ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1821/2013

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 16 mai 2013 a Curții de Apel București, secția

I p

enală, pronunțată în Dosarul nr.

3352/98/2011 (1555/2012),

în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a

constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților M.C. și

N.M.G. și a fost menținută starea de arest a acestora.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Ialomița nr. 269/P/2011 din data de 18 august 2011, au fost trimiși

în judecată inculpații M.C. și N.M.G., pentru săvârșirea infracțiunii de

tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit.

i) C. pen., pentru inculpatul M.C. reținându-se și starea de recidivă prevăzută

de art. 37 lit. a) C. pen.

S-a mai reținut că prin sentința penală

nr. 130 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția penală, în

baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, lit. b) C. pen., pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat.

În

baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., a fost

condamnat inculpatul N.M.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., cu aplicarea

art. 74-76 C. pen., pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat.

Împotriva acestei sentinței penale au formulat

apel inculpații M.C. și N.M.G., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel

București la data 14 mai 2012, sub numărul 3352/98/2011.

Examinând măsura arestării preventive a

inculpaților M.C. și N.M.G., Curtea de Apel București, secția

I p

enală, a apreciat, la data de 28 martie

2013, că lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f)

C. proc. pen. Au fost avute în vedere împrejurarea că fapta constituie o infracțiune

pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, fiind vorba despre tentativă

la omor calificat - o faptă deosebit de gravă, cu consecințe deosebite asupra vieții

părții vătămate I.M. -, modalitatea de comitere - în loc public, prin folosire de

obiecte contondente apte de a produce moartea -, dar și atitudinea procesuală avută

de cei doi inculpați.

Mai mult, s-a constatat că, în urma administrării

probelor solicitate de către inculpați, nu s-a schimbat situația de fapt, cele mai

elocvente fiind rapoartele de constatare poligraf - din care a rezultat exact aceeași

situație de fapt reținută de prima instanță.

Pe lângă gravitatea faptei pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată, Curtea de Apel a avut în vedere și antecedentele

penale ale inculpatului M.C., care este recidivist conform art. 37 lit. a) C.

pen., condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru săvârșirea

infracțiunii de ultraj, fiind amendat administrativ pentru lovire și conducerea

unui vehicul neînmatriculat, dar și împrejurarea că inculpatul N.M.G. a fost sancționat

cu amendă administrativă pentru lovire, amenințare și deținere de droguri pentru

consumul propriu, aspect față de care s-a apreciat că este justificată temerea că,

aflați în libertate, inculpații ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea

publică, prin riscul sporit de reiterare a comportamentului antisocial.

Referitor la durata termenului rezonabil

al măsurii arestării preventive, s-a reținut că aprecierea limitelor rezonabile

ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, pentru vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire

la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate"

(Labita c. Italiei). A fost avut în vedere că măsura arestării preventive este o

măsură de excepție, însă, în speță, s-a apreciat că sunt întrunite toate cerințele

legale care să justifice menținerea ei în continuare față de inculpați, nefiind

încălcate dispozițiile art. 6 parag. 1 din CEDO privind dreptul persoanei de a fi

judecată într-un termen rezonabil.

Față de toate aceste considerente, Curtea

de Apel București, secția

I

p

enală, prin încheierea din

data de 28 martie 2013, făcând aplicarea dispozițiilor art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (3) din C. proc. pen., a dispus menținerea măsurii

arestării preventive a inculpaților M.C. și N.M.G., precum și respingerea cererilor

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul

M.C. a declarat recurs, iar prin decizia penală nr. 1330 din 16 aprilie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins recursul, astfel că

încheierea anterior menționată a rămas definitivă.

Curtea de Apel București, secția

I p

enală, a constatat în continuare că, de

la data de 28 martie 2013, în cauză au fost acordate trei termene de judecată, respectiv

la datele de 4 aprilie 2013, 18 aprilie 2013 și 16 mai 2013, în cursul cărora nu

a fost administrată vreo probă care să modifice temeiurile care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive a inculpaților, acestea impunând în continuare

privarea de libertate, astfel că și cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive

au apărut, la data respectivă, superflue.

Împotriva încheierii din 16 mai 2013 a

Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 3352/98/2011 (1555/2012), în termen legal, a declarat

recurs inculpatul M.C.,

solicitând

revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate,

iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi țara.

Concluziile formulate de reprezentantul

Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au

fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi

reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat

de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că

acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege,

când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării

preventive.

În

cauză, Curtea de Apel București, secția

I p

enală, a procedat la efectuarea verificărilor

și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului

M.C.

Înalta Curte, în raport de împrejurările

concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și

curtea de apel.

În

ceea ce privește existența pericolului pe care l-ar reprezenta

lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că fapta de a cărei comitere este

acuzat acesta, prin modul de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin

aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică,

în sensul în care ar diminua încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de

a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea

unor fapte grave ar fi cercetate în libertate. Pornind de la reglementările care

garantează libertatea persoanei, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate

a inculpatului, în acest moment procesual, afectează ordinea publică într-o măsură

suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acestuia.

În

acest sens, se reține că, în cauză, nu există niciun fundament

pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi țara, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea

preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea deosebită a acuzației, circumstanțele

personale ale inculpatului - care este recidivist - și având în vedere scopul măsurilor

preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., se apreciază că nu este

oportună și justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivative

de libertate față de inculpatul M.C.

De altfel, în jurisprudența constantă a

CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice

o detenție preventivă.

În

speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea

cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al

bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum

și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține și faptul că instanțele

anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea

măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei

acestei măsuri.

Astfel fiind, la acest moment procesual,

Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului,

ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea

de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă

fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării

preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă

parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de

săvârșire - în loc public, prin folosire de obiecte contondente apte de a produce

moartea -, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6

parag. 1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

arestării preventive este licită, respectându-se legislația internă și prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se constată că, în cauză,

s-a dispus prin sentința penală nr. 130 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul

Ialomița, secția penală, condamnarea inculpatului M.C. la pedeapsa de 7 ani și 6

luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen., pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat, hotărârea

de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata

că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile C.E.D.O.

În

același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare

nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția

de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din

care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul M.C. împotriva încheierii din 16 mai 2013 a Curții de Apel București,

secția

I p

enală, pronunțată în Dosarul nr. 3352/98/2011

(1555/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 27 mai 2013.