ÎCCJ, decizie (scj.ro #83714)

Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013 Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul Indice alfabetic: Drept procesual penal - cazuri de casare C. proc. pen., art. 385 9 , art. 385 10 1. În cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât și căii de atac a recursului, controlul judiciar exercitat în recurs - cale de atac declarată sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunțate în apel după intrarea în vigoare a acesteia - nu poate fi realizat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la eroarea gravă de fapt sau în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc.

pen. referitor la aplicarea unor pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., întrucât cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 2/2013, iar cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii incidenței acestuia la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. 2. În conformitate cu dispozițiile art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În cazul în care nu sunt respectate dispozițiile art. 385 10 alin. (1) și (2), în temeiul alin. (2 1 ) al aceluiași articol, instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. nu se ia în considerare din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Prin urmare, în cazul recursului declarat sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunțate în apel după intrarea în vigoare a acesteia, dacă nu sunt respectate dispozițiile art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța nu poate lua în considerare din oficiu cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 din același cod.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1605 din 13 mai 2013 Prin sentința nr. 989 din 16 noiembrie 2012 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) și d) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., condamnarea inculpatei B.T. la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.

la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. Prin decizia nr. 54/A din 25 februarie 2013, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a admis apelul declarat de procuror, a desființat , în parte, sentința penală atacată și, rejudecând în fond, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. cu privire la inculpata B.T., iar, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) și d) C. pen., a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 8 ani și 6 luni închisoare, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.D. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpații B.T. și M.D. În recursul său, inculpata B.T., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 14 C. proc. pen., a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei înlăturări a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și a greșitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată, solicitând casarea hotărârii atacate și menținerea sentinței pronunțate de tribunal. În ceea ce îl privește pe inculpatul M.D., acesta a reiterat întocmai în cuprinsul motivelor de recurs criticile formulate în apel, solicitând, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. sau restituirea cauzei la parchet, conform dispozițiilor art. 332 C. proc. pen., iar, în subsidiar, reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reducerea cuantumului acesteia, ca efect al reținerii prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și suspendarea executării ei, în baza art. 81 sau art. 86 1 C. pen. Invocând motivul de recurs reglementat în art. 385 9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen., inculpatul a susținut ca nu i s-a asigurat, în cursul urmăririi penale, asistența juridică la efectuarea investigației cu tehnica poligraf, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la apărare garantat de art. 6, art. 171 C. proc. pen., art. 24 din Constituția României și art. 6 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată, în legătură cu aceeași investigație, a arătat că aceasta excede cadrului legal (art. 64 alin. 2, art. 112-113 C. proc. pen., art. 26 alin. 1 pct. 15 din Legea nr. 218/2002), iar instanțele inferioare, prin valorificarea ca mijloc de probă a raportului de constatare tehnico-științifică de detectare a comportamentului simulat, au pronunțat hotărâri contrare legii, critică circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. De asemenea, prin raportare la dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., recurentul inculpat a menționat că situația de fapt reținută în privința sa de instanțele inferioare nu a fost confirmată de probele administrate în cauză, dovezile indirecte invocate de acuzare neputând să demonstreze cu certitudine vinovăția sa, motiv pentru care se impune aplicarea principiului in dubio pro reo . Cu referire la sancțiunea penală ce i-a fost aplicată, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul a susținut că aceasta a fost greșit individualizata atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, fiind excesivă în raport cu împrejurările în care a fost comisă fapta și datele ce caracterizează persoana sa.

Examinând recursurile declarate de inculpații B.T. și M.D. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc.

pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede, în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, la data de 25 februarie 2013 , deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. Așa fiind, se constată că unul dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situație în care criticile circumscrise de recurentul M.D. acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege și în care nu se mai regăsește și eroarea gravă de fapt invocată de inculpat.

Totodată, în realizarea aceluiași scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385 9 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, atât inculpata B.T., cât și recurentul M.D. au criticat decizia penală pronunțată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepselor ce le-au fost aplicate, considerate prea mari în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele lor personale, situație exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 . În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de ambii recurenți inculpați, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpata B.T.

și-a motivat recursul numai oral în ziua judecații, iar recurentul M.D., prin apărătorul său ales, a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs în ședința publică din data de 13 mai 2013 (primul termen de judecata acordat în cauză), încălcându-și, astfel, obligația ce le revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, fața de această împrejurare, Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de cei doi recurenți acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute în art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Referitor la cazul de casare reglementat în art. 385 9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat M.D., se constată că și acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 , potrivit textului de lege în noua redactare, hotărârile fiind supuse casării doar atunci când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezența acestuia era obligatorie. Așadar, potrivit actualei reglementari, în vigoare și la data pronunțării deciziei atacate, critica recurentului referitoare la încălcarea dreptului său la apărare în cursul urmăririi penale nu se mai încadrează în motivul de recurs invocat, nemaiputând fi examinată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin raportare la dispozițiile pct. 6 al art. 385 9 C. proc.

pen., care au păstrat în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs doar situațiile în care se invocă lipsa de apărare în cursul judecății, când asistența juridică era obligatorie. Chiar dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul M.D. se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate proceda la examinarea lor, nefiind respectate, așa cum s-a arătat anterior, cerințele formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care condiționează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.D. și B.T. împotriva deciziei nr. 54/A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.