ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 789/2013

Asupra recursului penal de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 07 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I p

enală în Dosarul nr. 3352/98/2011/a12

(1555/2012),

instanța a

dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului M.C., constatând

legalitatea și temeinicia acestei măsuri.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile de fapt și de drept care

au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat și justifică

în continuare privarea de libertate a acestuia.

S-a constatat că probele administrate

în cauză relevă indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) și art. 68

1

C. proc. pen., ale săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor imputate.

De asemenea, s-a constatat că sunt

îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât

în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile deduse

judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub aspectul existenței probelor că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, pericol ce rezidă în modalitatea și împrejurările concrete de

săvârșire a faptelor presupus a fi fost comise, gravitatea acestora,

sentimentul de teamă și insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în

rândul societății civile, aspecte care, în opinia instanței, denotă

periculozitate și justifică o reacție fermă din partea autorităților statului.

Curtea a reținut că în cauză, a

intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță față de inculpat, aspect

care atrage incidența art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și art. 68

1

din același cod, cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen. și a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului M.C., cu

consecința menținerii stării de arest preventiv a acestuia.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul M.C..

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat pe baza lucrărilor și a materialului probator din dosarul

cauzei, constată că acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București a

procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a

constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare

privarea de libertate a recurentului inculpat.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și

care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică

nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică

trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența

pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al

infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte

asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacției ferme față de cei

bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte

apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute

de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea

măsurii arestării preventive a recurentului inculpat nu contravine dreptului la

libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele

reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de

pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu

excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din

Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a se constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține

că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și

limitele legii, cu atât mai mult cu cât, în cauză a intervenit o hotărâre de

condamnare în primă instanță față de inculpat, aspect care atrage incidența

art. 5 parag. 1 lit. d)in Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinarea gradului de pericol social

al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta

punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării

temeiniciei cererii de recurs formulate de acesta, în acest sens pronunțându-se

constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs.

România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

Natura infracțiunilor presupus

săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este

conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii faptelor, frecvența

pe care o înregistrează aceste tipuri de infracțiuni, urmările negative pe care

le produc în societate, conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune, în

acest moment, lăsarea în libertate a inculpatului.

Considerentele expuse justifică

dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării preventive, astfel că,

în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul

pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii penale din 07 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 3352/98/2011 (1555/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă

Pronunțată

în ședință publică, azi 4 martie

2013

.