ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 498/2012

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penala nr. 722 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penala, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) - art. 176 lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.R., la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru tentativă de omor calificat, infracțiune săvârșită în condițiile recidivei postexecutorii.

În conformitate cu art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, și b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie. Potrivit art. 350 C. proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. din pedeapsă s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive de la 16 decembrie 2010 la zi. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea cuțitului folosit la săvârșirea infracțiunii. În temeiul art. 998-999 C. civ.

a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4871,77 lei, la care se adaugă dobânda aferentă până la data plății efective a sumei datorate. S-a luat act că partea vătămată A.A.N. nu s-a constituit parte civilă în cauză. Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu nr. 4810/P/2010, din data de 07 iunie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului D.R. pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a tentativei de omor calificat și deosebit de prav, infracțiune prev. de art. 20 C. pen., rap.

la art. 174 -175 lit. i) - art. 176 lit. e) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. În fapt, potrivit rechizitoriului, s-a reținut că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orelor 11:00, stradal, în fața imobilului cu nr. 56, pe fondul unor neînțelegeri privind relația de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața, cunoscând că aceasta este însărcinată. În cursul cercetării judecătorești a fost audiat inculpatul, în condițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., partea vătămată (care a declarat că nu se constituie parte civilă), precum și martorii propuși prin rechizitoriu. În apărare, inculpatul a solicitat audierea martorilor propuși prin rechizitoriu și proba cu înscrisuri în circumstanțiere (înscrisuri care au fost depuse la dosarul cauzei).

Analizând întregul probatoriu administrat în cauză, instanța de fond a reținut că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orelor 11:00, stradal, în fața imobilului cu nr. 56 situat în sector 2, pe fondul unor neînțelegeri privind relația de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața. Partea vătămată A.A.N. a fost transportată de către un echipaj SMURD la Spitalul Clinic de Urgență București. Conform foii de observație emisă de Spitalul Clinic de Urgență București partea vătămată A.A.N. a fost internată în Secția Chirurgie 2 în perioada 08 decembrie 2010 - 14 decembrie 2010. Din concluziile raportului de expertiză medico-legală, a rezultat că partea vătămată A.A.N.

a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur tăietor/înțepător și lovire cu sau de corp dur. Leziunile traumatice au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale în condițiile unei evoluții favorabile și au pus în primejdie viața victimei. Pentru stabilirea unei puțin probabile infirmități s-a stabilit că este necesară reexaminare la circa un an de la data traumatismului. Fiind audiată, partea vătămată A.A.N. a declarat că s-a despărțit la începutul lunii noiembrie 2010 de concubinul său, inculpatul D.R., dar că acesta o aștepta de foarte multe ori în fața locuinței, cerându-i, sub amenințarea cu cuțitul, să se împace cu el.

La data de 08 decembrie 2010, inculpatul a așteptat-o în fața locuinței și, după ce s-au deplasat o perioadă de timp pe străzile din zonă, discutând despre relația lor, a scos un cuțit pe care îl avea ascuns în pantof, a ridicat-o pe partea vătămată și, amenințând-o cu cuțitul, pe care i-l pusese în dreptul gâtului, a început să se deplaseze cu partea vătămată în brațe. La un moment dat, văzând lume în zonă, partea vătămată a încercat să scape și a căzut. Inculpatul a început să o lovească cu cuțitul în zona capului, pe care partea vătămată și-l proteja cu mâinile, și apoi a lovit-o cu cuțitul de mai multe ori în abdomen. Potrivit raportului de constatare tehnico-științifică nr. 439970/2011, obiectele de îmbrăcăminte și încălțămintea purtate de partea vătămată la momentul la care a fost agresată, conțin pete de sânge.

Conform convorbirilor purtate de inculpat cu operatorul Centrul Unic pentru Apeluri de Urgență 112, înregistrate automat, acesta a afirmat că a înjunghiat-o pe partea vătămată și a solicitat intervenția unei ambulanțe. Fiind audiată, martora B.A.M. a declarat că a văzut cum inculpatul a afirmat față de victimă „aici vei muri", și a început să o lovească, a trântit-o la pământ, lovind-o în continuare, după care a scos din mânecă un cuțit cu care a înjunghiat-o de repetate ori în abdomen și pe față. Martorul I.I.C. a declarat că a văzut cum inculpatul o lovea pe partea vătămată, iar în momentul în care s-a îndepărtat de locul agresiunii, având sânge pe față, a afirmat „cheamă poliția, mă duc la pușcărie". Cei doi martori l-au indicat pe inculpat din planșa foto ca fiind persoana care a lovit-o și înjunghiat-o pe persoana vătămată.

Martorii G.S. și V.V., mătușa, și - respectiv - bunicul persoanei vătămate, au declarat că aceasta, imediat după ce a fost înjunghiată, l-a indicat pe inculpat drept autor al agresiunii. Din interceptarea convorbirilor purtate de către inculpat a rezultat că acesta, la câteva zile după comiterea faptei, s-a exprimat în sensul că va suprima viața concubinei sale chiar și după ce se va elibera din penitenciar, indiferent de pedeapsa pe care o va executa. Fiind audiat, inculpatul D.R. a recunoscut că a înjunghiat-o pe concubina sa, partea vătămată A.A.N., precizând că a acționat sub imperiul furiei cauzate de atitudinea victimei, despre care a aflat că întreține relații sexuale cu alți bărbați.

Referitor la sarcina de 7 săptămâni a victimei, inculpatul a declarat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, că nu avea cunoștință despre această împrejurare. Pentru stabilirea poziției psihice a inculpatului în raport cu acțiunea săvârșită s-a avut în vedere obiectul tăietor - înțepător folosit pentru producerea leziunilor, apt de a cauza moartea, precum și regiunea corpului vizată de lovituri. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța de fond a reținut că, în cursul urmăririi penale, partea vătămată A.A.N. a arătat că i-a comunicat inculpatului că este însărcinată. Cu prilejul audierii în cursul cercetării judecătorești, partea vătămată a revenit asupra celor anterior declarate și a susținut că nu i-a spus inculpatului că este însărcinată, și nici nu i-a sugerat acest aspect.

Totodată, fiind audiat, martorul V.V., bunicul părții vătămate, a arătat că a știut despre sarcina părții vătămate atunci când a fost transportată la spital. Or, în condițiile în care declarațiile părții vătămate din cursul urmăririi penale sunt singurele care susțin încadrarea juridică a faptelor în dispozițiile art. 176 lit. e) C. pen., coroborate cu declarația acesteia din cursul cercetării judecătorești, când neagă că ar fi adus la cunoștința inculpatului acest aspect, cu împrejurarea că sarcina era în 7 săptămâni, deci nu era vizibilă, astfel încât inculpatul să-și fi dat seama de starea de graviditate a părții vătămate, și cu declarațiile inculpatului, în care afirmă constant că partea vătămată nu i-a spus niciodată despre sarcină, rezultă - în opinia instanței de fond - că nu se poate reține infracțiunea de omor deosebit de grav întrucât făptuitorul nu a cunoscut că victima sa este o femeie gravidă.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de procuror, în sensul reținerii și a agravantei prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen., instanța de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată întrucât, din modalitatea de comitere a faptei, așa cum a fost reținută mai sus, nu rezultă că infracțiunea a fost concepută și realizată într-un mod chinuitor pentru victimă, prin provocarea de suferințe mai mari decât cele pe care le produce în mod obișnuit uciderea unei persoane.

În consecință, în final, instanța de fond a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul D.R., constând în aceea că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orei 11.00, stradal, în fața imobilului cu nr. 56 situat în sector 2, pe fondul unor neînțelegeri privind relația de concubinaj, a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, partea vătămată A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața, întrunește elementele constitutive ale tentativei de omor calificat, infracțiune săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen., gravitatea faptei comise, circumstanțele personale ale inculpatului și urmările produse.

Împotriva sentinței au declarat apel inculpatul D.R. și partea vătămată A.A.N. În motivarea apelului, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc. pen. și a circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. Partea vătămată nu și-a motivat în scris apelul, și nici nu s-a prezentat în instanță să-l susțină verbal. Prin decizia penală nr. 353 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpatul D.R. și de partea vătămată A.A.N. A fost menținută starea de arest a apelantului inculpat și s-a computat din pedeapsă durata măsurilor preventive de la 15 decembrie 2010 la zi.

A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat și apelanta parte vătămată la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele: Referitor la susținerea inculpatului că se impunea aplicarea procedurii prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., s-a constatat de instanța de apel că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunii așa cum a fost descrisă în rechizitoriu și a solicitat administrarea de probe, situație în care nu mai sunt incidente prevederile art. 320 1 C. proc. pen. De altfel, în opinia instanței de apel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracțiune pentru care nu se puteau aplica dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen., iar după administrarea de probe, când s-a constatat că este necesară schimbarea încadrării juridice, dispozițiile articolului menționat anterior nu mai erau aplicabile. Este adevărat, a menționat instanța de apel, că inculpatul a recunoscut comiterea faptei, aspect care a fost reținut de către instanța de fond, dar cu toate că a recunoscut săvârșirea infracțiunii, inculpatul a solicitat administrarea de probe și nu și-a însușit în totalitate probele administrate în faza de urmărire penală. De asemenea, s-a apreciat de instanța de apel că nu este întemeiată nici solicitarea inculpatului de a se face aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., deoarece - din probele administrate - nu rezultă, în nici un mod, că ar fi fost provocat de partea vătămată.

Chiar și în situația în care partea vătămată ar fi avut un comportament care să nu fi convenit inculpatului, acest comportament nu constituie o provocare de natură să conducă la aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanța de prim control judiciar a apreciat că instanța de fond a făcut o justă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., reținându-se gravitatea faptei comise, valorile sociale afectate de către inculpat, suferințele cauzate părții vătămate și urmările deosebit de grave ale faptei comise.

În opinia instanței de prim control judiciar, instanța de fond a dat dovadă de clemență și a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., apreciind comportarea acestuia după comiterea infracțiunii, precum și pe timpul procesului penal, aspecte care au dus la stabilirea unei pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, de 7 ani și 6 luni închisoare. S-a mai constatat și faptul că instanța de fond a făcut aplicarea atât a prevederilor privind efectele circumstanțelor atenuante, cât și a celor privind efectele stărilor/circumstanțelor agravante (starea de recidivă). În final, în ceea ce privește apelul declarat de partea vătămată, instanța de prim control judiciar nu a constatat, din oficiu, motive care să ducă la admiterea acestuia și la desființarea hotărârii apelate.

Împotriva deciziei, inculpatul D.R. a declarat recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a prezentei hotărâri judecătorești. Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: Criticile inculpatului cu privire la nereducerea pedepsei prin neaplicarea dispozițiilor art. 320/1 C. proc. pen. și, respectiv, nereținerea „stării de provocare", sunt neîntemeiate (caz de casare - art. 385/9 pct. 17/2 C. proc. pen.). Potrivit art. 320/1 alin. (1), (2) și (7) C. proc. pen. „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă următoarele: Inculpatul a fost trimis în judecată pentru tentativă de omor calificat și deosebit de grav, prev. de art. 20 C. pen., rap.

la art. 174 („omor") - 175 lit. i) („omor săvârșit în public") - 176 lit. e) C. pen. („omor săvârșit asupra unei femei gravide"), cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. Aplicarea procedurii prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen. era condiționată, așa cum s-a arătat, pe de o parte, de declarația personală a inculpatului că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, iar pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere care se administrau la acel termen de judecată.

Or, împrejurarea săvârșirii omorului (faptă rămasă însă în forma tentativei, din motive independente de voința inculpatului) „asupra unei femei gravide" constituia „o împrejurare de fapt", iar nu un aspect formal legat de încadrarea juridică a faptei. Inculpatul a negat cunoașterea acestei „împrejurări de fapt", instanța de fond procedând la înlăturarea împrejurării agravante prevăzută de art. 176 lit. e) C. pen. numai după administrarea probatoriului (ascultarea părții vătămate care, în fața judecătorului primei instanței, a revenit asupra celor declarate în cursul urmăririi penale - aducerea la „cunoștința inculpatului a împrejurării că sunt însărcinată", fil. 16 d.p.i. - declarație coroborată cu cea a martorului V.V., bunicul părții vătămate).

Totuși, instanța de fond nu a ignorat atitudinea procesuală a inculpatului și a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. constând în comportarea sinceră în cursul judecății. Conform actelor și lucrărilor dosarului mai rezultă că, în fața instanței de fond, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", cu precizarea că „își menține declarațiile date în cursul urmăririi penale" (pag. 2 a încheierii din data de 23 iunie 2011); de asemenea, în fața instanței de apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", cu precizarea că „își menține declarațiile date până în prezent" (pag. 1 a deciziei atacate). De asemenea, cu privire la „starea de provocare" în care ar fi acționat (pretinse legături ale victimei cu alți bărbați, partea vătămată menționând că „fapta inculpatului a fost provocată de către mine întrucât m-a văzut când m-am sărutat cu un alt bărbat..." - fii.

16 d.p.i.), apărare invocată de către inculpat, se constată, pe de o parte, că victima nu era căsătorită cu inculpatul, iar pe de altă parte, că cei doi se despărțiseră de mai mult timp, victima manifestând constant - în aceea perioadă - refuzul de a relua legăturile personale și afective cu inculpatul.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă". Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., și intensitatea acestora, nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective. Astfel, întrucât dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor criterii cu valoare absolută (și, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunța total la criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare". Pentru reținerea „stării de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracție de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu reacția „omului mediu" supus unei provocări similare, cerința unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc. În prezenta cauză însă, nu se poate reține „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective deoarece inculpatul și victima nu erau căsătoriți, nu mai conviețuiau și nu mai locuiau împreună, de mai mult timp, iar partea vătămată și-a manifestat constant refuzul de a relua conviețuirea și relațiile personale.

Or, în aceste condiții, chiar reale de ar fi fost, relațiile victimei cu alți bărbați nu erau de natură - în mod firesc, normal - să justifice comportamentul extrem de violent al inculpatului, astfel cum acesta a rezultat din probatoriul administrat. Neîntemeiată este și critica inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei (caz de casare invocat - art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen.). Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Tentativa de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancționată cu închisoare de la 7 ani și 6 luni închisoare la 12 ani și 6 luni închisoare, prin reducerea limitelor conform art. 21 alin. (2) C. pen. Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, egală cu limita minimă a pedepsei aplicabile.

În consecință, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor (comportamentul extrem de violent, pe fondul lipsei oricărei reacții fizice a victimei de natură să justifice un astfel de comportament, chiar în condițiile pretinselor legături ale victimei cu alți bărbați) nejustificând convingerea organelor judiciare că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia. Așa cum s-a menționat, comportarea sinceră în cursul judecății, invocată de către inculpat, a primit deja relevanța juridică prin reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

Ambele instanțe au reținut însă că inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., stare atrasă de condamnarea anterioară la 7 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, astfel cu rezultă din datele de cazier (fii.190 d.u.p.). În aceste condiții, potrivit art. 39 alin. (4) C. proc. pen. care reglementează stabilirea pedepsei în caz de recidivă postexecutorie, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 10 ani închisoare. Instanța de fond, întrucât a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

(„comportarea sinceră în cursul judecății'), a făcut aplicarea dispozițiilor art. 80 C. pen. și a optat pentru stabilirea unei pedepse nemajorate, egală cu minimul special al pedepsei aplicabile (7 ani și 6 luni închisoare). Î n concluzie, în acord cu cele două instanțe, Înalta Curte - însușindu-și integral argumentele instanței de fond și ale instanței de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secțiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., cât și scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporționalității între gravitatea faptei și datele personale ale făptuitorului.

Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate. Conform art. 192 alin. (2)C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R. împotriva deciziei penale nr. 353/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 15 decembrie 2010 la 21 februarie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 21 februarie 2012.