ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4675/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03.05.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/22.01.2018.

Prin sentința nr. 3212 din 04.07.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, constatând existența autorității de lucru judecat. A dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 14.737 RON, consemnată prin recipisa nr. x din 25.06.2018 emisă de B. S.A. - Sucursala Victoria, după rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Împotriva sentinței nr. 3212 din 04 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea excepției autorității de lucru judecat și admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 3335 din data de 18.06.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată la data de 26.09.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018*.

Prin sentința nr. 2501din data de 5 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2501din data de 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta solicită admiterea cererii de suspendare și suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. x/22.01.2018 emisă de AFM până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, invocând faptul că, prin Decizia de casare nr. 3335 din data de 18.06.2019 pronunțata de ICCJ, secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2018, cererea de suspendare formulată de Societatea reclamantă și întemeiată pe prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost considerată admisibilă, în speță neoperând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1312 din data de 20.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În fond după casare, instanța de fond în noua sa compunere, a analizat prima cerință legală, cea a cazului bine justificat sub trei aspecte:

- existenta unei contradicții intre decizia de impunere a cărei suspendare se cere si sentința civila nr. 6039/13.10.2017 pronunțata de Judecătoria Buftea;

- omisiunea din cuprinsul Raportului de inspecție fiscala a cantităților ce ar fi fost sau nu declarate legal la Fondul de Mediu;

- necesitatea pronunțării unei hotărâri preliminare de către CJUE.

Curtea a considerat ca neîntemeiate cele trei aspecte cu motivația respectivă pentru fiecare aspect în parte și a respins cererea de suspendare întrucât nu ar întruni cumulate condiția cazului bine justificat cu cea a pagubei iminente, doar aceasta din urmă fiind îndeplinită.

Potrivit cererii introductive, motivul fundamental în dovedirea cazului bine justificat, efectul pozitiv al lucrului judecat, îl constituie sentința civilă nr. 6039/13.10.2017 pronunțată de Judecătoria Buftea și nu poate fi primită motivarea instanței de fond în sensul că această hotărâre judecătorească s-ar referi la o perioadă anterioară desfășurării inspecției fiscale, întrucât potrivit chiar RIF și chiar constatărilor instanței, perioada 2015-2016 pentru care s-a pronunțat sentința respectivă a făcut și obiectul inspecției fiscale.

Din motivarea sentinței civile nr. 6030/13.10.2017 rezultă că pentru perioada 2015-2016 A. S.R.L., și-a achitat integral toate obligațiile fiscale privind plata taxei de mediu către pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu, iar din probele administrate în cauză, această constatare a instanței s-a făcut în baza certificatului de atestare fiscală nr. x din 07.06.2017 emis de pârâtă, care prevede că societatea reclamantă are obligații fiscale "o" zero de plată la Fondul de Mediu.

De asemenea, instanța de fond consideră fără temei că efectul pozitiv al lucrului judecat care îl reprezintă sentința civilă nr. 6039/13.10.2017 pronunțată de Judecătoria Buftea nu ar fi de natură să creeze o îndoială privind legalitatea actului administrativ, încălcând astfel prev. 430 și urm. C. proc. civ. rap. la art. potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 constituie cazuri bine justificate "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ".

Un al doilea aspect pentru care s-ar putea considera că este dovedit cazul bine justificat se referă la faptul că, Decizia de impunere nr. x din 22.01.2018 cuprinde obligații suplimentare la plată pentru Fondul de Mediu excesive, în contradicție nu numai cu hotărârea judecătorească mai sus menționată, ci și cu omisiunile din cuprinsul Raportului de Inspecție Fiscală referitoare la cantitățile ce ar fi fost sau nu ar fi fost declarate în mod legal la Fondul de Mediu.

Un al treilea aspect privind cazul bine justificat, analizat, dar respins de asemenea ca neîntemeiat de instanța de fond se referă la necesitatea pronunțării unei Hotărâri Preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind interpretarea art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în raport de legislația europeana în materie - Directiva 94/62/CE.

Contrar motivării instanței de fond, acest aspect a fost foarte bine motivat în fapt și în drept și întemeiat pe jurisprudența Uniunii Europene, care a statuat că, ori de câte ori acțiunea în anulare ridică probleme de principiu asupra cărora CJUE nu a avut încă ocazia de a se pronunța, cererea va fi considerată ca nefiind vădit neîntemeiată, judecătorul urmând a reține ca îndeplinită condiția cazului bine justificat. (Ordonanța Președintelui Tribunalului nr. T-164/12R din 29.11.2012).

Instanța de fond a ignorat total aceste aspecte, rezumându-se doar la citarea prevederilor art. 267 din TFUE, text de lege de necontestat și la a pretinde în mod total nefondat că recurenta-reclamantă nu s-ar fi referit decât la o similitudine a cazului de față cu problema TVA-ului la operațiunile imobiliare și nu ar fi indicat în concret actul adoptat de instituțiile sau organele UE și a dispozițiilor acestora în raport de care apreciază că este necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE, motiv pentru care instanța nu ar putea aprecia asupra pertinenței trimiterii preliminare.

Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu nu a depus întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 07 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/22.01.2018.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență, că din cuprinsul balanței provizorii și a contului de profit și pierdere depuse la dosar, rezultă îndeplinirea condiției producerii unei pagube iminente rezultată din executarea actului administrativ-fiscal care este de natură să-i producă acesteia un prejudiciu material, viitor și previzibil, însă, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2014, iar cerința imperativă a cazului bine justificat nu a fost dovedită.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate, circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 14, coroborate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004 sunt fondate, în cauză fiind îndeplinite, cumulativ, cerințele legale necesare admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.", iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, Înalta Curte apreciază că argumentele reclamantei privitoare la îndeplinirea celor două condiții sunt întemeiate având în vedere că elementele care conturează îndeplinirea acestor condiții își au izvorul în considerentele și dispozitivul sentinței nr. 479 din data de 07.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia nr. 106/20.03.2018, de soluționare a contestației și decizia de impunere nr. x/22.01.2018 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, ambele emise de pârâtă și a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 16.804,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (la data judecării prezentului recurs fiind stabilit termenul de soluționare a căii de atac la data de 23.02.2023), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății, făcând de prisos analiza celorlalte susțineri ale recurentei-reclamante cu privire la dovedirea cerinței cazului bine justificat.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte apreciază că, raportat la valoarea debitului, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

În consecință, punerea în executare a actului administrativ reprezintă o împrejurare de natură a îngreuna semnificativ situația financiară a societății, existând pericolul imposibilității achitării creditelor în derulare și/sau a diminuării patrimoniului mobiliar/imobiliar, având ca rezultat intrarea în incapacitate de plată.

Înalta Curte subliniază că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., va casa sentința atacată și rejudecând, va admite acțiunea și va dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/22.01.2018 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2501 din 5 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/22.01.2018 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2021.