ÎCCJ, decizie (scj.ro #82962)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82962) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în pretenții. Invocarea forței majore. Condiții de

admisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Obligații

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

-

caz de forță majoră

-

certificat de atestare a forței majore

-

grevă

Legea nr. 335/2007, art. 28 alin. (2) lit. i)

Potrivit

dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, Camera de

Comerț și Industrie a României

avizează,

la cerere, pentru societățile românești, pe bază de

documentație, existența cazurilor de forță majoră

și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale

internaționale.

Greva

nu poate constitui un caz de forță majoră, în cazul în care ea a

fost previzibilă, iar părțile nu au prevăzut expres prin

contract

că este asimilată unui astfel de caz, a

vizul

și certificatul de atestare a forței majore emise de Camera de

Comerț și Industrie a României, în această situație, fiind

nelegale și neputând exonera de răspundere partea contractantă.

Secția a

II-a

civilă, Decizia nr. 4916

din 11 decembrie 2012

Prin sentința nr. 1143/Com din 1 iulie 2010, Tribunalul

Iași a respins excepția prematurității, a respins

acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC R.I.G. SA

București în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.N.T.F.M. CFR

Marfă SA - Sucursala Iași, a respins cererea reclamantei-pârâte SC

R.I.G. SA privind obligarea pârâtei-reclamante S.N.T.F.M. CFR Marfă SA -

Sucursala Iași la plata sumei de 5.000 lei pentru exercitarea cu

rea-credință a drepturilor procesuale.

A admis cererea reconvențională formulată de

pârâta-reclamantă S.N.T.F.M. CFR Marfă SA - Sucursala Iași în

contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC R.I.G.P SA și pârâta Camera de

Comerț și Industrie a României anulând certificatul de atestare a

forței majore nr. 393 din 4.08.2008 și avizul pentru existența

cazului de forță majoră nr. 12 din 17.10.2008 emise de pârâta

Camera de Comerț și Industrie a României în beneficiul

reclamantei-pârâte SC R.I.G. SA.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta-pârâtă SC R.I.G. SA, iar Curtea de Apel Iași, prin decizia

nr. 10 din 23 februarie 2010, a respins apelul ca tardiv formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 2816 din 27 septembrie 2011, a admis recursul reclamantei-pârâte SC R.I.G.

SA, casând decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, prin decizia

nr. 9/2012 din 1 februarie 2012, a respins apelul reclamantei, reținând

că r

eclamanta SC R.I.

G. SA a solicitat obligarea

pârâtei SNTFM CFR Marfă SA - Sucursala Iași la plata sumei de

146.402,51 lei reprezentând încasarea necuvenită a tarifului orar de

utilizare (TOU), cu motivarea că plățile efectuate cu acest

titlu sunt nedatorate pentru perioada în care a existat forța majoră.

Astfel, din analiza probelor administrate în cauză,

instanța de apel a reținut că în mod legal a constatat

Tribunalul Iași că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

pentru existența forței majore, astfel încât avizul nr. 12/2008

și certificatul nr. 393/2008 emise de Camera de Comerț și

Industrie se impun a fi anulate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs

reclamanta

SC R.I.G. SA București și pârâta Camera de Comerț și

Industrie a României.

Critica adusă deciziei atacate de către reclamanta SC

R.I.G. SA București a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în

tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat, solicitând,

totodată, și respingerea cererii reconvenționale.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a

susținut că motivarea instanței de apel excede înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al contractului nr. 60011/2008,

contract ce constată voința părților, în sensul că

instanțele au ignorat ceea ce părțile au statuat cu privire la

cazurile de forță majoră, întrucât evenimentul petrecut în

perioada 17-29 iulie 2008, respectiv acțiunile greviste din

Constanța, reprezintă un caz de forță majoră atestat

prin Certificatul de Forță Majoră nr. 393 din 4 august 2008,

emis de Camera de Comerț și Industrie a României.

În acest context, plățile efectuate de recurentă,

reprezentând

tariful orar de utilizare

TOU, încasat de

intimată în perioada în care a existat forța majoră, trebuie

restituite în considerarea cazului de forță majoră intervenit în

cauză.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

obligarea intimatei la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de despăgubiri,

pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale,

recurenta consideră că dispozițiile contractuale au fost

greșit interpretate de instanța de apel, întrucât prin invocarea de către

intimată a excepției de nelegalitate a Certificatului de

forță majoră s-a încălcat forța obligatorie a

contractului intervenit între părți.

Cu privire la capătul de cerere referitor la

menținerea avizului nr. 12/2008 și a certificatului de atestare a

cazului de forță majoră, recurenta a apreciat că acesta

este întemeiat, în considerarea faptului că, din moment ce

părțile au statuat prin voința lor că vor recunoaște

circumstanțele atestate de Camera de Comerț și Industrie a

României ca fiind cazuri de forță majoră, a se admite că,

în prezenta cauză, nu operează un caz de forță majoră

ar echivala cu validarea de către instanțe a încălcării

forței obligatorii a contractului.

Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este

nefondată, urmând ca recursul reclamantei SC R.I.G. SA București

să fie respins, pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - Instanța interpretând

greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Deși motivul de nelegalitate așa cum este

prevăzut procedural vizează actul dedus judecății,

recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor

deduse judecății, cu scopul de a repune în discuție probele,

concludența acestora, care nu intră în sfera de analiză a

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 care a fost invocat.

Astfel, din dezvoltarea motivului de recurs invocat de

recurentă se constată că aceasta contestă situația de

fapt reținută de prima instanță și menținută

de Curtea de Apel Iași, cu referire la conținutul înscrisurilor

depuse în probațiune în fața celor două instanțe, aspecte

ce nu mai pot repune în discuție probatoriul administrat, cu atât mai mult

cu cât înscrisurile depuse în instanța de recurs nu sunt acte noi.

Susținerea recurentei, potrivit căreia motivarea

instanței de apel ignoră ceea ce părțile au statuat cu

privire la cazurile de forță majoră, privind acțiunile

greviste din Constanța, care reprezintă un caz de forță

majoră atestat de certificatul atestat de Camera de Comerț și

Industrie a României, se constată că este nefondat urmând a fi

respins.

Aceasta deoarece,

potrivit art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, Camera de Comerț

și Industrie a României are între alte atribuții și avizarea

pentru societățile comerciale a existenței cazurilor de

forță majoră, care apără de răspundere partea

care o invocă în condițiile legii și include orice alte

circumstanțe pe care Camera de Comerț și Industrie a României le

atestă ca atare.

În acest sens,

Tribunalul Iași a reținut că acțiunile greviste din

perioada 17 - 29 iulie 2008 la C.S.C.T. Constanța Ferry-boat

reprezintă o împrejurare invincibilă pentru reclamantă, dar nu

și imprevizibilă, în contextul în care greva nu a fost spontană,

iar anterior datei de 17.07.2008 a fost intens mediatizată, aceasta

nefăcând dovada faptului că a luat toate măsurile de

precauție ce pot fi întreprinse pentru a evita sau diminua

consecințele negative ale grevei, astfel că recurenta nu poate fi

exonerată de răspundere, întrucât putea evita consecințele

acesteia fără a prejudicia interesele părților implicate.

În raport de aceste

împrejurări, se constată că, culpa recurentei este

dovedită, întrucât, deși avea cunoștință despre greva

salariaților de la CSCT Terminal Constanța, aceasta a comandat

vagoane pentru încărcare, procedând la încărcarea lor, totodată

încheind și contracte de transport atunci când greva era în derulare, iar

după ce primise avizul de împiedicare la transport, emis de către

intimată, recurenta a dispus expedierea vagoanelor la destinație când

înceta greva, aspecte care au condus la imobilizarea vagoanelor, iar suma a

cărei restituire se solicită reprezintă tocmai contravaloarea

tarifului orar de imobilizare a vagoanelor.

În acest context, în mod

corect cele două instanțe au constatat că greva nu poate

constitui, în speță, un caz de forță majoră, iar

Avizul și Certificatul de atestare a forței majore sunt nelegale

și nu pot exonera de răspundere recurenta, având în vedere că nu

sunt îndeplinite condițiile legale, iar părțile nu au

prevăzut expres în contractul

nr. 60011/2008 că greva

este asimilată cazului de forță majoră.

În

ceea ce

privește susținerea recurentei, potrivit căreia, intimata

și-a exercitat cu rea-credință drepturile procesuale, prin

invocarea excepției de nelegalitate a Certificatului de forță

majoră, încălcând astfel forța obligatorie a contractului

intervenit între părți, se constată că este nefondată,

având în vedere că

certificatul și avizul de

atestare a forței majore erau nelegale, întrucât prezentau o stare de fapt

care nu corespundea realității, iar prin contract părțile

au convenit asupra unei forțe majore care putea fi calificată astfel,

în condițiile legii, aspecte care nu presupun exercitarea drepturilor

procesuale în mod abuziv și în scopul prejudicierii părții

adverse.

Mai mult decât atât, recurenta a fost cea care a acționat

în justiție intimata, iar aceasta în calitate de pârâtă a opus

apărările formulate în cauză, sens în care instanțele au

apreciat că reclamanta nu a probat reaua-credință și nici

abuzul de drept la care se face referire.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Camera de

Comerț și Industrie a României, la termenul de dezbateri în fond,

Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității

recursului declarat de recurenta-pârâtă, având în vedere că

această parte nu a declarat apel.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ. a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului și a

reținut că, recursul, potrivit Titlului V, Capitolul I din Codul de

procedură civilă este cale de atac extraordinară,

nedevolutivă, care se exercită numai cu respectarea condițiilor

stabilite de lege.

Dintre acestea, Înalta Curte a luat în examinare obiectul

cererii de recurs formulată de pârâta Camera de Comerț și

Industrie a României, astfel cum este stabilit în art. 299 C. proc. civ., potrivit căruia sunt supuse recursului hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile legii,

hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.

Din text se desprinde cu claritate faptul că a doua și

principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a

hotărârilor pronunțate în apel, astfel că recursul nu poate fi

exercitat

omisso medio

, adică fără să se fi

exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului.

Potrivit prevederilor art. 299 coroborate cu art. 377 C. proc. civ., hotărârile date în primă instanță care nu au fot atacate cu

apel nu mai pot fi supuse recursului, aceasta deoarece recurenta-pârâtă

Camera de Comerț și Industrie a României  nu poate formula prima

dată, în recurs, trecând peste apel, critici asupra cărora

instanța de apel nu s-a pronunțat.

În acest sens se constată că recurenta a uzat de calea

de atac a recursului și, față de principiul unicității

care funcționează în materia căilor de atac, precum și al

dublului grad de jurisdicție, se reține că recursul declarat de

pârâta Camera de Comerț și Industrie a României este inadmisibil

și urmează să fie respins, ca atare.

În acest context, Înalta Curte, ca instanță de recurs,

stabilește că prin obiectul său cererea de recurs formulată

de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României  nu se

încadrează în prevederile art. 299 C. proc. civ., astfel că a fost respins ca inadmisibil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta

SC R.I.G. SA București și ca inadmisibil recursul declarat de Camera

de Comerț și Industrie a României.