ÎCCJ, decizie (scj.ro #82962)

Acțiune în pretenții. Invocarea forței majore. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații Index alfabetic: acțiune în pretenții - caz de forță majoră - certificat de atestare a forței majore - grevă Legea nr. 335/2007, art. 28 alin. (2) lit. i) Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, Camera de Comerț și Industrie a României avizează, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documentație, existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale internaționale. Greva nu poate constitui un caz de forță majoră, în cazul în care ea a fost previzibilă, iar părțile nu au prevăzut expres prin contract că este asimilată unui astfel de caz, a vizul și certificatul de atestare a forței majore emise de Camera de Comerț și Industrie a României, în această situație, fiind nelegale și neputând exonera de răspundere partea contractantă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4916 din 11 decembrie 2012 Prin sentința nr. 1143/Com din 1 iulie 2010, Tribunalul Iași a respins excepția prematurității, a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC R.I.G. SA București în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.N.T.F.M. CFR Marfă SA - Sucursala Iași, a respins cererea reclamantei-pârâte SC R.I.G. SA privind obligarea pârâtei-reclamante S.N.T.F.M. CFR Marfă SA - Sucursala Iași la plata sumei de 5.000 lei pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale. A admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.N.T.F.M. CFR Marfă SA - Sucursala Iași în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC R.I.G.P SA și pârâta Camera de Comerț și Industrie a României anulând certificatul de atestare a forței majore nr. 393 din 4.08.2008 și avizul pentru existența cazului de forță majoră nr. 12 din 17.10.2008 emise de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României în beneficiul reclamantei-pârâte SC R.I.G.

SA. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă SC R.I.G. SA, iar Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 10 din 23 februarie 2010, a respins apelul ca tardiv formulat. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2816 din 27 septembrie 2011, a admis recursul reclamantei-pârâte SC R.I.G. SA, casând decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Curtea de Apel Iași, Secția civilă, prin decizia nr. 9/2012 din 1 februarie 2012, a respins apelul reclamantei, reținând că r eclamanta SC R.I. G. SA a solicitat obligarea pârâtei SNTFM CFR Marfă SA - Sucursala Iași la plata sumei de 146.402,51 lei reprezentând încasarea necuvenită a tarifului orar de utilizare (TOU), cu motivarea că plățile efectuate cu acest titlu sunt nedatorate pentru perioada în care a existat forța majoră.

Astfel, din analiza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că în mod legal a constatat Tribunalul Iași că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența forței majore, astfel încât avizul nr. 12/2008 și certificatul nr. 393/2008 emise de Camera de Comerț și Industrie se impun a fi anulate. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta SC R.I.G. SA București și pârâta Camera de Comerț și Industrie a României. Critica adusă deciziei atacate de către reclamanta SC R.I.G. SA București a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat, solicitând, totodată, și respingerea cererii reconvenționale.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel excede înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului nr. 60011/2008, contract ce constată voința părților, în sensul că instanțele au ignorat ceea ce părțile au statuat cu privire la cazurile de forță majoră, întrucât evenimentul petrecut în perioada 17-29 iulie 2008, respectiv acțiunile greviste din Constanța, reprezintă un caz de forță majoră atestat prin Certificatul de Forță Majoră nr. 393 din 4 august 2008, emis de Camera de Comerț și Industrie a României. În acest context, plățile efectuate de recurentă, reprezentând tariful orar de utilizare TOU, încasat de intimată în perioada în care a existat forța majoră, trebuie restituite în considerarea cazului de forță majoră intervenit în cauză.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de despăgubiri, pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, recurenta consideră că dispozițiile contractuale au fost greșit interpretate de instanța de apel, întrucât prin invocarea de către intimată a excepției de nelegalitate a Certificatului de forță majoră s-a încălcat forța obligatorie a contractului intervenit între părți.

Cu privire la capătul de cerere referitor la menținerea avizului nr. 12/2008 și a certificatului de atestare a cazului de forță majoră, recurenta a apreciat că acesta este întemeiat, în considerarea faptului că, din moment ce părțile au statuat prin voința lor că vor recunoaște circumstanțele atestate de Camera de Comerț și Industrie a României ca fiind cazuri de forță majoră, a se admite că, în prezenta cauză, nu operează un caz de forță majoră ar echivala cu validarea de către instanțe a încălcării forței obligatorii a contractului. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamantei SC R.I.G.

SA București să fie respins, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - Instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Deși motivul de nelegalitate așa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecății, recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor deduse judecății, cu scopul de a repune în discuție probele, concludența acestora, care nu intră în sfera de analiză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 care a fost invocat.

Astfel, din dezvoltarea motivului de recurs invocat de recurentă se constată că aceasta contestă situația de fapt reținută de prima instanță și menținută de Curtea de Apel Iași, cu referire la conținutul înscrisurilor depuse în probațiune în fața celor două instanțe, aspecte ce nu mai pot repune în discuție probatoriul administrat, cu atât mai mult cu cât înscrisurile depuse în instanța de recurs nu sunt acte noi. Susținerea recurentei, potrivit căreia motivarea instanței de apel ignoră ceea ce părțile au statuat cu privire la cazurile de forță majoră, privind acțiunile greviste din Constanța, care reprezintă un caz de forță majoră atestat de certificatul atestat de Camera de Comerț și Industrie a României, se constată că este nefondat urmând a fi respins.

Aceasta deoarece, potrivit art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, Camera de Comerț și Industrie a României are între alte atribuții și avizarea pentru societățile comerciale a existenței cazurilor de forță majoră, care apără de răspundere partea care o invocă în condițiile legii și include orice alte circumstanțe pe care Camera de Comerț și Industrie a României le atestă ca atare. În acest sens, Tribunalul Iași a reținut că acțiunile greviste din perioada 17 - 29 iulie 2008 la C.S.C.T.

Constanța Ferry-boat reprezintă o împrejurare invincibilă pentru reclamantă, dar nu și imprevizibilă, în contextul în care greva nu a fost spontană, iar anterior datei de 17.07.2008 a fost intens mediatizată, aceasta nefăcând dovada faptului că a luat toate măsurile de precauție ce pot fi întreprinse pentru a evita sau diminua consecințele negative ale grevei, astfel că recurenta nu poate fi exonerată de răspundere, întrucât putea evita consecințele acesteia fără a prejudicia interesele părților implicate.

În raport de aceste împrejurări, se constată că, culpa recurentei este dovedită, întrucât, deși avea cunoștință despre greva salariaților de la CSCT Terminal Constanța, aceasta a comandat vagoane pentru încărcare, procedând la încărcarea lor, totodată încheind și contracte de transport atunci când greva era în derulare, iar după ce primise avizul de împiedicare la transport, emis de către intimată, recurenta a dispus expedierea vagoanelor la destinație când înceta greva, aspecte care au condus la imobilizarea vagoanelor, iar suma a cărei restituire se solicită reprezintă tocmai contravaloarea tarifului orar de imobilizare a vagoanelor.

În acest context, în mod corect cele două instanțe au constatat că greva nu poate constitui, în speță, un caz de forță majoră, iar Avizul și Certificatul de atestare a forței majore sunt nelegale și nu pot exonera de răspundere recurenta, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale, iar părțile nu au prevăzut expres în contractul nr. 60011/2008 că greva este asimilată cazului de forță majoră.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, intimata și-a exercitat cu rea-credință drepturile procesuale, prin invocarea excepției de nelegalitate a Certificatului de forță majoră, încălcând astfel forța obligatorie a contractului intervenit între părți, se constată că este nefondată, având în vedere că certificatul și avizul de atestare a forței majore erau nelegale, întrucât prezentau o stare de fapt care nu corespundea realității, iar prin contract părțile au convenit asupra unei forțe majore care putea fi calificată astfel, în condițiile legii, aspecte care nu presupun exercitarea drepturilor procesuale în mod abuziv și în scopul prejudicierii părții adverse. Mai mult decât atât, recurenta a fost cea care a acționat în justiție intimata, iar aceasta în calitate de pârâtă a opus apărările formulate în cauză, sens în care instanțele au apreciat că reclamanta nu a probat reaua-credință și nici abuzul de drept la care se face referire.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României, la termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă, având în vedere că această parte nu a declarat apel. Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ. a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului și a reținut că, recursul, potrivit Titlului V, Capitolul I din Codul de procedură civilă este cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care se exercită numai cu respectarea condițiilor stabilite de lege. Dintre acestea, Înalta Curte a luat în examinare obiectul cererii de recurs formulată de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României, astfel cum este stabilit în art. 299 C. proc.

civ., potrivit căruia sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Din text se desprinde cu claritate faptul că a doua și principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunțate în apel, astfel că recursul nu poate fi exercitat omisso medio , adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Potrivit prevederilor art. 299 coroborate cu art. 377 C. proc. civ., hotărârile date în primă instanță care nu au fot atacate cu apel nu mai pot fi supuse recursului, aceasta deoarece recurenta-pârâtă Camera de Comerț și Industrie a României nu poate formula prima dată, în recurs, trecând peste apel, critici asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.

În acest sens se constată că recurenta a uzat de calea de atac a recursului și, față de principiul unicității care funcționează în materia căilor de atac, precum și al dublului grad de jurisdicție, se reține că recursul declarat de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României este inadmisibil și urmează să fie respins, ca atare. În acest context, Înalta Curte, ca instanță de recurs, stabilește că prin obiectul său cererea de recurs formulată de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României nu se încadrează în prevederile art. 299 C. proc. civ., astfel că a fost respins ca inadmisibil. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.I.G.

SA București și ca inadmisibil recursul declarat de Camera de Comerț și Industrie a României.