ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 498/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 498/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penala nr. 722 din 16

septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penala, în baza

art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) -

art. 176 lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la

art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 74

alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul

D.R., la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru tentativă de

omor

calificat, infracțiune săvârșită în condițiile recidivei

postexecutorii.

În conformitate cu art. 65 alin. (1)

C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, și b) C. pen.

pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a,

lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

Potrivit art. 350 C. proc. pen. a fost

menținută măsura arestării preventive a inculpatului, iar conform art. 88 C.

pen. din pedeapsă s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive de la 16

decembrie 2010 la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a

dispus confiscarea cuțitului folosit la săvârșirea infracțiunii.

În temeiul art. 998-999 C. civ. a fost

admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București și a

fost obligat inculpatul la plata sumei de 4871,77 lei, la care se adaugă

dobânda aferentă până la data plății efective a sumei datorate.

S-a luat act că

partea vătămată A.A.N. nu s-a constituit

parte

civilă în cauză.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București, cu

nr.

4810/P/2010, din data de 07 iunie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în

stare

de arest preventiv, a inculpatului D.R. pentru săvârșirea, în

stare de recidivă postexecutorie, a tentativei de omor calificat și deosebit de

prav, infracțiune prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174

-175 lit. i) - art. 176 lit. e) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

În fapt, potrivit rechizitoriului, s-a

reținut că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orelor 11:00, stradal, în

fața imobilului cu nr. 56,

pe fondul unor

neînțelegeri privind relația de concubinaj, inculpatul D.R.

a

înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i

suprima viața, cunoscând că aceasta este însărcinată.

În cursul cercetării judecătorești a

fost audiat inculpatul, în condițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., partea

vătămată (care a declarat că nu se constituie parte civilă), precum și martorii

propuși prin rechizitoriu. În apărare, inculpatul a solicitat audierea

martorilor propuși prin rechizitoriu și proba cu înscrisuri în circumstanțiere

(înscrisuri care au fost depuse la dosarul cauzei).

Analizând

întregul probatoriu administrat în cauză, instanța de fond a reținut

că la data de 08 decembrie 2010, în

jurul orelor 11:00, stradal, în fața imobilului cu nr. 56

situat în sector 2, pe fondul unor neînțelegeri

privind relația

de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod

repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața.

Partea vătămată A.A.N. a fost transportată de

către un echipaj

SMURD la Spitalul Clinic de Urgență București. Conform

foii de observație emisă de Spitalul Clinic de Urgență București partea

vătămată A.A.N.

a fost internată în Secția

Chirurgie 2 în perioada 08 decembrie 2010 - 14 decembrie 2010.

Din concluziile raportului de

expertiză medico-legală, a rezultat că partea

vătămată

A.A.N. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut

produce prin

lovire cu corp dur tăietor/înțepător și lovire cu sau de corp dur. Leziunile

traumatice au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale în condițiile unei

evoluții favorabile și au pus în primejdie viața victimei. Pentru stabilirea

unei puțin probabile infirmități s-a stabilit că este necesară reexaminare la

circa un an de la data traumatismului.

Fiind audiată, partea vătămată A.A.N.

a declarat că s-a despărțit la începutul lunii noiembrie 2010 de concubinul

său, inculpatul D.R., dar că acesta o aștepta de foarte multe ori în fața

locuinței, cerându-i, sub amenințarea cu cuțitul, să se împace cu el. La data

de 08 decembrie 2010, inculpatul a așteptat-o în fața locuinței și, după ce

s-au deplasat o perioadă de timp pe străzile din zonă, discutând despre relația

lor, a scos un cuțit pe care îl avea ascuns în pantof, a ridicat-o pe partea

vătămată și, amenințând-o cu cuțitul, pe care i-l pusese în dreptul gâtului, a

început să se deplaseze cu partea vătămată în brațe. La un moment dat, văzând

lume în zonă, partea vătămată a încercat să scape și a căzut. Inculpatul a

început să o lovească cu cuțitul în zona capului, pe

care partea vătămată și-l proteja cu mâinile, și apoi a lovit-o cu

cuțitul de mai multe

ori în abdomen.

Potrivit raportului de constatare

tehnico-științifică nr. 439970/2011, obiectele de îmbrăcăminte și încălțămintea

purtate de partea vătămată la momentul la care a fost agresată, conțin pete de

sânge.

Conform convorbirilor purtate de

inculpat cu operatorul Centrul Unic pentru

Apeluri

de Urgență 112, înregistrate automat, acesta a afirmat că a înjunghiat-o pe

partea

vătămată și a solicitat intervenția unei ambulanțe.

Fiind audiată, martora B.A.M. a

declarat că a văzut cum inculpatul a afirmat față de victimă „aici vei

muri", și a început să o lovească, a trântit-o la pământ, lovind-o în

continuare, după care a scos din mânecă un cuțit cu care a înjunghiat-o de

repetate ori în abdomen și pe față. Martorul I.I.C. a declarat că a văzut cum

inculpatul o lovea pe partea vătămată, iar în

momentul

în care s-a îndepărtat de locul agresiunii, având sânge pe față, a afirmat

„cheamă

poliția, mă duc la pușcărie". Cei doi martori l-au indicat pe inculpat din

planșa foto ca fiind persoana care a lovit-o și înjunghiat-o pe persoana

vătămată.

Martorii G.S. și V.V., mătușa, și -

respectiv - bunicul

persoanei vătămate, au

declarat că aceasta, imediat după ce a fost înjunghiată, l-a

indicat pe

inculpat drept autor al agresiunii.

Din

interceptarea convorbirilor purtate de către inculpat a rezultat că acesta,

la câteva zile după comiterea faptei,

s-a exprimat în sensul că va suprima viața concubinei sale chiar și după ce se

va elibera din penitenciar, indiferent de pedeapsa pe care o va executa.

Fiind audiat, inculpatul D.R. a

recunoscut că a înjunghiat-o pe

concubina

sa, partea vătămată A.A.N., precizând că a acționat

sub imperiul furiei

cauzate de atitudinea victimei, despre care a aflat că întreține relații

sexuale cu alți bărbați. Referitor la sarcina de 7 săptămâni a victimei,

inculpatul a declarat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul

cercetării judecătorești, că nu avea cunoștință despre această împrejurare.

Pentru stabilirea poziției psihice a

inculpatului în raport cu acțiunea săvârșită s-a avut în vedere obiectul

tăietor - înțepător folosit pentru producerea leziunilor, apt de a cauza

moartea, precum și regiunea corpului vizată de lovituri.

În ceea ce privește încadrarea

juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța

de fond a reținut că, în cursul urmăririi penale, partea vătămată A.A.N. a

arătat că i-a comunicat inculpatului că este însărcinată. Cu prilejul audierii

în cursul cercetării judecătorești, partea vătămată a revenit asupra celor

anterior declarate și a susținut că nu i-a spus inculpatului că este

însărcinată, și nici nu i-a sugerat acest aspect. Totodată, fiind audiat,

martorul V.V., bunicul părții vătămate, a arătat că a știut despre sarcina

părții vătămate atunci când a fost transportată la spital.

Or, în condițiile în care declarațiile

părții vătămate din cursul urmăririi penale sunt singurele care susțin

încadrarea juridică a faptelor în dispozițiile art. 176 lit. e) C. pen.,

coroborate cu declarația acesteia din cursul cercetării judecătorești, când

neagă că ar fi adus la cunoștința inculpatului acest aspect, cu împrejurarea că

sarcina era în 7 săptămâni, deci nu era vizibilă, astfel încât inculpatul să-și

fi dat seama de starea de graviditate a părții vătămate, și cu declarațiile

inculpatului, în care afirmă constant că partea vătămată nu i-a spus niciodată

despre sarcină, rezultă - în opinia instanței de fond - că nu se poate reține

infracțiunea de omor deosebit de grav întrucât făptuitorul nu a cunoscut că

victima sa este o femeie gravidă.

Cu privire la cererea de schimbare a

încadrării juridice a faptei formulată de procuror, în sensul reținerii și a

agravantei prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen., instanța de fond a respins-o

ca fiind neîntemeiată întrucât, din modalitatea de comitere a faptei, așa cum a

fost reținută mai sus, nu rezultă că infracțiunea a fost concepută și realizată

într-un mod chinuitor pentru victimă, prin provocarea de suferințe mai mari

decât cele pe care le produce în mod obișnuit uciderea unei persoane.

În consecință, în final, instanța de

fond a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul D.R., constând în aceea că la

data de 08 decembrie 2010, în jurul orei 11.00, stradal, în fața imobilului cu

nr. 56 situat în sector 2, pe fondul unor neînțelegeri privind relația de

concubinaj, a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, partea vătămată

A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața, întrunește elementele constitutive ale

tentativei de

omor calificat, infracțiune

săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și prevăzută

de art. 20 C.

pen., raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b)

C. pen.

La individualizarea judiciară a

pedepsei, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen.,

gravitatea faptei comise, circumstanțele personale ale inculpatului și urmările

produse.

Împotriva sentinței au declarat apel

inculpatul D.R. și partea vătămată A.A.N.

În motivarea apelului, inculpatul a

solicitat reindividualizarea pedepsei, aplicarea prevederilor art. 320

1

C. proc. pen. și a circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Partea vătămată nu și-a motivat în scris apelul, și nici nu s-a prezentat în

instanță să-l susțină verbal.

Prin decizia penală nr. 353 din 24

noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca

nefondate apelurile declarate de inculpatul D.R. și de partea vătămată A.A.N.

A fost menținută starea de arest a

apelantului inculpat și s-a computat din pedeapsă durata măsurilor preventive

de la 15 decembrie 2010 la zi.

A fost obligat apelantul inculpat la

300 lei cheltuieli judiciare către stat și apelanta parte vătămată la 100 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Referitor la susținerea inculpatului

că se impunea aplicarea procedurii prevăzută de art. 320

1

C. proc.

pen., s-a constatat de instanța de apel că inculpatul nu a recunoscut comiterea

infracțiunii așa cum a fost descrisă în rechizitoriu și a solicitat

administrarea de probe, situație în care nu mai sunt incidente prevederile art.

320

1

C. proc. pen. De altfel, în opinia instanței de apel,

inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracțiune pentru care nu se

puteau aplica dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen., iar după administrarea de

probe, când s-a constatat că este

necesară schimbarea încadrării juridice, dispozițiile articolului menționat

anterior nu mai erau aplicabile. Este adevărat, a menționat instanța de apel,

că inculpatul a recunoscut comiterea faptei, aspect care a fost reținut de

către instanța de fond, dar cu toate că a recunoscut săvârșirea infracțiunii,

inculpatul a solicitat administrarea de probe și nu și-a însușit în totalitate

probele administrate în faza de urmărire penală.

De asemenea, s-a apreciat de instanța

de apel că nu este întemeiată nici solicitarea inculpatului de a se face

aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., deoarece - din probele administrate - nu

rezultă, în nici un mod, că ar fi fost provocat de partea vătămată. Chiar și în

situația în care partea vătămată ar fi avut un comportament care să nu fi

convenit inculpatului, acest comportament nu constituie o provocare de natură

să conducă la aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

Referitor la individualizarea

judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanța de prim control judiciar a

apreciat că instanța de fond a făcut o justă aplicare a criteriilor prevăzute

de art. 72 C. pen., reținându-se gravitatea faptei comise, valorile sociale

afectate de către inculpat, suferințele cauzate părții vătămate și urmările

deosebit de grave ale faptei comise.

În opinia instanței de prim control

judiciar, instanța de fond a dat dovadă de

clemență

și a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de

art.

74 lit. c) C. pen., apreciind comportarea acestuia după comiterea infracțiunii,

precum și pe timpul procesului penal, aspecte care au dus la stabilirea unei

pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, de 7 ani și 6 luni

închisoare. S-a mai constatat și faptul că instanța de fond a făcut aplicarea atât

a prevederilor privind efectele circumstanțelor atenuante, cât și a celor

privind efectele stărilor/circumstanțelor agravante (starea de recidivă).

În final, în

ceea ce privește apelul declarat de partea vătămată, instanța de prim control

judiciar nu a constatat, din oficiu, motive care să ducă la admiterea

acestuia și la desființarea hotărârii

apelate.

Împotriva deciziei, inculpatul D.R. a

declarat recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a prezentei

hotărâri judecătorești.

Recursul inculpatului va fi respins ca

nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Criticile inculpatului cu privire la

nereducerea pedepsei prin neaplicarea

dispozițiilor

art. 320/1 C. proc. pen. și, respectiv, nereținerea „stării de provocare",

sunt

neîntemeiate (caz de casare - art. 385/9 pct. 17/2 C. proc. pen.).

Potrivit art. 320/1 alin. (1), (2) și (7)

C. proc. pen. „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate

declara personal sau prin înscris autentic că

recunoaște

săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca

judecata

să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul

declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a

instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în

circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

Instanța va pronunța condamnarea

inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Dispozițiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală

vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață".

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, rezultă următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată

pentru tentativă de omor calificat și deosebit de grav, prev. de art. 20 C.

pen., rap. la art. 174 („omor") - 175 lit. i) („omor săvârșit în

public") - 176 lit. e) C. pen. („omor săvârșit asupra unei femei

gravide"), cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

Aplicarea procedurii prevăzute de art.

320/1 C. proc. pen. era condiționată, așa cum s-a arătat, pe de o parte, de declarația

personală a inculpatului că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de

sesizare a instanței și că solicită ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, iar

pe

de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaște în totalitate faptele

reținute

în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea

de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere care se administrau la

acel termen de judecată.

Or, împrejurarea săvârșirii omorului

(faptă rămasă însă în forma tentativei, din motive independente de voința

inculpatului) „asupra unei femei gravide" constituia „o împrejurare de

fapt", iar nu un aspect formal legat de încadrarea juridică a faptei.

Inculpatul a negat cunoașterea acestei

„împrejurări de fapt", instanța de

fond

procedând la înlăturarea împrejurării agravante prevăzută de art. 176 lit. e)

C.

pen. numai după administrarea probatoriului (ascultarea părții vătămate care,

în fața judecătorului primei instanței, a revenit asupra celor declarate în

cursul urmăririi penale - aducerea la „cunoștința inculpatului a împrejurării

că sunt însărcinată", fil. 16 d.p.i. - declarație coroborată cu cea a

martorului V.V., bunicul părții vătămate).

Totuși, instanța de fond nu a ignorat

atitudinea procesuală a inculpatului și

a

reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1)

lit.

c) C. pen. constând în comportarea sinceră în cursul judecății.

Conform actelor și lucrărilor

dosarului mai rezultă că, în fața instanței de fond, inculpatul a invocat „dreptul

la tăcere", cu precizarea că „își menține declarațiile date în cursul

urmăririi penale" (pag. 2 a încheierii din data de 23 iunie 2011); de

asemenea, în fața instanței de apel, inculpatul a invocat „dreptul

la tăcere",

cu precizarea că „își menține declarațiile date până în prezent"

(pag. 1 a

deciziei atacate).

De asemenea, cu privire la „starea de

provocare" în care ar fi acționat (pretinse legături ale victimei cu alți

bărbați, partea vătămată menționând că „fapta inculpatului a fost provocată de

către mine întrucât m-a văzut când m-am sărutat cu un alt bărbat..." - fii.

16 d.p.i.), apărare invocată de către inculpat, se constată,

pe de o parte, că victima nu era căsătorită cu

inculpatul, iar pe de altă parte, că cei

doi se despărțiseră de mai mult

timp, victima manifestând constant - în aceea perioadă - refuzul de a relua

legăturile personale și afective cu inculpatul.

Potrivit art. 73

lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea

infracțiunii sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă".

Existența tulburării sau emoției, în

sensul art. 73 lit. b) C. pen., și intensitatea acestora, nu se pot reține de

organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod

concret, pe bază de probe, în principal prin

utilizarea

unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, și fără a exclude

total

ipoteza utilizării unor criterii obiective.

Astfel, întrucât dispozițiile art. 73

lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care

influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației

acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor

criterii cu valoare absolută (și, totodată, nesusceptibile de relativizare)

referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă

o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea

într-un impuls exterior determinant),

nu se poate renunța total la

criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare".

Pentru reținerea „stării de

provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracție

de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu

reacția „omului mediu" supus unei provocări similare, cerința unei anumite

proporții între actul provocator și reacția făptuitorului,

inclusiv

prin observarea consecințelor

faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc.

În prezenta cauză însă, nu se poate

reține „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin

utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor

obiective deoarece inculpatul și victima nu erau căsătoriți, nu mai

conviețuiau și nu

mai locuiau împreună, de mai mult timp, iar partea

vătămată și-a manifestat

constant refuzul

de a relua conviețuirea și relațiile personale. Or, în aceste condiții,

chiar

reale de ar fi fost, relațiile victimei cu alți bărbați nu erau de natură - în

mod firesc, normal - să justifice comportamentul extrem de violent al

inculpatului, astfel cum acesta a rezultat din probatoriul administrat.

Neîntemeiată este și critica

inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei (caz de

casare invocat - art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen.).

Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit

individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite

decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile

generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține

seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă

fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al

faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

Tentativa de omor calificat, prevăzută

de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este

sancționată cu închisoare de la 7 ani și 6 luni închisoare la 12 ani și 6 luni

închisoare, prin reducerea limitelor conform art. 21 alin. (2) C. pen.

Inculpatului i-a fost aplicată o

pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, egală cu limita minimă a pedepsei

aplicabile.

În consecință, în raport cu criteriile

legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru

reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor (comportamentul

extrem de violent, pe fondul lipsei oricărei reacții fizice a victimei de

natură să justifice un astfel de comportament, chiar în condițiile pretinselor

legături ale victimei cu alți bărbați) nejustificând

convingerea organelor judiciare că scopul pedepsei aplicate poate fi

atins printr-un

cuantum mai redus al acesteia.

Așa cum s-a

menționat, comportarea sinceră în cursul judecății, invocată de

către inculpat, a primit deja

relevanța juridică prin reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74

alin. (1) lit. c) C. pen.

Ambele instanțe au reținut însă că

inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie,

prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., stare atrasă de condamnarea anterioară la

7 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, astfel cu rezultă din datele

de cazier (fii.190 d.u.p.).

În aceste condiții, potrivit art. 39

alin. (4) C. proc. pen. care reglementează stabilirea pedepsei în caz de

recidivă postexecutorie, se poate aplica o pedeapsă

până la maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate

adăuga un

spor de până la 10 ani închisoare.

Instanța de fond, întrucât a reținut

în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1)

lit. c) C. pen. („comportarea sinceră în cursul judecății'), a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 80 C. pen. și a optat pentru stabilirea unei pedepse

nemajorate, egală cu minimul special al pedepsei aplicabile (7 ani și 6 luni

închisoare).

Î

n

concluzie, în acord cu cele două instanțe, Înalta Curte - însușindu-și integral

argumentele instanței de fond și ale instanței de apel, expuse în partea

expozitivă a hotărârilor atacate, secțiunea

referitoare la individualizarea judiciară a

pedepsei - apreciază că

pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C.

pen., cât și scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul

proporționalității între gravitatea faptei și datele personale ale făptuitorului.

Față de cele reținute, Înalta Curte -

în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat

recursul inculpatului.

Potrivit art. 385/17 alin. (4)

raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din

pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive

privative de libertate.

Conform art. 192 alin. (2)C. proc.

pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor

judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R. împotriva deciziei penale nr.

353/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de

la 15 decembrie 2010 la 21 februarie 2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 21 februarie 2012.