ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 788/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 788/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului penal de față ;
Examinând
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 februarie
2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul
nr. 41777/3/2012 (504/2013), instanța a dispus menținerea stării de arest
preventiv a inculpatului D.V.B. și a constatat legalitatea și temeinicia acestei
măsuri.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile
de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu
s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia.
S-a constatat
că probele administrate în cauză relevă indicii temeinice, în sensul art. 143
alin. (1) și art. 68
1
C. proc. pen., ale săvârșirii de către
inculpat a infracțiunilor imputate.
De asemenea,
s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 148 lit.
f) C. proc. pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub aspectul
existenței probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol
concret pentru ordinea publică, pericol ce rezidă în modalitatea și
împrejurările concrete de săvârșire a faptelor presupus a fi fost comise,
gravitatea acestora, sentimentul de teamă și insecuritate pe care astfel de
fapte îl generează în rândul societății civile, aspecte care, în opinia
instanței, denotă periculozitate și justifică o reacție fermă din partea
autorităților statului.
Curtea a
reținut că în cauză, a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță
față de inculpat, aspect care atrage incidența art. 5 parag. 1 lit. a) din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare,
Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin.
(1) C. proc. pen. și art. 68
1
din același cod, cu referire la art.
148 lit. f) C. proc. pen. și a constatat legalitatea și temeinicia măsurii
arestării preventive a inculpatului D.V.B., cu consecința menținerii stării de
arest preventiv a acestuia.
Împotriva
acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.V.B..
Înalta Curte,
examinând recursul declarat de inculpat pe baza lucrărilor și a materialului
probator din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.
Potrivit
dispozițiilor art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen., instanța de
judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să
verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin.
(3) al aceluiași articol, când instanța constată că temeiurile care au
determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin
încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
În cauză,
Curtea de Apel București a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de
legea procesual penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt
și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,
impunându-se în continuare privarea de libertate a recurentului inculpat.
Înalta Curte,
în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că
lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea
publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Ordinea
publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un
ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a
instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea
drepturilor acestora.
Deși
pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca
trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea
pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea
faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între
altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit
inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din
posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în
lipsa reacției ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.
În acord cu
prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment
procesual condițiile prevăzute de art. 300
2
coroborat cu art. 160
b
alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a
inculpatului.
Se reține, de
asemenea, că menținerea măsurii arestării preventive a recurentului inculpat nu
contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în
vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire,
gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata
detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art.
5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a se constata că
menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă
și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În același
sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive
nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi
judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se
în dispozițiile și limitele legii, cu atât mai mult cu cât, în cauză a
intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță față de inculpat, aspect
care atrage incidența art. 5 parag. 1 lit. d)in Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Examinarea
gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea
publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi
ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de recurs formulate de
acesta, în acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest
sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs.
Olanda).
Natura
infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al
faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările
comiterii faptelor, frecvența pe care o înregistrează aceste tipuri de
infracțiuni, urmările negative pe care le produc în societate, conduc Înalta
Curte la concluzia că nu se impune, în acest moment, lăsarea în libertate a
inculpatului.
Considerentele
expuse justifică dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării
preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În baza art.
192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de
300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,
reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.B. împotriva încheierii penale
din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a-II-a penală,
pronunțată în Dosarul nr. 41777/3/2012 (504/2013).
Obligă recurentul inculpat la
plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care
suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,
se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,
azi 4 martie 2013.