțării hotărârilor judecătorești prin care asigurătorul a fost obligat la plata despăgubirilor ori data la care plata a fost realizată nu pot reprezenta repere legale în raport de care termenul de prescripție să poate fi evaluat. Reclamanta a fost notificată cu privire la despăgubirile pretinse de G. PLC în vederea reparării prejudiciului creat ca urmare a producerii evenimentului asigurat, prin polița a cărei valabilitate este contestată în litigiul pendinte, la data de 20.01.2014, atunci când intervenienta G. PLC a formulat o cerere incidentală pentru plata despăgubirilor în cadrul dosarului nr. x/3/2013. La acea epocă, reclamanta cunoștea toate elementele de natură să conducă la valorificarea dreptului pretins în prezenta procedură, întrucât polița fusese invocată în acel proces, constituind, de altfel, fundamentul pretențiilor deduse judecății. Prin urmare, dreptul material la acțiune în vederea valorificării dreptului subiectiv civil dedus judecății în cadrul litigiului pendinte s-a născut la data de 20.01.2014. În acest context, prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 regimul juridic al prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile C. civ., prevederile art. 2523 din noul C. civ. fiind incidente, așa cum corect a reținut prima instanță. Din rațiuni similare, dreptul material la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv civil dedus judecății în cadrul litigiului pendinte s-a născut la data de 29.05.2013, dată care coincide momentului înregistrării cererii de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu B. în dosarul nr. x/3/2012 , cerere care, de altfel, a fost anulată ca netimbrată. Câtă vreme reclamanta avea posibilitatea să formuleze cerere de chemare în garanție în cele două dosare anterior menționate, drept pe care l-a și exercitat, este evident faptul că dreptul la acțiune s-a născut anterior momentului la care a plătit despăgubirile, formulând și în cadrul acelor procese apărări cu privire nevalabilitatea poliței de asigurare. La data introducerii cererii de chemare în judecată, 20.07.2017, era însă împlinit și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Împotriva deciziei din apel, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. În motivare, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.” A subliniat recurenta că utilizarea în textul de lege a conjuncției „și” presupune cunoașterea cumulativă a pagubei și a autorului; or, a cunoaște paguba necesită ca, în prealabil, să și existe una, în speță, să fie plătite despăgubirile. În opinia recurentei, regula înscrisă la art. 2.528 alin. (1) C. civ. este aplicabilă atât răspunderii civile contractuale, cât și celei delictuale, câtă vreme legea nu distinge și nici nu există o altă normă specială, în acest sens fiind și doctrina în materie. Prin urmare, dispozițiile art. 2.528 alin. (l) C. civ. presupun în primul rând existența unui prejudiciu al societății de asigurări, creat prin fapta ilicită a S.C. B. S.R.L. Or, la data reținută de instanța de apel - 29.05.2013 nu exista un prejudiciu, acesta devenind cert și actual când au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive și a plătit despăgubirile. În acest context, a arătat că în dosarul nr. x/3/2013, cererea de intervenție principală promovată de G. P.L.C. a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 3105/04.06.2015, pronunțată de Tribunalul București, sentință schimbată în parte prin decizia nr. 583/20.04.2016 a Curții de Apel București; plățile au fost făcute imediat după rămânerea definitivă a hotărârii, la 21.04.2016 și la 26.04.2016. În dosarul nr. x/3/2012, prin sentința civilă nr. 4142/08.07.2015, pronunțată de Tribunalul București, cererea introdusă față de societatea de asigurări a fost respinsă, fiind obligat Fondul de Protecție a Victimelor Străzii. Societatea de asigurări a fost obligată față de S.C. H. S.R.L. prin decizia civilă nr. 646/12.04.2016 a Curții de Apel București, prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe; plata a fost făcută la data de 20.04.2016. În opinia recurentei, la data înregistrării cererii de chemare în garanție, reținută de instanța de apel, prejudiciile terților păgubiți nu erau certe ca întindere, dobândind caracter cert abia la momentul rămânerii definitive a soluțiilor din cele două dosare sus-menționate, iar momentul de la care începe să curgă prescripția este cel al efectuării plății către terții păgubiți. Or, la data depunerii cererii de chemare în judecată - 20.07.2017 nu era împlinit niciunul dintre termenele de prescripție pentru plățile succesive efectuate. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. La 05.08.2019 intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar în ipoteza admiterii acestuia, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de fond, în vederea administrării tuturor probelor solicitate și admiterii cererii de chemare în garanție. La 12.08.2019, E. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Prin încheierea din 5.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile invocate de intimați și a admis în principiu recursul, iar dezbaterile asupra acestuia au avut loc în ședința publică din 1.07.2020, fiind consemnate în practicaua acestei decizii.

Analizând recursul , Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că acțiunea reclamantei A. S.A. s-a fundamentat pe răspunderea contractuală a pârâtei S.C. B. S.R.L., determinată de executarea defectuoasă a contractului de intermediere în asigurări încheiat de părți cu nr. 130/28.12.2007, mai precis, cu încălcarea clauzelor 5.2.2 și 5.2.8 și a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Instanțele de fond au avut în vedere temeiul acțiunii și natura răspunderii incidente și, sub aspectul regimului juridic al prescripției extinctive, au reținut corect că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cauză, prescripția este guvernată de dispozițiile noului Cod civil, făcând referire la dispozițiile art. 2523 și la cele ale art. 2528 din acest Cod. De asemenea, instanțele de fond au reținut corect că termenul de prescripție aplicabil dreptului de creanță al reclamantei este cel general, de 3 ani, stabilit de art. 2517 C. civ., dar și că dispozițiile art. 2519 nu sunt incidente, întrucât acestea se aplică în raporturile de asigurare-reasigurare, iar răspunderea solicitată în cauză nu derivă dintr-un asemenea raport juridic, ci dintr-un contract de intermediere de asigurări, fiind astfel în afara domeniului art. 2199 C. civ., pentru a se putea susține că durata prescripției atașate acțiunii este, în speță, de 2 ani. Din acest punct de vedere instanța de recurs urmează să înlăture o primă apărare a intimatei S.C. B. S.R.L., apărare care a vizat incidența termenului de prescripție de 2 ani, potrivit art. 2519 C. civ. Revenind la criticile dezvoltate de recurenta A. S.A., Înalta Curte arată că noua reglementare a instituției prescripției extinctive nu mai situează în mod obiectiv și abstract în același plan nașterea dreptului la acțiune cu începutul prescripției extinctive. Articolul 2523 C. civil dispune că „ prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui ”, operând o distincție necesară între data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat și data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a acționa în justiție. Prin consacrarea unei reguli juste potrivit căreia actioni non natae, non precribitur, în genere, prescripția extinctivă a dreptului de a obține condamnarea pârâtului începe să curgă nu de la nașterea dreptului la acțiune, ci de la data la care cel interesat a luat cunoștință sau, după circumstanțe, trebuia să ia cunoștință de nașterea acestui drept. Prin urmare simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică un drept la acțiune, nu atrage începutul prescripției extinctive dacă titularul acestui drept nu a cunoscut elementele minime care fundamentează dreptul său pentru a putea acționa în mod util. Noua regulă generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă: un moment subiectiv, constând în existența încălcării și cunoașterea dreptului la acțiune și un moment obiectiv, constând în data când, după împrejurări, partea interesată trebuia să cunoască nașterea acestui drept. Pentru aceasta, legiuitorul plasează în sarcina organului judiciar determinarea începutului prescripției, determinare care se realizează preponderent în plan probatoriu, impunând, totodată, o serie de reguli speciale care se aplică cu prioritate în raport cu regula generală. Astfel, prin dispozițiile cu caracter special, instituite în art. 2528 alin. (1) C. civ. se stabilește că „ prescripția dreptului la acțiunea în reperarea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea ”. Plecând de la premisa necontestată de părți că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită de orice fel, contractuală sau extracontractuală, regula stabilită prin art. 2528 alin. (1) C. civ. stabilește, printr-o aplicare specială a regulii generale, la rândul său, două momente alternative de la care prescripția începe să curgă: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și unui obiectiv, data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde. Fiind în dispută tocmai aceste aspecte, se mai cuvine subliniat și că începutul cursului prescripției presupune cunoașterea ambelor componente, paguba și pe cel care răspunde de ea, în caz contrar titularul acțiunii neavând întrunite elementele minime care îi fundamentează dreptul de a acționa juridic. Este evident că la data emiterii greșite a poliței de asigurare seria RO/01/TO/XZ nr.003565838 și, mai cu seamă, la data la care, urmare evenimentului asigurat din 16.02.2012, reclamanta a fost notificată în vederea efectuării plăților pe baza poliței, aceasta a cunoscut executarea defectuoasă de către pârâtă a obligațiilor contractuale și legale, precum și persoana responsabilă de săvârșirea faptului ilicit, în persoana pârâtei. Această cunoaștere corespunde cu data încălcării dreptului său subiectiv contractual corelativ obligației brokerului de asigurare de a respecta obligațiile născute prin contractul de intermediere de asigurări nr. 130/28.12.2007, încălcare care, în principiu, putea determina în patrimoniul societății de asigurare o vătămare, în culpa celui responsabil, deci, semnifică nașterea dreptului său la acțiune contra pârâtei. Cunoașterea pagubei, impusă cumulativ în sensul neechivoc al art. 2528 alin. (1) C. civ., ca și condiție pentru începerea cursului prescripției extinctive, însă, nu corespunde tot aceluiași moment, atâta vreme cât, pe parcursul litigiilor care au urmat, reclamanta a negat valabilitatea poliței, a contestat valoarea despăgubirii în scopul exonerării sale de răspundere și, până la finalizarea lor, nu a avut obligația să o plătească, necunoscând, așadar, o pagubă. Cunoașterea pagubei caracteristice în acțiunea de față, determinată de răspunderea societății de intermediere în asigurări pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor legate de emiterea poliței, nu se confundă cu cunoașterea despăgubirilor solicitate pe baza poliței de către victimele evenimentului, o dată, pentru că are fundament diferit, a doua oară, pentru că paguba, în cele două situații alternative, nu are aceeași structură. Aceasta deoarece acțiunea reclamantei împotriva S.C. B. S.R.L. nu este o acțiune în regresul asigurătorului, ci este bazată pe un alt fundament, de aceea, dreptul reclamantei valorificat prin această acțiune nu este un drept corelativ obligației de plată a despăgubirilor în virtutea poliței RCA, cum greșit a reținut instanța de apel. Corelativitatea drepturilor și obligațiilor - în genere, presupune nu doar interdependență, ci și simultaneitate și reciprocitate. Or, dreptul asigurătorului de a se întoarce împotriva cocontractantului cu o acțiune în despăgubire pentru emiterea greșită a poliței este un drept contractual cu configurație autonomă, generat de un raport juridic diferit de cel în al cărui conținut intră obligația generată de raportul juridic de asigurare. Dreptului dedus judecății în această pricină îi corespunde doar obligația corelativă pârâtei la dezdăunare pentru executarea necorespunzătoare a contractului de intermediere de asigurări. Prin urmare, nu doar că dreptul și obligația identificate de instanța de apel nu sunt reciproce și nu s-au născut simultan, dar ele nu sunt nici interdependente, ele rezultând, în primul rând, din două raporturi juridice diferite și autonome. Raportul juridic de despăgubire generat de asigurare și, mai exact, obligația de despăgubire a asigurătorului interferează cu dreptul la dezdăunare al aceluiași asigurător în relația cu brokerul care a intermediat asigurarea, doar sub aspect probatoriu, adică procesual, în sensul că primul îl demonstrează pe al doilea. Așadar, dreptul la acțiune valorificat în acțiunea dedusă judecății nu se naște în același timp cu obligațiile determinate prin polița RCA și nici nu se determină reciproc cu acesta, pentru a le putea reține drept corelative. Revenind, dreptul reclamantei A. S.A. la repararea pagubei cauzate prin pretinsa faptă ilicită a pârâtei este determinat de încălcarea, de către aceasta, a obligațiilor contractuale, dreptul la acțiune pentru repararea acesteia la data încălcării obligației de către cocontractant, dar prescripția începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dacă problema cunoașterii persoanei responsabile de săvârșirea ilicitului civil contractual este necontestată, cunoașterea pagubei, ca element necesar pentru exercițiul dreptului la acțiune, depinde de stabilirea acesteia în cadrul procesului pentru obligarea la plată a asigurătorului RCA, reclamanta, față de terții păgubiți. La data acțiunilor judiciare care au făcut obiectul dosarelor nr. x/3/2013 și nr. x/3/2012 reclamanta pretindea, deci cunoștea, emiterea greșită a poliței RCA ca urmare a executării necorespunzătoare a contractului de intermediere nr. 130/28.12.2007, potențialul vătămător al acestei executări, dar pentru a acționa material și juridic trebuia ca paguba să-i fie cunoscută. Și întrucât paguba se configura ca pierderea patrimonială suferită de reclamantă prin antrenarea răspunderii sale în domeniul asigurării obligatorii de răspundere civilă, stabilirea și cunoașterea ei obiectivă a depins de soluționarea acestor dosare. Or, pe când stabilirea pagubei reprezenta o chestiune litigioasă, plasând-o sub semnul incertitudinii, reclamanta nu avea resursele fundamentării juridice a acțiunii care se întemeia tocmai pe aceasta, deci nu putea acționa în mod util. De aceea nu este corectă dezlegarea instanței de apel care a subliniat că la data notificării asigurătorului cu privire la despăgubiri, identificată cu data formulării pe cale judiciară a acțiunilor pentru plata pagubelor, reclamanta cunoștea toate elementele de natură să ducă la valorificarea dreptului pretins, deoarece, pentru reclamantă, la acea dată, paguba nu se produsese. Pe aceste premise, dreptul material la acțiune al reclamantei A. S.A. pentru repararea pagubei determinate de pretinsa faptă ilicită a S.C. B. S.R.L. a întrunit elementele minimum necesare, în acord cu dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data la care în cele două dosare obligațiile de plată ale asigurătorului au fost determinate în sarcina sa, într-un mod în care această parte litigantă nu mai putea nega obligațiile de plată determinate de poliță. Acest moment a corespuns cu data soluționării celor două cauze prin hotărâri cu caracter executoriu, respectiv, la 20.04.2016 și la 12.04.2016, date la care hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013, respectiv nr. x/3/2012 au generat irefutabil în sarcina A. obligația de plată a despăgubirii în favoarea unor terți, cunoscând consecința vătămătoare a emiterii unei polițe pe care o pretinde neconformă. Nu este corectă nici teza instanței de apel care arată că efectul declarativ al celor două hotărâri judecătorești de condamnare la plată se repercutează retroactiv asupra datei cunoașterii pagubei de către societatea reclamantă. Data cunoașterii pagubei nu poate fi decât un moment unic, determinat obiectiv, iar instanța de apel suprapune greșit această dată celei la care dreptul la acțiune s-a născut, nu celei când putea fi exercitat. Așadar, reperele temporale identificate mai sus reprezintă și momentele la care dreptul la acțiune al reclamantei putea fi exercitat neperturbat contra pârâtei pentru pretinsul fapt ilicit, ca fundament al acesteia, adică, momentul la care reclamanta avea posibilitatea materială și juridică de a acționa contra S.C. B. S.R.L., marcând începutul termenului de prescripție extinctivă atașat acțiunii. Din acest punct de vedere prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei decurgând din ilicitul contractual în raportul juridic judecat a început să curgă la aceste momente, astfel încât cererea introdusă la 20.07.2017 apare formulată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de lege, astfel că excepția a fost greșit soluționată de instanțele de fond. Deși este corectă apărarea intimaților care au susținut că reclamanta putea acționa mai devreme, fie prin formularea unor cereri de chemare în garanție în procesele anterioare, fie prin introducerea separată a unor cereri de chemare în judecată, această posibilitate nu este de natură să justifice permutarea începutului cursului prescripției. Chiar intimații au acceptat caracterul potestativ, iar nu obligatoriu al acestor demersuri și dependența pe care aceste acțiuni le aveau în raport cu succesul proceselor care le precedau. Apărarea nu este eficace, deoarece rămâne tributară concepției abstracte despre prescripție, care confundă nașterea dreptului la acțiune cu începutul prescripției, ignorând diferența centrală pe care art. 2523, dar mai ales art. 2528 alin. (1) C. civ., o subliniază și faptul că, distinct de dreptul la acțiune, cunoașterea pagubei, bazată pe repere obiective, dă reclamantei posibilitatea concretă de a acționa în justiție și marchează începutul cursului prescripției. Tot acest moment corespunde și sensului art. 2500 alin. (2) C. civ., de vreme ce dreptul la acțiune este dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice să exercite o anumită prestație, drept care se fondează, însă, în acest caz, pe existența unei pagube care trebuia să-i fie cunoscută titularului acțiunii. Înlăturând apărările intimaților referitoare la netemeinicia recursului, Înalta Curte mai subliniază că va lăsa neanalizate apărările intimatului E. referitoare la limitele puterii lucrului judecat opuse prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesele anterioare, deoarece excedează limitele recursului. Pe aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și constatând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ., a casat decizia în totalitate atacată. Totodată, constatând îndeplinite dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., potrivit art. 497 C.proc.civ., a casat în parte și sentința civilă nr. 342/29.06.2019 pronunțată în cauză în primă instanță și a trimis cauza spre o nouă judecată acestei instanțe, menținând numai dispozițiile acesteia cu privire la cererea de chemare în garanție formulată în cauză, care nu au făcut obiectul căii de atac. În rejudecare va fi analizată și cererea accesorie a intimatei S.C. B. S.R.L. având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul acestui recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.