ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1751/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28.03.2017 pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Spitalul Județean de Urgență Pitești - Argeș, S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro - echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul moral cauzat în urma nerespectării de către aceștia a dreptului la onoare, demnitate și reputație umană, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să sisteze difuzarea înregistrărilor postate pe site-ul www.x.com și intitulate "I-a tăiat gâtul cu sabia".

Prin Sentința civilă nr. 452 din 07 decembrie 2017, Tribunalul Argeș a respins ca nefondată acțiunea, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 1.300 RON către pârâta S.C. B. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 3781 din data de 28 noiembrie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, iar pe fond a admis în parte cererea formulată împotriva Spitalului Județean de Urgență Pitești, s-a dispus obligarea pârâtului Spitalul Județean de Urgență Pitești la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, cât și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 150 RON (taxă judiciară de timbru), către reclamant; a fost menținută în rest sentința (în privința celeilalte pârâte); s-a dispus obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Spitalul Județean de Urgență Pitești, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că, în opinia sa, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Totodată, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, decizia recurată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Astfel, în mod nelegal soluția instanței de apel se întemeiază, sub un prim aspect, pe necontestarea de către Spital că imaginile în litigiu provin de la acesta.

Recurentul afirmă că o atare motivare este nelegală deoarece la fila x a întâmpinării din apel a contestat în mod clar împrejurarea că imaginile provin de la SJUP; de asemenea, a arătat în cuprinsul aceleiași întâmpinări că imaginile respective nu pot fi asociate cu persoana reclamantului.

Pe de altă parte, în mod nelegal instanța de apel a motivat că pârâtul a invocat doar lipsa unui element al răspunderii, și anume lipsa prejudiciului și nu ar fi contestat celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Recurentul susține că a învederat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., nefiind îndeplinite în mod cumulativ cerințele prevăzute de aceste norme, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, vinovăția sa, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În mod nelegal instanța de apel nu a ținut seama de faptul că dovada acțiunii trebuie făcută de reclamant, el fiind ținut să probeze ceea ce afirmă, potrivit regulii "actori incumbit probatio" (sarcina probei revine aceluia care reclamă); or, în cauza de față, reclamantul nu a probat în niciun mod întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Recurentul mai învederează că hotărârea este nemotivată, deoarece nu argumentează admiterea acțiunii reclamantului, precizând numai că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ. instituie principiul general potrivit cu care orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, ceea ce înseamnă că instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți și să răspundă la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor.

În mod constant în practica instanței supreme s-a reținut că dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., prevăd necesitatea motivării hotărârii judecătorești pronunțate, pentru ca instanța de control judiciar să-și poată exercita atribuțiile corespunzătoare în vederea analizării temeiniciei și legalității hotărârii care face obiectul căii de atac.

Recurentul reiterează că a susținut în cauză faptul că imaginile nu provin de la SJUP, iar persoana care apare în filmare nu poate fi identificată ca fiind persoana reclamantului; mai mult decât atât, atât martorul cât și apărătorul reclamantului au spus: "o persoană", deci orice persoană, având în vedere ca imaginile aflate pe www.x.com. nu permit identificarea directă sau indirectă a reclamantului; prin urmare, hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind nemotivată (a se vedea fila x parag. 2 din decizie).

De asemenea, recurentul susține că dispozițiile art. 253 alin. (4) raportate la art. 252 din noul C. civ. au fost interpretate eronat de instanța de apel.

Prin decizia recurată sunt greșit aplicate dispozițiile art. 1349 și ale art. 1357 C. civ. raportate la prevederile art. 25 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, deoarece în mod nelegal instanța de apel motivează o pretinsă imixtiune a spitalului în viața privată a pacientului; acesta motivare este nelegală deoarece din probele administrate nu rezultă nicio imixtiune în viața privată a pacientului, ci, datorită profesionalismului și îngrijirilor primite în urgența spitalului, viața pacientului a fost salvată, ținând seama că pacientul a avut vena jugulară tăiată cu o sabie.

Din conținutul art. 1357 C. civ. rezultă fără putință de tăgadă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să existe un prejudiciu săvârșit printr-o faptă ilicită, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă; ca atare, trebuie demonstrata cel puțin o ușoară culpă în sarcina autorului prejudiciului și, evident, trebuie demonstrat că există un prejudiciu; or, în speța de față nu sunt întrunite condițiile prevăzute de ipoteza normei statuate de legiuitor în art. 1357 C. civ.

Răspunderea civilă delictuală sau reparatorie are ca primă finalitate repararea prejudiciului cauzat, iar prejudiciul reprezintă condiția, dar și măsura răspunderii reparatorii, întrucât aceasta se angajează numai în limita prejudiciului injust cauzat.

Cum nu există o faptă a recurentului prin care să fi fost lezat un drept al reclamantului, consacrat de lege, se susține de către recurent că nu poate fi obligat la plata daunelor morale stabilite de instanța de apel.

Se mai arată că nu s-a făcut dovada că înregistrarea provine de la SJU Pitești și nu s-a probat în niciun fel vinovăția sa.

Recurentul învederează că a contestat și cuantumul sumei astronomice de 50.000 euro solicitate de reclamant cu titlu de daune morale, având în vedere că pretinsa faptă ilicită nu există, iar imaginile de pe www.x.com nu conțin informații de natura sa conducă la identificarea reclamantului, astfel încât acesta nu a suferit niciun prejudiciu.

Motivul care a condus la suferința reclamatului este reprezentat de vătămarea sa ca urmare a tăierii venei jugulare, astfel așa cum precizează și martorul audiat în cauză.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității, astfel cum s-a stabilit în jurisprudență (Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Recurentul mai susține că înscrisul depus la dosar de reclamant, denumit "Adeverință" emis de un psiholog la data de 18.08.2015 nu dovedește în niciun fel că motivul ședințelor de psihoterapie este altul decât vătămarea reclamantului prin tăierea venei jugulare, deoarece în cuprinsul înscrisului, motivul ședințelor de psihoterapie este precizat astfel: ca urmare a unui eveniment traumatic", iar martora audiată a precizat că în prezent nu mai face terapie la psiholog, fapt atestat de psiholog care arată în cuprinsul adeverinței că la data de 18.08.2015 efectuează ședințe de psihoterapie, dar nu precizează și câte.

Suma solicitată de reclamant tinde la o îmbogățire fără just temei. Unul dintre principiile ce fundamentează răspunderea civilă fiind principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă și nu a asigura un câștig. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu unei satisfacții patrimoniale (Decizia nr. 2356/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Așa cum rezultă din Dosarul nr. x/2016, în care s-a judecat tentativa de omor asupra reclamantului, inculpatul a fost obligat să-i plătească acestuia suma de 200.000 RON daune morale, iar în speța de față reclamantul solicită ca daune morale suma de 50.000 euro (230.000 RON), mult mai mult decât a solicitat de la cel care i-a tăiat vena jugulară.

Daunele morale reprezintă consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta culpabilă.

Nefiind dovedit niciun fel de prejudiciu, nu se justifică acordarea de despăgubiri.

Pentru considerentele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii în integralitate a acțiunii reclamantului.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, respectiv în termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată recurentului-pârât și intimatei-pârâte, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile legale invocate. În subsidiar, pentru ipoteza în care se va aprecia că recursul poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și judecarea cauzei în lipsă.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în termenul legal de 10 zile de la comunicare. În ceea ce privește excepția nulității recursului, a solicitat respingerea acesteia, arătând că motivele invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II.3 Procedura de filtru

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, recurentul-pârât comunicând un punct de vedere asupra acestuia la 27.05.2019.

La 3.06.2019, recurentul-pârât a formulat cerere de suspendarea a executării hotărârii atacate cu recurs, cerere care a fost admisă de această instanță prin încheierea din 11.06.2019.

Ulterior, prin încheierea din camera de consiliu din 17 septembrie 2019, completul de filtru CF x a respins excepția nulității recursului invocată de către intimatul-reclamant, a admis în principiu recursul declarat de către pârâtul Spitalul Județean de Urgență Pitești și a fixat termen în ședința publică de azi, 15 octombrie 2019, pentru analizarea pe fond a recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul declarat în cauză pentru motivele ce succed.

Recurentul-pârât Spitalul Județean de Urgență Pitești a invocat ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a susținut, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Având în vedere că nu întotdeauna cele două ipoteze normative se exclud (întrucât o hotărâre insuficient motivată, ar putea conține motive contradictorii), Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

În plus, în rejudecarea fondului în apel, curtea de apel a făcut o corectă analiză a condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului recurent, analizând obiectul cererii, susținerile părților, arătând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, argumentele juridice pentru care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Spitalul Județean de Urgență Pitești, și cele pentru care s-a menținut soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor reclamantului împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată; de asemenea, instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât, decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Contrar celor susținute de către recurent, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părțile cauzei, întrucât instanța poate răspunde prin intermediul unor considerente comune acelor argumente esențiale sau determinante pentru soluționarea cauzei, invocate de părți, adică a acelora care pot conduce fie la admiterea pretențiilor, fie la respingerea acestora.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenție, include, în esență, obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iunie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Având în vedere că recurentul a invocat și ipoteza motivelor contradictorii din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că o atare susținere este pur formală, întrucât nu au fost indicate considerente care se contrazic ori se exclud, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349, 1357 și urm. C. civ., precum și a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.

Prealabil, se impune precizarea că instanța de recurs realizează exclusiv un control de legalitate, nu și de temeinicie a hotărârii recurate, astfel încât, Înalta Curte nu va proceda verificarea situației de fapt deja stabilite și nici la reaprecierea materialului probator al cauzei - atribuție exclusivă a instanțelor de fond - către care tinde recurentul prin amplele referiri la probele cauzei (înscrisuri, declarații de martori), probe care, în opinia sa, ar fi impus o altă concluzie în verificarea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Întrucât curtea de apel a răspuns unora dintre motivele reiterate prin memoriul de recurs, acestea nu vor fi reevaluate, deoarece acestea sunt susțineri omisso medio care ignoră judecata realizată în apel; în plus, nu vor putea fi analizate nici susținerile recurentului ce vizează soluția pronunțată de prima instanță.

Astfel, din perspectiva prezentei etape procesuale este lipsită de relevanță comparația pe care recurentul o face între valoarea obiectului pricinii de față (valoarea pretenției formulate de către reclamant - 50.000 euro daune morale) - prin ignorarea împrejurării că instanța de apel a acordat cu acest titlu suma de 10.000 RON - și pretențiile formulate în calitate de parte civilă în cauza penală în care autorul agresiunii a fost judecat pentru tentativa de omor asupra reclamantului (200.000 RON); totodată, un atare aspect este unul de temeinicie, întrucât vizează aprecierea instanței de apel asupra cuantumului reparației acordate și, prin urmare, nu poate fi cenzurat de instanța de recurs.

Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, intimatul-reclamant s-a îndreptat cu o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva intimatei-pârâte, furnizor de servicii media, și împotriva recurentului-pârât Spitalul Județean de Urgență Argeș, pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat unui drept al personalității umane dintre cele ocrotite de art. 252 C. civ. - dreptul la demnitate și intimitatea vieții private -, solicitând o reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, în temeiul art. 253 alin. (4) C. civ.

Premisa obținerii unei asemenea reparații o constituie antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului pretinsei fapte ilicite, răspundere care presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții: existența unei fapte ilicite, producerea prejudiciului de natură nepatrimonială reclamat, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut că tribunalul a respins acțiunea pentru neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, fără a indica în mod explicit care dintre acestea nu se verifică în cauză; cu toate acestea, s-a apreciat că din motivarea sentinței reiese că prima instanță a avut în vedere lipsa prejudiciului moral invocat de către reclamant; pe de altă parte, se constată că instanța de apel a fost învestită doar cu apelul declarat de reclamant, pârâții neformulând nici apel incident și nici apel la considerente; prin urmare, această dezlegare dată de prima instanță este intrată sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că recurentul nu a formulat, în prezentul recurs, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, critici prin care să invoce greșita aplicare de către instanța de apel a regulilor procedurale ce reglementează fixarea limitelor devoluțiunii în apel, respectiv în special prin art. 477 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de către recurent, instanța de apel a reținut că niciunul dintre pârâți nu a negat existența înregistrărilor ce redau imagini cu reclamantul din holul spitalului (aflat în stare gravă ca urmare a unei agresiuni pe care a suferit-o în zona venei jugulare) și nici postarea acestora pe canalul x, în cele două variante (blurate și neblurate), în condițiile în care aceste imagini au fost captate de camerele de supraveghere instalate pe holul Spitalului Județean de Urgență Pitești.

Prin motivele de recurs însă, recurentul-pârât SJUP susține că în cauză nu s-a dovedit că imaginile provin de la SJUP, ceea ce reprezintă o susținere care vizează temeinicia deciziei recurate și, drept urmare, nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Înalta Curte constată că, din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale, nu prezintă relevanță faptul că în cauză nu s-a reținut că recurentul însuși ar fi pus la dispoziția intimatei S.C. B. S.R.L. sau a oricărui alt terț imaginile captate de camerele sale de supraveghere, întrucât răspunderea civilă delictuală poate fi angajată și pentru culpa cea mai ușoară, iar nu numai în cazul săvârșirii faptei cu intenție.

Or, astfel cum corect a constatat instanța de apel, imaginile au fost captate de camerele de supraveghere instalate pe holul spitalului.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a reținut că paza juridică și materială a acestora revenea unității spitalicești în cauză; prin urmare, ele nu puteau fi vizualizate de persoane neautorizate și cu atât mai mult, având în vedere specificul acestora, nu puteau fi utilizate în scopul difuzării în spațiul public sau în mediul virtual, fără acordul persoanelor surprinse în imagini (între care, și reclamantul), spitalul fiind cel care era ținut de asigurarea integrității și confidențialității acestora, ca persoană juridică ce are responsabilitatea organizării sistemului de supraveghere.

Înalta Curte reține că o atare concluzie rezultă fără echivoc și din dispozițiile art. 74 lit. g) din C. civ., potrivit cărora: "Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind stare de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite."

Iar art. 75 C. civ. - care ar putea conduce la înlăturarea aplicabilității art. 74 - stabilește astfel: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute la această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute de prezenta secțiune."

Din perspectiva textului anterior citat, în special art. 75 alin. (1), rezultă că o conduită în sensul art. 74 lit. g) ar putea să nu constituie o încălcare a drepturilor la respectarea vieții private și a demnității persoanei umane, dacă ea este permisă de lege.

Or, o atare condiție nu este îndeplinită în speță, întrucât o astfel de conduită nu numai că nu este permisă de lege, ci este interzisă în mod explicit de dispozițiile legii speciale, anume prin art. 25 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, care prevede: "(1) Orice amestec în viața privată, familială a pacientului este interzis, cu excepția cazului în care această imixtiune influențează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate și numai cu consimțământul pacientului. (2) Sunt considerate excepții cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică."

Cum în speță nu au fost conturate împrejurări de natură a se încadra în categoria excepțiilor enunțate de textele citate, rezultă că nu a fost răsturnată prezumția caracterului ilicit al faptei descrise la art. 74 lit. g) C. civ. și implicit constatarea instanței de apel privind încălcarea drepturilor ocrotite prin dispozițiile art. 252 C. civ.

Înalta Curte reține că și cerința prejudiciului moral produs intimatului reclamant a fost corect evaluată de instanța de apel, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale.

Daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susține recurentul, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conținut economic (prerogativele care constituie atributul personalității umane), astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a daunelor reale și efective produse victimei.

Se constată că instanța de apel în mod legal a înlăturat susținerile pârâtului Spitalul Județean de Urgență Pitești în sensul că intimatul era ținut a proba în mod concret suferințele cauzate prin difuzarea imaginilor în mediul virtual pentru a i se putea pune în sarcină repararea daunelor morale sau a prejudiciului de imagine reținut.

De asemenea, curtea de apel a reținut judicios că o astfel de apreciere rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, în Cauzele Danev împotriva Bulgariei și Iovtchev împotriva Bulgariei în care instanța de contencios european a reținut că: "abordarea formalistă a instanțelor naționale care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența uni prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină. (...) Curtea a considerat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil."

Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Pitești.

În aplicarea dispozițiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în această etapă procesuală, în cuantum de 1.500 RON, potrivit dovezii de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Pitești împotriva Deciziei nr. 3781 din data de 28 noiembrie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Spitalul Județean de Urgență Pitești la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2019.

GGC - NN