ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3237/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta D.A.

a chemat în judecată pe pârâtele Uniunea Națională a Barourilor din România - Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și Casa de Asigurări a Avocaților din România, solicitând următoarele: - anularea parțială a Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România privind unele măsuri de modificare și de punere în aplicare a reglementărilor privind organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților și a Hotărârii nr. 912 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, de modificare și completare a Statului Casei de Asigurări a Avocaților, în ceea ce privește modificările referitoare la indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani; - obligarea pârâtei de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, de care a fost privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la anularea acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea lor efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este membru al Uniunii Naționale a Barourilor din România și al Casei de Asigurări a Avocaților, iar prin Hotărârea nr. 911 din 11 decembrie 2010 și Hotărârea nr. 912 din 11 decembrie 2010 a fost suprimat dreptul avocaților, în calitate de persoane asigurate în sistemul propriu, la acordarea indemnizației pentru creșterea copilului până la vârsta de doi ani, începând cu data de 1 ianuarie 2011, acest drept fiind înlocuit cu un ajutor fix în cuantum de 600 RON lunar. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa de Asigurări a Avocaților din România a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea acesteia de a plăti reclamantei drepturile reprezentând indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului născut după 1 ianuarie 2011, până la împlinirea vârstei de 2 ani, pentru lipsa calității sale procesuale pasive.

Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala Arad, introdusă în cauză la cererea reclamantei, nu a formulat întâmpinare, dar prin notele de ședință depuse la dosar a învederat faptul că nu are calitate procesuală raportat la anularea parțială a hotărârii Consiliului U.N.B.R. În ce privește indemnizația ca atare, a susținut că nu are competența să-i stabilească cuantumul, ci doar să efectueze plata. La data de 22 iunie 2011, numita O.M.N.

a depus cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat anularea parțială parțială a Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România privind unele măsuri de modificare și de punere în aplicare a reglementarilor privind organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților și a Hotărârii nr. 912 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, de modificare și completare a Statului Casei de Asigurări a Avocaților, în ceea ce privește modificările referitoare la indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani; obligarea pârâtei de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, de care a fost privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la anularea acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea lor efectivă.

Cererea de intervenție a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2011, cu motivarea că urmărește stabilirea unui drept potrivnic exclusiv față de pârâți, nu și față de reclamantă, astfel încât nu există o justificare suficientă pentru a interveni în procesul declanșat de aceasta, cu atât mai mult cu cât judecata împreună ar fi tergiversat soluționarea, cererea nefiind însoțită de dovada îndeplinirii procedurii prealabile (altfel spus, intervenienta și reclamanta nu sunt în același stadiu procesual).

Prin Sentința civilă nr. 470 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Casa de Asigurări a Avocaților din România și Filiala Arad a Casei de Asigurări a Avocaților din România, având ca obiect anulare acte administrative și obligație de plată a indemnizației pentru creșterea și îngrijirea copilului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Hotărârea nr. 911 din 11 decembrie 2010 emisă de pârâtul Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România (în continuare, Consiliul UNBR) au fost abrogate art. 87 - 93 și art. 95 - 96 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R.

din 5 mai 2001, precum și art. 23, 25, 30, 32 și 33 din Regulamentul de organizare și funcționare al Casei de Asigurări a Avocaților. Prin Hotărârea nr. 912 din 11 decembrie 2010, emisă de același pârât, au fost modificate, printre altele, art. 80 și art. 94 din Statutul C.A.A. Reclamanta, avocat în Baroul Arad, a pretins că cele două hotărâri o prejudiciază (în sensul că îi înlocuiesc dreptul de a beneficia de indemnizația pentru creșterea copilului - minorul D.Ț.I.S. - până la împlinirea vârstei de 2 ani, cu un ajutor fix în cuantum de 600 RON lunar, ceea ce reprezintă o reducerea drastică a sumei de care a beneficiat) și că sunt nelegale, în esență pentru următoarele considerente: - Consiliul U.N.B.R.

nu avea competența de a modifica și completa Statutul C.A.A. și Regulamentul C.A.A.; - modificările aduse sunt inoportune, deoarece deficitul bugetar invocat de pârâte este fictiv, în fapt pârâta C.A.A. Arad având bugetul necesar pentru efectuarea plății indemnizației în forma nemodificată; - sunt încălcate principiile egalității și nediscriminării între membrii C.A.A., deoarece, deși indemnizația este suprimată și înlocuită cu un ajutor în cuantum fix, obligația de plată a contribuției este păstrată; - este încălcat și art. 15 din Statutul C.A.A., deoarece ajutorul lunar de 600 RON nu înlocuiește pierderea veniturilor din profesie ca urmare a maternității și nici nu este corespunzător contribuției efective la fond; - modificările aduc atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiului securității juridice și încrederii legitime.

Curtea a înlăturat prima apărare, arătând că, prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010, Congresul avocaților a mandatat Consiliul U.N.B.R. să stabilească și să modifice Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, iar apoi a ratificat, prin art. 2 din Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011, modificările aduse de Hotărârile U.N.B.R. nr. 911 și 912 din 2010. Instanța a reținut că situația reprezintă un caz de delegare de competență între organele de conducere ale U.N.B.R. și nu poate fi pusă în discuție în condițiile în care Hotărârea Congresului avocaților nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010 nu face obiectul prezentei judecăți. Curtea a înlăturat și cea de-a doua apărare, reținând că este de principiu că instanța este competentă să se pronunțe exclusiv asupra legalității actelor administrative, nu și asupra oportunității lor.

În ceea ce privește presupusele încălcări ale unor principii de drept, Curtea a reținut că nu acesta este cazul în speță, că reducerea cuantumului indemnizației este rezultatul scăderii veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor Consiliului și Congresului U.N.B.R. că, în condițiile date, soluția oportună constă în reducerea indemnizației. Instanța a apreciat că reclamanta nu are dreptul la un anumit nivel al indemnizației, care să rămână constant indiferent de veniturile C.A.A., ceea ce înseamnă că variația cuantumului indemnizației nu aduce atingere principiilor nediscriminării, securității juridice sau încrederii legitime și nu reprezintă o atingere a dreptului de proprietate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că în mod nelegal prima instanță de judecată a apreciat, raportat la primul motiv de nelegalitate invocat în acțiunea principală, respectiv necompetența Consiliului U.N.B.R. de a modifica Statutul C.A.A. și Regulamentul C.A.A., că situația în speță reprezintă un caz de delegare de competență între organele de conducere ale U.N.B.R., neputând fi pusă în discuție câtă vreme Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului avocaților nu face obiectul judecății. Recurenta arată că nu există nici un temei legal care să dea posibilitatea Congresului Avocaților să-și delege atribuții stabilite de lege în competența sa exclusivă. Referitor la cel de-al doilea motiv din acțiunea principală, recurenta arată că în mod nelegal prima instanță de judecată l-a înlăturat, apreciind că nu este un motiv de nelegalitate, ci doar unul de oportunitate, nefiind competentă să se pronunțe asupra sa.

Recurenta arată că și acest motiv este unul de nelegalitate, întrucât motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor este unul fictiv, fără o justificare economică reală și nepermis de lege. Referitor la ultimele trei motive de nelegalitate a celor două hotărâri atacate, privitoare la încălcarea unor principii de drept, recurenta arată că în mod nelegal prima instanță de judecată a apreciat că nu sunt încălcate asemenea principii, deoarece reducerea cuantumului indemnizației este rezultatul scăderii veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor Consiliului că, în condițiile date, soluția oportună este reducerea indemnizației. Consideră recurenta că prima instanță de judecată nu a făcut deosebire între reducerea cuantumului indemnizației și înlăturarea unui drept, cum este cazul de față.

Arată recurenta că în speță nu a fost redus cuantumul indemnizației, ci a fost suprimat în totalitate acest drept al avocaților, de a beneficia de indemnizația pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, fiind înlocuită cu un ajutor în cuantum fix. Subliniază recurenta că, deși din probele administrate în cauză, cu privire la rezultatele financiare înregistrate de Casa de Asigurări a Avocaților din anul 2007 și până în anul 2010, rezultă anual excedent bugetar, instanța a reținut totuși apărarea pârâtelor, apreciind că această scădere a indemnizației se datorează scăderii veniturilor Casei de Asigurări. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ unele dispoziții cuprinse în Hotărârile nr. 911 și 912 din 11 decembrie 2010, adoptate de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, prin care au fost abrogate sau modificate norme din Statutul și Regulamentul Casei de Asigurări a Avocaților, fiind statuate reguli noi în privința indemnizației pentru creșterea copilului, înlocuită cu un ajutor în cuantum fix de 600 RON lunar.

Critica referitoare la încălcarea normelor de competență administrativă în adoptarea celor două hotărâri nu este întemeiată, pentru că, după cum a reținut și prima instanță, Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România a fost mandatat prin Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului Avocaților din 17 - 18 iunie 2010 să exercite atribuțiile prevăzute în art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la acea dată) în perioada dintre congrese, având în vedere propunerile prezentate la congres, urmând ca măsurile adoptate să fie ratificate de congresul imediat următor.

Conform art. 63 lit. b) și c) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la acea dată), Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România aduce la îndeplinire hotărârile congresului avocaților și rezolvă orice probleme interesând profesia de avocat între sesiunile Congresului avocaților, cu excepția celor date în competența exclusivă a acestuia, iar art. 61 alin. (1) lit. d) din lege stabilește atribuția Congresului de a adopta și modifica statutul profesiei și statutul Casei de Asigurări a Avocaților, fără a interzice expres delegarea acestei atribuții pentru perioadele dintre sesiuni, prin voința membrilor congresului, sub condiția ratificării de către Congres a măsurilor adoptate.

Or, prin Hotărârea nr. 14, adoptată de Congresul Avocaților din 10 - 11 iunie 2011, s-au validat în întregime cele două hotărâri supuse controlului judiciar, așa încât din punctul de vedere al competenței administrative a emitentului nu se pune problema încălcării vreunei prevederi legale. De altfel, exact în aceeași modalitate au fost adoptate atât Statutul, cât și Regulamentul Casei de Asigurări a Avocaților, respectiv prin hotărârile Consiliului U.N.B.R. din 5 mai 2001 și 20 iulie 2001, validate de congresele imediat următoare, încât, și din această perspectivă, abrogarea ori modificarea unor prevederi din cele două acte normative menționate, dispuse prin Hotărârile nr. 911 și nr. 912/2010 ale Consiliului U.N.B.R., apar ca fiind legale.

Astfel, primul motiv de recurs este neîntemeiat, instanța de fond reținând corect că, deși art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, în forma de la data emiterii hotărârilor atacate, dă în competența Congresului U.N.B.R. atribuția de a modifica Statutul U.N.B.R., prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010 Congresul U.N.B.R. a mandatat în acest sens Consiliul U.N.B.R., iar prin Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011 a ratificat modificările aduse prin Hotărârile nr. 911 și nr. 912 din 11 decembrie 2010 ale Consiliului U.N.B.R. Înalta Curte constată că și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, potrivit căruia instanța de fond a apreciat în mod nelegal că motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor contestate este unul de oportunitate, nu de nelegalitate și că, din acest considerent, nu este competentă să se pronunțe, este, de asemenea, neîntemeiat.

Astfel, chiar prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a arătat că atacă hotărârile pe motiv de oportunitate, deoarece deficitul bugetar invocat este unul fictiv și că, dacă ar fi real, el poate fi acoperit, potrivit art. 21 alin. (1) din Statutul C.A.A., din excedentul anilor trecuți și din fondul de rezervă. Al treilea motiv de recurs invocat se referă la reținerea greșită de către instanță a împrejurării că cele două hotărâri contestate au fost adoptate fără să fie încălcate unele principii de drept, când în realitate se încalcă prevederile art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e), art. 9 alin. (3) și art. 15) din Statutul C.A.A., art. 32 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la familie, dreptul de proprietate, speranța legitimă, principiul solidarității între avocați, principiul legalității, principiul repartiției și principiul contributivității.

Instanța de control judiciar apreciază că nu poate fi reținută susținerea recurentei, potrivit căreia hotărârile atacate încalcă prevederile art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e) și art. 9 alin. (3) din Statutul C.A.A., precum și art. 32 din Legea nr. 51/1995. În ceea ce privește principiile egalității și nediscriminării, pretins încălcate în urma adoptării celor două hotărâri, Înalta Curte constată că acestea sunt în realitate respectate, pe de o parte prin faptul că pentru aceleași venituri solicitanții primesc indemnizația de creștere a copilului în același cuantum în baza prevederilor O.U.G. nr. 111/2010, iar, pe de altă parte, pentru că ajutorul pentru creșterea copilului acordat de C.A.A. este egal pentru toate persoanele beneficiare din sistemul de asigurări al avocaților și anume de 600 RON lunar.

Ajutorul pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani pentru copilul cu handicap, în cuantum de 600 RON lunar, a fost stabilit în completarea indemnizației pentru creșterea copilului reglementată prin O.U.G. nr. 111/2010 (publicată la 10 decembrie 2010) și pentru a se corela sistemul de asigurări sociale al avocaților cu sistemul public de asigurări sociale. Acest ajutor în cuantum de 600 RON lunar are o natură juridică diferită de cea a indemnizației pentru creșterea copilului acordată de la bugetul de stat, rolul său fiind de a sprijini suplimentar avocații beneficiari ai acestei indemnizații. Drept urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la familie, prin lipsirea acesteia de mijloacele de trai necesare în perioada concediului legal pentru creșterea copilului.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor: „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, pot beneficia opțional de următoarele drepturi: a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă pe până la un an, precum și de o indemnizație lunară; b) concediu pentru creșterea copilului în vârstă pe până la doi ani, precum și de o indemnizație lunară.” Art. 2 alin. (2) din același act normativ prevede că: „Indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. a) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 RON și nici mai mare de 3.400 RON.” Art. 2 alin. (3) din același act normativ menționează că: „Indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. b) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 RON și nici mai mare de 1.200 RON.” În raport de dispozițiile legale anterior citate,

Înalta Curte nu poate reține încălcarea principiilor contributivității și egalității în drepturi, în condițiile în care recurenta-reclamantă beneficiază de indemnizația pentru creșterea copilului în vârstă de 2 ani în procentul individualizat mai sus. Ajutorul pentru creșterea copilului în sumă de 600 RON lunar se acordă de către Casa de Asigurări a Avocaților în completarea acestei indemnizații. Cu alte cuvinte, principiul contributivității poate fi invocat doar în ceea ce privește acordarea indemnizației prevăzute de O.U.G. nr. 111/2010. Pentru a susține asigurații din sistemul propriu, prin cele două hotărâri deduse judecății a fost introdus un ajutor pentru creșterea copilului, de natură a suplimenta indemnizația pentru creșterea copilului, reglementată de O.U.G.

nr. 111/2010, începând cu aceeași dată de 1 ianuarie 2011. Ajutorul reprezintă un beneficiu acordat în cadrul sistemului de asigurări sociale al avocaților, de o natură juridică diferită de cea a indemnizației. De asemenea, după cum s-a precizat anterior, în cauza de față este respectat și principiul egalității în drepturi, întrucât toate persoanele care îndeplinesc condițiile legale și statutare, și care doresc să-și întrerupă activitatea de avocat pentru creșterea copiilor, primesc același ajutor de 600 RON lunar. Nici principiile solidarității și contributivității nu sunt încălcate, ele găsindu-și aplicare întocmai prin stabilirea indemnizației pentru creșterea copilului în baza O.U.G. nr. 111/2010, unde se au în vedere, ca regulă, vechimea minimă de cotizare și veniturile realizate pe ultimele 12 luni, aceleași pentru toate persoanele beneficiare.

Susținerea recurentei că este discriminată prin aceea că se păstrează în continuare obligația privind contribuția la sistemul propriu de asigurări sociale, nu este întemeiată, ea neținând cont că această contribuție este diminuată și anume în raport de suma primită în perioada în discuție. Trebuie avut în vedere că și în sistemul public de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copiii cu handicap, au intervenit pe parcursul timpului mai multe schimbări cu privire la cuantumul acesteia, în funcție și de posibilitățile reale de finanțare de la bugetul de stat. Recurenta consideră că înlocuirea indemnizației cu ajutorul pentru creșterea copilului nu are suport real, deoarece bugetul C.A.A.

permite acordarea în continuare a indemnizației, însă trebuie ținut cont că, după o analiză profundă, Consiliul U.N.B.R. și C.A.A. au ajuns la concluzia că în funcție de veniturile realizate bugetul C.A.A. nu mai poate asigura plata și a indemnizației pentru creșterea copilului în condițiile avute în vedere anterior. Pierderea veniturilor ce le-ar putea realiza recurenta dacă ar fi profesat în continuare este compensată tocmai de primirea indemnizației în baza prevederilor O.U.G. nr. 111/2010 și a ajutorului de 600 RON lunar, aceasta având în același timp posibilitatea de a se ocupa personal de îngrijirea copilului său. Nici principiile securității juridice, speranței legitime și repartiției nu sunt încălcate, ele avându-și aplicarea întocmai la stabilirea indemnizației acordate în temeiul O.U.G.

nr. 111/2010. Nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la dreptul la respectarea bunurilor și lipsirea de proprietate, aceste dispoziții fiind aplicabile prin acordarea indemnizației stabilite de O.U.G. nr. 111/2010, care se calculează în funcție de veniturile realizate anterior, ajutorul acordat de Casa de Asigurări a Avocaților fiind prevăzut în plus și având un cu totul alt regim juridic. Și în ceea ce privește aspectele de fond, substanțiale, ale celor două acte administrative atacate, rezolvarea primei instanțe este corectă. Nu poate fi negat dreptul intimatei-pârâte de a emite norme care să asigure adaptarea reglementărilor din domeniul asigurărilor sociale la posibilitățile bugetelor filialelor Casei de Asigurări a Avocaților, ce au fost afectate în mod indiscutabil de efectele crizei economice.

În preambulul celor două acte administrative normative contestate în speța de față s-au argumentat măsurile dispuse pe ideea „restabilirii echilibrului bugetar”, în contextul „crizei financiare (…) care afectează și veniturile avocaților și, implicit, ale sistemului de pensii și asigurări sociale al avocaților”. Situația existentă la nivelul Casei de Asigurări a Avocaților este confirmată prin Raportul de evaluare Actuarială din august 2009, care concluzionează în sensul că „Fondul de Pensii al Casei de Asigurări a Avocaților este subfinanțat; acest lucru va conduce, în condițiile menținerii valorilor parametrilor actuali, la o situație de insolvență a Fondului, respectiv la imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor de plată față de participanți.

Pentru evitarea acestei situații și asigurarea solvabilității Fondului, se impune modificarea valorilor parametrilor actuali (…)”. În această situație, soluția administrativă aleasă, de stabilire a unui ajutor pentru creșterea copilului în cuantum fix de 600 RON, apare ca rezonabilă, putându-se încadra în marja de apreciere de care beneficiază U.N.B.R. în vederea îndeplinirii prerogativelor ce i-au fost conferite prin lege. În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține faptul că prin neacordarea indemnizației pentru creșterea copilului de către Casa de Asigurări a Avocaților, ci doar a ajutorului de 600 RON lunar, nu se încalcă nici prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că prin cele două hotărâri aflate în discuție nu se încalcă dreptul recurentei-reclamante sau „speranța legitimă” a acesteia la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, care s-ar fi născut în patrimoniul său la momentul concepției copilului. Potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților: „(1) Asigurații sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocați au dreptul, în afară de pensie, la […] c) alte indemnizații prevăzute de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților. (2) Condițiile și procedura de acordare a acestor drepturi vor fi reglementate prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaților”.

Din cuprinsul reglementării citate rezultă, mai întâi, că acordarea drepturilor respective este indisolubil legată de calitatea de asigurat a beneficiarului. Așa fiind, momentul concepției copilului asiguratului este nerelevant, ceea ce interesează fiind calitatea de asigurat a persoanei care solicită acordarea drepturilor, în același sens fiind și reglementările secundare (de ex. art. 80 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților). Or, la momentul la care recurenta-reclamantă a intrat în concediul de creștere a copilului și s-a născut dreptul său la indemnizația corespunzătoare, cadrul normativ era deja modificat. În altă ordine de idei, deși CEDO a statuat că în conținutul noțiunii de „bun” pot intra și drepturile unei persoane asupra unei creanțe (de ex.

Hotărârea din 9 decembrie 1994, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia), aceeași jurisdicție europeană a precizat că această creanță trebuie să fie certă, incontestabilă (de ex. Hotărârea din 29 noiembrie 1991 Pine Valley Developments Ltd c. Irlanda; Hotărârea din 20 septembrie 1995 Pressos Compania Naviera SA ș.a., c. Belgia), ceea ce, din motivele expuse anterior, nu este cazul în speță. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

Având în vedere soluția pronunțată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata Uniunea Națională a Barourilor din România, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă D.A. la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva Sentinței civile nr. 470 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta D.A. la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM