ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3126/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulata la data de 24.02.2016, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului x/2015, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de ședință de la data de 25.05.2016, Curtea de Apel București a dispus respingerea cererii de suspendare a executării ca inadmisibilă și a admis cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a suspendat judecata cererii formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 1590/2017, a admis recursul formulat de A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva încheierii de ședință din 25 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat încheierea recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admisă cererea și s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 de către pârâta AFM până la soluționarea definitivă a prezentei cauze. A fost respinsă cererea de suspendare a judecării cererii având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/2015, cerere formulată de pârâta AFM în temeiul art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva încheierii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a încheierii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă, lipsită de interes.

În motivarea recursului, partea a arătat că intimata-reclamantă are beneficiul suspendării oricăror măsuri de executare silită având ca temei decizia de impunere nr. x/2015, prin efectul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, începând cu data deschiderii procedurii generale a insolvenței acesteia, respectiv 28.09.2016. Astfel, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a apreciat că intimata-reclamantă avea un interes născut și actual atunci când a formulat cererea de chemare în judecată.

A mai arătat recurenta că s-a apreciat în mod nelegal că prima condiție prevăzută de legiuitor în cadrul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este îndeplinită în prezenta cauză.

A menționat că instanța de fond avea obligația să constate că în speță sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca lege specială, iar nu prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 care constituiau dreptul comun, în raport de starea de insolvență a reclamantei. Instanța de fond nu a observat că de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, urmând ca valorificarea acestor drepturi să fie făcută în cadrul dosarului de insolvență. Instanța de fond ar fi trebuit să constate că cererea de suspendare a executării este inadmisibilă, întrucât suspendarea executării deciziei se producea ope legis, prin efectul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, instanța de fond avea obligația să constate că nu sunt incidente excepțiile de la regula suspendării de drept a acțiunilor pendinte în care debitorul este parte.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând în principal respingerea recursului ca tardiv sau inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în ceea ce privește excepția tardivității, a arătat că AFM avea calitatea de participant în dosarul de față, cu termen de depunere a recursului la 30.04.2019, fiind astfel incidente prevederile art. 3 din H.G. nr. 171/2019.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, intimata a arătat că dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 sunt invocate de AFM pentru prima dată în recurs, cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în prima instanță, respectiv cu încălcarea art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul și excepția lipsei de interes, intimata a arătat că acestea sunt neîntemeiate și că AFM face o confuzie între suspendarea executării actului administrativ prevăzută de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 și suspendarea acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014, cele două instituții juridice fiind diferite, atâta ca natură, obiect și scop, cât și ca întindere.

Suspendarea dispusă în temeiul art. 14

1

5 din Legea nr. 554/2004 vizează suspendarea efectelor actului administrativ (suspendare de natură materială/substanțială), în timp ce suspendarea dispusă în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 vizează doar suspendarea executării silite (suspendare de natură procedurală).

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepțiile tardivității și inadmisibilității recursului invocate de intimată, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și urmează să le respingă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția tardivității declarării recursului, Înalta Curte constată că încheierea din 14 ianuarie 2019 a fost comunicată recurentei AFM la 22 aprilie 2019, potrivit dovezii aflate la dosarul Curții de Apel București. Potrivit plicului aflat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul a fost declarat la 25.04.2019, înăuntrul termenului de 5 zile de la comunicare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține că inadmisibilitatea presupune existența unor dispoziții legale din care rezultă imposibilitatea declarării căii de atac, ceea ce nu este cazul în speță, criticile recurentei vizând pretinse greșeli comise de instanța de fond în interpretarea unor dispoziții legale incidente în cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. x/2015, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea recurată, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente.

Soluția de admitere a cererii de suspendare a executării actului de impunere este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar.

În practica judiciară, s-a reținut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, având în vedere argumentele reclamantei cu privire la faptul că a fost încălcat dreptul său de a fi informată și implicit dreptul la apărare în condițiile în care există diferențe în ceea ce privește obligațiile de plată cuprinse în proiectul de raport și cele reținute ulterior prin raportul de inspecție fiscală, aceste argumente reprezentând împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, criticile recurentei-pârâte în sensul că în mod nelegal a considerat instanța de fond că această condiție este îndeplinită fiind nefondate.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect, în sensul îndeplinirii cerinței prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cuantumul sumei imputate de 4.3033.802 RON, precum și faptul că posibilitatea punerii în executare a acestei sume ar avea ca și consecință evidentă imediată afectarea activității reclamantei aflate în procedura insolvenței.

Recurenta a formulat o serie de critici în ceea ce privește interesul reclamantei, arătând că aceasta avea beneficiul suspendării oricăror măsuri de executare silită având ca temei decizia de impunere nr. x/2015, prin efectul dispozițiilor 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 începând cu data deschiderii procedurii generale a insolvenței acesteia, respectiv 28.09.2016. Astfel, în esență, recurenta a susținut că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în sensul că în speță sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile acestei legi, iar nu cele ale art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care constituiau dreptul comun, în raport de starea de insolvență a reclamantei.

Analizând criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că suspendarea de drept a executării, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, este diferită de suspendarea executării, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva scopului urmărit, a efectelor produse și a timpului pentru care operează.

În vreme ce suspendarea în temeiul Legii nr. 85/2014 este menită să împiedice executarea silită individuală, creditorii debitorului aflat în insolvență fiind obligați să urmeze procedura concursuală prevăzută de această lege, scopul măsurii fiind protecția intereselor creditorilor debitorului intrat în insolvență, suspendarea executării actului administrativ-fiscal, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 temporizează executarea silită individuală, ca măsură de protecție provizorie a intereselor contribuabilului.

Se cuvine a fi citate și prevederile art. 351 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, prin derogare de la dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, actele administrativ-fiscale emise înainte și după intrarea în insolvență se supun controlului instanței specializate de contencios administrativ-fiscal. În acest context, suspendarea executării actului administrativ-fiscal fiind o măsură provizorie condiționată și dependentă de exercitarea căilor de atac împotriva titlului de creanță fiscală, intrarea în insolvență a societății recurente-reclamante nu este de natură a înlătura interesul său în formularea cererii de suspendare, pe calea căreia urmărește suspendarea executării titlului de creanță, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Suspendarea dispusă în temeiul art. 14

1

5 din Legea nr. 554/2004 are ca efect suspendarea executării actului administrativ, respectiv împiedică punerea sa în executare din cauza unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate a actului - titlu de creanță în speță, pe când suspendarea executării silite dispusă în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu vizează valabilitatea titlului, ci suspendarea acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu sunt incidente cu privire la suspendarea deciziei de impunere nr. x/2015, întrucât acestea vizează doar măsurile de executare silită, nu și titlurile de creanță. Suspendarea la care se face referire în art. 75 nu conduce la suspendarea efectelor actului administrativ, creanța fiind în continuare scadentă și opozabilă creditorului, acesta fiind însă obligat să își satisfacă creanța folosind căile specifice în procedura insolvenței, iar nu calea executării silite a acesteia.

În ceea ce privește suspendarea dispusă în temeiul Legii contenciosului administrativ în prezenta speță, creanța din decizia de impunere nu mai este scadentă până la data soluționării definitive a acțiunii în anularea actului administrativ.

În procedura de insolvență, suspendarea dispusă în temeiul art. 14

1

5 din Legea contenciosului administrativ duce la înscrierea creanței creditorului în tabel sub condiție suspensivă, acesta neavând dreptul să voteze sau să participe la distribuiri până la momentul îndeplinirii acesteia, în timp ce suspendarea dispusă în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu conduce la înscrierea creanței sub condiție suspensivă, ci la înscrierea ei pură și simplă.

Totodată, în ceea ce privește timpul pentru care operează, Înalta Curte reține că suspendarea dispusă în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 produce efecte până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea actului administrativ, iar suspendarea dispusă în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 produce efecte până la desființarea hotărârii de deschidere a procedurii, revocarea încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178 din Legea nr. 85/2014 până la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa interesului și la incidența în cauză a prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 și că au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 15 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și inadmisibilității recursului.

Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iulie 2020.