ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5159/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data de 26.09.2019, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019 (ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2016) reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 52/19.02.2016 emise de pârâtă prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/03.06.2015 până la soluționarea Dosarului penal nr. 140/SIF/BIF/23.04.2014, și obligarea pârâtei la soluționarea contestației depuse împotriva Deciziei de impunere nr. x/03.06.2015.

Prin sentința nr. 145 din 10 octombrie 2019, Curtea a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A.-în faliment prin lichidator judiciar B. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la soluționarea contestației administrativ-fiscale.

A arătat recurenta-reclamantă că dreptul de a ataca actul de impunere se fundamentează pe prevederile art. 52 alin. (2) din Constituția României. De asemenea, și art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei vătămate în interesele legitime de a se adresa instanțelor judcătorești.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că refuzul instanțelor de a examina în fond o cerere cu care a fost învestită, ca urmare a interpretării excesiv de stricte a unor reguli procedurale, în măsură să priveze justițiabilii de accesul efectiv la o instanță judiciară, constituie o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, fie sub forma unei ingerințe nejustificate în privința dreptului de proprietate, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, fie sub forma încălcării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție.

Textele legale din Codul de procedură fiscală permit suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, dar pârâta a făcut o greșită aplicare a art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a emis un act administrativ-fiscal nelegal.

A mai făcut trimitere recurenta și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 3460/2015) și la Decizia nr. 617/06.05.2010 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin care a statuat că "nu se poate susține existența unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiție, textul de lege menționat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă".

A mai susținut recurenta-reclamantă că organul fiscal nu poate suspenda procedura contestației administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa oricăror elemente concrete ce pot fi vizibile unui judecător.

Pe de altă parte, nu se poate cere organului fiscal să indice cu precizie definitivă și responsabilă textul legal din C. pen. ce incriminează infracțiunea economică, însă organul fiscal trebuie să indice măcar o infracțiune sau elementele constitutive ale acesteia, precum și legătura de cauzalitate dintre aspectele de fapt de natură fiscală care conduc la presupunerea rezonabilă că ar fi implicate și elemente de drept penal în sfera celor fiscale.

De aceea este responsabilitatea organului fiscal să respecte strict dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv cele ale art. 277 din Noul Codul de procedură fiscală.

Când dosarul este trimis la o unitate de Parchet, motivul suspendării încetează fie printr-o soluție de trimitere în judecată, fie printr-o soluție de netrimitere în judecată, ambele soluții fiind dispuse de procuror.

Curtea Constituțională a remarcat natura de excepție a acestei suspendări, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Or, în cauză, controlul fiscal a fost cu mult ulterior, raportat la data sesizării organelor penale privind suspiciunile de evaziune fiscală.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că decizia de soluționare a contestației a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

4.1. Verificând sentința recurată, din perspectiva motivului de casare regăsit în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte reține că acest motiv de casare se referă la situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, instanța de control judiciar constată că hotărârea primei instanțe respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate.

4.2. De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a expus teorii referitoare la dreptul de acces la instanță și la condițiile de aplicare ale art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare în perioada de referință, fără, însă, a combate argumentele reținute de prima instanță și fără a se referi, concret, la situația din cauză.

Sunt lipsite de temei alegațiile sale referitoare la dreptul de acces la instanță și la refuzul instanțelor judecătorești de a analiza pe fond o cerere ca urmare interpretării excesiv de stricte a unor reguli procedurale, pentru că recurenta a uzitat de dreptul atacării deciziei emise de organul fiscal în soluționarea contestației administrative iar instanța a analizat pe fond cererea sa.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Dispoziția legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ține în loc civilul", fiind firesc, așa cum se susține și în jurisprudența constituțională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curții Constituționale), ca soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ-fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

În cauză, s-a constatat îndeplinirea celor două condiții prevăzute de lege, care au justificat, din punct legal, opțiunea organului fiscal de suspendare a soluționării contestației administrative formulate de reclamanta A. S.R.L..

Trecerea unei perioade considerabile de timp de la emiterea actului administrativ contestat până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acestuia, fără ca în acest interval de timp să se soluționeze procesul penal pentru care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, nu este de natură a atrage nulitatea actului administrativ.

În privința acestui aspect, contrar susținerilor recurentei din cererea de recurs, după cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ferrazzini c. Italiei, prezentul litigiu, fiind unul în materie fiscală, nu încalcă art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce se referă la termenul rezonabil, acesta nefiind aplicabil contestațiilor ce țin exclusiv de domeniul dreptului public și, în special, procedurilor fiscale ca atare, întrucât nu au caracteristicile unor contestații cu caracter civil, un contencios fiscal, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are asupra situației contribuabililor, neintrând în domeniul drepturilor și obligațiilor de natură civilă ocrotite de Convenție.

De altfel, în cauză, soluționarea sesizării penale (ce a făcut obiectul Dosarului penal nr. 1400/SIF/BIF 23.04.2014, în care se făceau cercetări față de reprezentanții reclamantei privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale) a avansat, ajungându-se în faza judiciară a apelului, în Dosarul penal nr. x/2014 al Curții de Apel Oradea, secția penală.

Astfel, soluția primei instanțe, care a menținut decizia de suspendare a contestației administrative, reflectă aplicarea corectă a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în condițiile în care sesizarea organului de control, care a constatat indiciile săvârșirii unei infracțiuni ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, se confirmă prin existența dosarului penal menționat.

4.3. Pentru toate considerentele expuse, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 145 din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.