ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1136/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 17 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea deciziei de impunere nr. x/14.08.2018 emisă de AFM, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 604 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 604 din 19 februarie 2019, pronunțată de instanța de fond, a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii de suspendare, așa cum a fost formulată. În motivarea recursului a pornit prin a afirma că acesta nu privește considerentele pentru care prima instanță a reținut că în cauză este îndeplinită cerința cazului bine justificat și a arătat că recursul are ca obiect soluția primei instanțe de respingere a cererii de suspendare pentru neîndeplinirea condiției prejudiciului iminent. Din această perspectivă, a arătat că hotărârea este pronunțată cu încălcarea art. art. 15 raportat la 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. În susținerea îndeplinirii condiției prejudiciului iminent, reclamanta s-a referit la valoarea semnificativă a obligației fiscale și disproporția dintre cuantumul acesteia și profitul pe care societatea l-a înregistrat în ultimii doi ani, dar și la impactul pe care executarea silită a sumei stabilite prin decizia de impunere ar avea-o asupra fluxului de lichidități al societății. Instanța a înlăturat aceste argumente fără a le analiza, raportându-se la împrejurarea că reclamanta beneficiază deja de o hotărâre prin care s-a acordat suspendarea executării deciziei de impunere în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea în primă instanță a acțiunii în anulare. Astfel, instanța a apreciat că nu este îndeplinită cerința prejudiciului iminent întrucât, în ipoteza admiterii acțiunii în anulare, efectele suspendării dispuse în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se vor prelungi până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, reclamanta obținând astfel efectul la care tinde prin cererea de suspendare de față. Recurenta-reclamantă apreciază considerentul instanței a fi greșit, arătând că soluția care se va pronunța în fond asupra acțiunii în anulare a deciziei de impunere nu trebuie să fie un element în analiza îndeplinirii condiției legale în discuție, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. În mod similar, instanța a luat în considerare în mod greșit scenariul incidenței art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care soluția de suspendare acordată în temeiul art. 14 nu este definitivă. Sub un al doilea aspect, instanța a analizat eronat efectele unei eventuale admiteri a recursului împotriva sentinței de suspendare a executării, încuviințate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, din aceleași perspective care au fost arătate anterior. Diferențele dintre cele două demersuri judiciare (primul reglementat de art. 14 și al doilea de art. 15 din Legea nr. 554/2004) sunt un indiciu că legiuitorul a urmărit să instituie două remedii paralele, care nu sunt intercondiționate. Aceste diferențe se manifestă atât în planul momentului formulării cererilor cât și în cel al efectelor pe care hotărârile le produc. Voința legiuitorului a fost ca partea să aibă șansa de a solicita de două ori, în două etape diferite ale disputei, suspendarea actului administrativ, recunoscându-i implicit și interesul de a promova două astfel de demersuri succesive, întemeiate pe art. 14 și, respectiv, pe art. 15 din lege. Legea nr. 554/2004 interzice numai formularea succesivă a mai multor cereri întemeiate pe art. 14 sau a mai multor cereri întemeiate pe art. 15, rezultând că nu interzice utilizarea remediului prevăzut de art. 15 atunci când s-a pronunțat o hotărâre în legătură cu soluționarea unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 14. În altă ordine de idei, prima instanță a concluzionat greșit asupra neîndeplinirii cerinței privind iminența pagubei, în situația în care acțiunea în anulare ar fi respinsă în primă instanță, reținând că în această ipoteză nu se poate referi la un caz bine justificat care să fie în legătură cu necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Elementul la care se raportează instanța nu ar fi trebuit să formeze obiectul analizei din perspectiva verificării condiției necesității prevenirii unei pagube iminente, cele două condiții de fond ale suspendării impunându-se a fi analizate distinct conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004. Dacă prima instanță ar fi analizat argumentele reclamantei prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ar fi ajuns la concluzia că în speță sunt îndeplinite cerințele pentru a fi dispusă suspendarea. Recurenta-reclamantă reia toate argumentele expuse prin cererea introductivă cu privire la paguba iminentă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare, prin care a arătat că, raportat la prevederile art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu justifică interesul de a formula o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/14.08.2018, câtă vreme efectele juridice ale acestui act administrativ sunt deja suspendate prin sentința civilă nr. 4160/17.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului. Apreciază că prima instanță a reținut corect neîndeplinirea condiției referitoare la prevenirea pagubei iminente, câtă vreme efectele deciziei de impunere sunt suspendate.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 29 iulie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând recursul în limitele stabilite de recurentă și prin prisma criticilor invocate, raportat la considerentele sentinței pronunțate în fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prioritar, se impune a fi analizată apărarea intimatei-pârâte Administrația Fondului pentru Mediu, potrivit căreia nu ar subzista interesul recurentei-reclamante în susținerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme se bucură de efectele suspendării acordate în temeiul art. 14 din lege, prin sentința nr. 4160/17.10.2018 a Curții de Apel București. Apărarea va fi respinsă, Înalta Curte reținând că sentința menționată a fost reformată în recurs, prin decizia nr. 963/19.02.2020 a ÎCCJ-SCAF. Drept urmare, interesul recurentei-reclamante în susținerea prezentei cereri de suspendare rămâne actual. Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că prima instanță, învestită cu soluționarea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/14.08.2018 emisă de AFM, formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a plecat de la premisa că o primă cerere de suspendare a aceluiași titlu de creanță fiscală, formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a fost admisă în dosarul nr. x/2018, cauză în care s-a reținut a fi îndeplinite cele două condiții de fond pentru acordarea suspendării, și anume cazul bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, în definiția dată acestor sintagme de art. 2 lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004. Plecând de la premisa arătată, Curtea de apel a statuat că, în ceea ce privește cazul bine justificat, nu ar putea contrazice efectul pozitiv al sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2018, apreciind că această hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, câtă vreme aceleași împrejurări de fapt și de drept invocate în susținerea cazului bine justificat au stat la baza ambelor demersuri judiciare ale reclamantei, respectiv al cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 și al cererii de suspendare întemeiată pe art. 15 din Lege nr. 554/2004. Recurenta-reclamantă, în debutul criticilor la adresa sentinței recurate, a arătat în mod expres că recursul declarat nu privește considerentele pentru care instanța de fond a considerat că este îndeplinită cerința cazului bine justificat. În acest context, Înalta Curte, raportat la limitele recursului expres indicate, constată că autoritatea de lucru judecat provizorie reținută de instanța de fond a devenit autoritate de lucru judecat definitivă prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a deciziei nr. 963/19.02.2020 (prin care s-a soluționat recursul AFM declarat împotriva suspendării acordate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018) și că aceasta își produce efectele în defavoarea recurentei-reclamante, decizia Înaltei Curți, definitivă, în dosarul ultim arătat, fiind de respingere a cererii de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, ca neîntemeiată. Pe de altă parte, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată într-o cerere de suspendare întemeiată pe art. 14 din lege nu ar trebui să aibă relevanță în soluționarea unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Cu alte cuvinte, recurenta susține că nu operează autoritatea de lucru judecat. Rezultă, astfel, un conflict între limitele recursului stabilite explicit de parte și criticile invocate prin recurs. În acest context, deși recurenta-reclamantă susține că cele două demersuri judiciare prin care o parte vătămată poate cere suspendarea executării actului administrativ, respectiv cel reglementat de art. 14 și cel reglementat de art. 15 din Legea nr. 554/2004, se bucură de individualitate, arătând că cele două condiții de fond pentru acordarea suspendării trebuie analizate distinct și independent într-o cauză întemeiată pe art. 15, față de o cauză întemeiată pe art. 14, Înalta Curte nu poate omite că recurenta a arătat că recursul nu vizează considerentele referitoare la reținerea cazului bine justificat. Or, reținerea cazului bine justificat s-a întemeiat pe efectul pozitiv al lucrului judecat, care (între timp, devenit definitiv) este în defavoarea recurentei-reclamante. Deși decizia nr. 963/2020 nu este redactată la data pronunțării asupra recursului de față, Înalta Curte nu poate ignora că soluția defavorabilă pronunțată în cererea de suspendare întemeiată pe art. 14 produce efecte în cauza de față prin prisma puterii de lucru judecat, care nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă. Casarea de către Înalta Curte a soluției de suspendare acordate în temeiul art. 14 din lege, prin decizia nr. 963/2020, încă neredactată, se întemeiază fie pe concluzia neîndeplinirii ambelor condiții de fond ale suspendării (cazul bine justificat și necesitatea prevenirii pagubei iminente), fie pe cea a neîndeplinirii cel puțin a uneia dintre cele două condiții. În cazul în care s-a avut în vedere neîndeplinirea cazului bine justificat, efectul pozitiv al lucrului judecat, pe care recurenta-reclamantă nu l-a contestat, se produce în defavoarea acesteia. În cazul în care s-a concluzionat asupra neîndeplinirii numai a condiției necesității prevenirii unei pagube iminente, înseamnă că au fost înlăturate toate argumentele recurentei-reclamante, în mod similar cauzei de față expuse și în cererea întemeiată pe art. 14 referitoare la: valoarea semnificativă a obligației fiscale, disproporția acesteia în raport cu profitul înregistrat de societate, impactul pe care l-ar genera executarea sumei stabilite prin decizia de impunere asupra activității societății. Înalta Curte nu poate subscrie la o abordare a cauzei în care, cât privește cerința cazului bine justificat, în condițiile în care ar ajunge să fie confirmată prin motivarea deciziei nr. 963/2020, s-ar reține autoritatea de lucru judecat a acestei decizii, iar în ceea ce privește cealaltă condiție s-ar dispensa de această autoritate și ar analiza-o pe fond, cu posibilitatea de a ajunge la o soluție diferită de cea rămasă definitivă în cauza nr. 7007/20/2018. Dacă se acceptă independența procesuală a cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, considerând-se că puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de art. 14 nu se opune într-o cerere de suspendare întemeiată pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ, atunci nu mai pot fi reținute limitele recursului invocate de recurentă, ci instanța de control judiciar ar trebui să se raporteze la considerentele instanței de fond prin care s-a arătat că, dacă nu s-ar opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește cazul bine justificat, ar reține că reclamanta, în esență, pretinde o altă interpretare a contextului factual și a normelor juridice incidente și că nu este de domeniul evidenței că interpretarea organului fiscal ar fi contra legem, context în care criticile reclamantei nu pot constitui motive de nelegalitate evidentă a actului contestat. Cu alte cuvinte, instanța a reținut că nu rezultă o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere, la o cercetare sumară a acesteia. Or, în atare ipoteză, Înalta Curte confirmă aceste considerente, apreciind la rândul său, că motivele de nelegalitate pe care reclamanta le-a expus în cadrul cererii de suspendare nu au valoarea unor împrejurări de fapt și de drept de natură a pune sub semnul îndoielii legalitatea actului de impunere, într-o analiză prima facie, specifică cererii de suspendare. Reclamanta a invocat că organizează sistemul de gestionare a anvelopelor uzate, dar nu realizează în mod efectiv operațiunile de valorificare/reciclare, care au fost îndeplinite de B.. A arătat că a respectat toate cerințele legale pentru a-i fi luate în considerare cantitățile declarate, AFM necontestând acest aspect și nici buna sa credință, neafirmând în RIF că reclamanta ar fi cunoscut acțiunile frauduloase ale B. și ale partenerilor acesteia. Or, reclamanta nu preia răspunderea valorificatorului, iar AFM nu a identificat vreun temei legal care să susțină răspunderea reclamantei. Înalta Curte constată că impunerea suplimentară a reclamantei (în materie de contribuție datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de gestionare a anvelopelor uzate) este întemeiată în fapt și în drept de către AFM, care a invocat responsabilitatea asumată de reclamantă privind îndeplinirea obligațiilor anuale de gestionare și a constatat că pentru o cantitate de 4.587.138 kg deșeuri de anvelope uzate nu a putut fi identificată trasabilitatea și nici nu a putut fi stabilit scopul util ce definește opearțiunea de valorificare respectivă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 211/2011 privind gestionarea deșeurilor. Astfel, la o cercetare în aparență, nu rezultă că impunerea suplimentară s-ar întemeia pe o răspundere care nu aparține reclamantei, ci valorificatorului deșeurilor, așa cum se pretinde prin cererea de suspendare. De asemenea, motivul referitor la stabilirea contribuției suplimentare pe baza unor aproximări neriguroase, nu se pretează analizei sumare specifice cererii de suspendare. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.