ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 788/2013

Asupra

recursului penal de față ;

Examinând

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 14 februarie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul

nr. 41777/3/2012 (504/2013), instanța a dispus menținerea stării de arest

preventiv a inculpatului D.V.B. și a constatat legalitatea și temeinicia acestei

măsuri.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile

de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu

s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia.

S-a constatat

că probele administrate în cauză relevă indicii temeinice, în sensul art. 143

alin. (1) și art. 68

1

C. proc. pen., ale săvârșirii de către

inculpat a infracțiunilor imputate.

De asemenea,

s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub aspectul

existenței probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, pericol ce rezidă în modalitatea și

împrejurările concrete de săvârșire a faptelor presupus a fi fost comise,

gravitatea acestora, sentimentul de teamă și insecuritate pe care astfel de

fapte îl generează în rândul societății civile, aspecte care, în opinia

instanței, denotă periculozitate și justifică o reacție fermă din partea

autorităților statului.

Curtea a

reținut că în cauză, a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță

față de inculpat, aspect care atrage incidența art. 5 parag. 1 lit. a) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare,

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin.

(1) C. proc. pen. și art. 68

1

din același cod, cu referire la art.

148 lit. f) C. proc. pen. și a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului D.V.B., cu consecința menținerii stării de

arest preventiv a acestuia.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.V.B..

Înalta Curte,

examinând recursul declarat de inculpat pe baza lucrărilor și a materialului

probator din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză,

Curtea de Apel București a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de

legea procesual penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt

și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

impunându-se în continuare privarea de libertate a recurentului inculpat.

Înalta Curte,

în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea

publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un

ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a

instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea

drepturilor acestora.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa reacției ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu

prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea măsurii arestării preventive a recurentului inculpat nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art.

5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a se constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același

sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive

nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi

judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii, cu atât mai mult cu cât, în cauză a

intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță față de inculpat, aspect

care atrage incidența art. 5 parag. 1 lit. d)in Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Examinarea

gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi

ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de recurs formulate de

acesta, în acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest

sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs.

Olanda).

Natura

infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările

comiterii faptelor, frecvența pe care o înregistrează aceste tipuri de

infracțiuni, urmările negative pe care le produc în societate, conduc Înalta

Curte la concluzia că nu se impune, în acest moment, lăsarea în libertate a

inculpatului.

Considerentele

expuse justifică dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării

preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de

300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.B. împotriva încheierii penale

din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a-II-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 41777/3/2012 (504/2013).

Obligă recurentul inculpat la

plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 4 martie 2013.