ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3237/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3237/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta D.A. a

chemat în judecată pe pârâtele Uniunea Națională a Barourilor din România -

Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și Casa de Asigurări a

Avocaților din România, solicitând următoarele:

- anularea parțială a

Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a

Barourilor din România privind unele măsuri de modificare și de punere în

aplicare a reglementărilor privind organizarea și funcționarea Casei de

Asigurări a Avocaților și a Hotărârii nr. 912 din 11 decembrie 2010 a

Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, de modificare și

completare a Statului Casei de Asigurări a Avocaților, în ceea ce privește

modificările referitoare la indemnizația pentru creșterea și îngrijirea

copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani;

- obligarea pârâtei

de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizația pentru creșterea și

îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, de care a fost

privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la anularea acestora,

precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea lor

efectivă.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este membru al Uniunii Naționale a Barourilor

din România și al Casei de Asigurări a Avocaților, iar prin Hotărârea nr. 911

din 11 decembrie 2010 și Hotărârea nr. 912 din 11 decembrie 2010 a fost

suprimat dreptul avocaților, în calitate de persoane asigurate în sistemul

propriu, la acordarea indemnizației pentru creșterea copilului până la vârsta

de doi ani, începând cu data de 1 ianuarie 2011, acest drept fiind înlocuit cu

un ajutor fix în cuantum de 600 RON lunar.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Casa de Asigurări a Avocaților din România a solicitat

respingerea capătului de cerere privind obligarea acesteia de a plăti

reclamantei drepturile reprezentând indemnizația pentru creșterea și îngrijirea

copilului născut după 1 ianuarie 2011, până la împlinirea vârstei de 2 ani,

pentru lipsa calității sale procesuale pasive.

Casa de Asigurări a

Avocaților - Filiala Arad, introdusă în cauză la cererea reclamantei, nu a

formulat întâmpinare, dar prin notele de ședință depuse la dosar a învederat

faptul că nu are calitate procesuală raportat la anularea parțială a hotărârii

Consiliului U.N.B.R. În ce privește indemnizația ca atare, a susținut că nu are

competența să-i stabilească cuantumul, ci doar să efectueze plata.

La data de 22 iunie

2011, numita O.M.N. a depus cerere de intervenție în interes propriu, prin care

a solicitat anularea parțială parțială a Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie

2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România privind unele

măsuri de modificare și de punere în aplicare a reglementarilor privind

organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților și a Hotărârii nr.

912 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din

România, de modificare și completare a Statului Casei de Asigurări a

Avocaților, în ceea ce privește modificările referitoare la indemnizația pentru

creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani;

obligarea pârâtei de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizația

pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,

de care a fost privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la

anularea acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume,

până la achitarea lor efectivă.

Cererea de

intervenție a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie

2011, cu motivarea că urmărește stabilirea unui drept potrivnic exclusiv față

de pârâți, nu și față de reclamantă, astfel încât nu există o justificare

suficientă pentru a interveni în procesul declanșat de aceasta, cu atât mai

mult cu cât judecata împreună ar fi tergiversat soluționarea, cererea nefiind

însoțită de dovada îndeplinirii procedurii prealabile (altfel spus,

intervenienta și reclamanta nu sunt în același stadiu procesual).

Prin Sentința civilă

nr. 470 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta D.A., în

contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Casa de

Asigurări a Avocaților din România și Filiala Arad a Casei de Asigurări a

Avocaților din România, având ca obiect anulare acte administrative și

obligație de plată a indemnizației pentru creșterea și îngrijirea copilului.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 911

din 11 decembrie 2010 emisă de pârâtul Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor

din România (în continuare, Consiliul UNBR) au fost abrogate art. 87 - 93 și

art. 95 - 96 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților adoptat prin

Hotărârea Consiliului U.N.B.R. din 5 mai 2001, precum și art. 23, 25, 30, 32 și

33 din Regulamentul de organizare și funcționare al Casei de Asigurări a

Avocaților.

Prin Hotărârea nr.

912 din 11 decembrie 2010, emisă de același pârât, au fost modificate, printre

altele, art. 80 și art. 94 din Statutul C.A.A.

Reclamanta, avocat în

Baroul Arad, a pretins că cele două hotărâri o prejudiciază (în sensul că îi

înlocuiesc dreptul de a beneficia de indemnizația pentru creșterea copilului -

minorul D.Ț.I.S. - până la împlinirea vârstei de 2 ani, cu un ajutor fix în

cuantum de 600 RON lunar, ceea ce reprezintă o reducerea drastică a sumei de

care a beneficiat) și că sunt nelegale, în esență pentru următoarele

considerente:

- Consiliul U.N.B.R.

nu avea competența de a modifica și completa Statutul C.A.A. și Regulamentul

C.A.A.;

- modificările aduse

sunt inoportune, deoarece deficitul bugetar invocat de pârâte este fictiv, în

fapt pârâta C.A.A. Arad având bugetul necesar pentru efectuarea plății

indemnizației în forma nemodificată;

- sunt încălcate

principiile egalității și nediscriminării între membrii C.A.A., deoarece, deși

indemnizația este suprimată și înlocuită cu un ajutor în cuantum fix, obligația

de plată a contribuției este păstrată;

- este încălcat și

art. 15 din Statutul C.A.A., deoarece ajutorul lunar de 600 RON nu înlocuiește

pierderea veniturilor din profesie ca urmare a maternității și nici nu este

corespunzător contribuției efective la fond;

- modificările aduc

atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiului

securității juridice și încrederii legitime.

Curtea a înlăturat

prima apărare, arătând că, prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010,

Congresul avocaților a mandatat Consiliul U.N.B.R. să stabilească și să

modifice Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, iar apoi a ratificat, prin

art. 2 din Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011, modificările aduse de

Hotărârile U.N.B.R. nr. 911 și 912 din 2010.

Instanța a reținut că

situația reprezintă un caz de delegare de competență între organele de

conducere ale U.N.B.R. și nu poate fi pusă în discuție în condițiile în care

Hotărârea Congresului avocaților nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010 nu face obiectul

prezentei judecăți.

Curtea a înlăturat și

cea de-a doua apărare, reținând că este de principiu că instanța este

competentă să se pronunțe exclusiv asupra legalității actelor administrative,

nu și asupra oportunității lor.

În ceea ce privește

presupusele încălcări ale unor principii de drept, Curtea a reținut că nu

acesta este cazul în speță, că reducerea cuantumului indemnizației este

rezultatul scăderii veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor

Consiliului și Congresului U.N.B.R. că, în condițiile date, soluția oportună

constă în reducerea indemnizației.

Instanța a apreciat

că reclamanta nu are dreptul la un anumit nivel al indemnizației, care să

rămână constant indiferent de veniturile C.A.A., ceea ce înseamnă că variația

cuantumului indemnizației nu aduce atingere principiilor nediscriminării,

securității juridice sau încrederii legitime și nu reprezintă o atingere a

dreptului de proprietate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că în mod nelegal prima instanță de judecată a

apreciat, raportat la primul motiv de nelegalitate invocat în acțiunea

principală, respectiv necompetența Consiliului U.N.B.R. de a modifica Statutul

C.A.A. și Regulamentul C.A.A., că situația în speță reprezintă un caz de

delegare de competență între organele de conducere ale U.N.B.R., neputând fi

pusă în discuție câtă vreme Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului avocaților nu

face obiectul judecății.

Recurenta arată că nu

există nici un temei legal care să dea posibilitatea Congresului Avocaților

să-și delege atribuții stabilite de lege în competența sa exclusivă.

Referitor la cel

de-al doilea motiv din acțiunea principală, recurenta arată că în mod nelegal

prima instanță de judecată l-a înlăturat, apreciind că nu este un motiv de

nelegalitate, ci doar unul de oportunitate, nefiind competentă să se pronunțe

asupra sa. Recurenta arată că și acest motiv este unul de nelegalitate,

întrucât motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor este unul fictiv, fără o

justificare economică reală și nepermis de lege.

Referitor la ultimele

trei motive de nelegalitate a celor două hotărâri atacate, privitoare la

încălcarea unor principii de drept, recurenta arată că în mod nelegal prima

instanță de judecată a apreciat că nu sunt încălcate asemenea principii,

deoarece reducerea cuantumului indemnizației este rezultatul scăderii

veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor Consiliului că, în

condițiile date, soluția oportună este reducerea indemnizației.

Consideră recurenta

că prima instanță de judecată nu a făcut deosebire între reducerea cuantumului

indemnizației și înlăturarea unui drept, cum este cazul de față. Arată

recurenta că în speță nu a fost redus cuantumul indemnizației, ci a fost

suprimat în totalitate acest drept al avocaților, de a beneficia de

indemnizația pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, fiind

înlocuită cu un ajutor în cuantum fix.

Subliniază recurenta

că, deși din probele administrate în cauză, cu privire la rezultatele financiare

înregistrate de Casa de Asigurări a Avocaților din anul 2007 și până în anul

2010, rezultă anual excedent bugetar, instanța a reținut totuși apărarea

pârâtelor, apreciind că această scădere a indemnizației se datorează scăderii

veniturilor Casei de Asigurări.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Recurenta-reclamantă

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ unele dispoziții cuprinse în Hotărârile nr. 911 și 912 din 11

decembrie 2010, adoptate de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din

România, prin care au fost abrogate sau modificate norme din Statutul și

Regulamentul Casei de Asigurări a Avocaților, fiind statuate reguli noi în

privința indemnizației pentru creșterea copilului, înlocuită cu un ajutor în

cuantum fix de 600 RON lunar.

Critica referitoare

la încălcarea normelor de competență administrativă în adoptarea celor două

hotărâri nu este întemeiată, pentru că, după cum a reținut și prima instanță, Consiliul

Uniunii Naționale a Barourilor din România a fost mandatat prin Hotărârea nr.

8/2010 a Congresului Avocaților din 17 - 18 iunie 2010 să exercite atribuțiile

prevăzute în art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995 (în forma în

vigoare la acea dată) în perioada dintre congrese, având în vedere propunerile

prezentate la congres, urmând ca măsurile adoptate să fie ratificate de

congresul imediat următor.

Conform art. 63 lit.

b) și c) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la acea dată), Consiliul

Uniunii Naționale a Barourilor din România aduce la îndeplinire hotărârile

congresului avocaților și rezolvă orice probleme interesând profesia de avocat

între sesiunile Congresului avocaților, cu excepția celor date în competența

exclusivă a acestuia, iar art. 61 alin. (1) lit. d) din lege stabilește

atribuția Congresului de a adopta și modifica statutul profesiei și statutul

Casei de Asigurări a Avocaților, fără a interzice expres delegarea acestei

atribuții pentru perioadele dintre sesiuni, prin voința membrilor congresului,

sub condiția ratificării de către Congres a măsurilor adoptate.

Or, prin Hotărârea

nr. 14, adoptată de Congresul Avocaților din 10 - 11 iunie 2011, s-au validat

în întregime cele două hotărâri supuse controlului judiciar, așa încât din

punctul de vedere al competenței administrative a emitentului nu se pune

problema încălcării vreunei prevederi legale.

De altfel, exact în

aceeași modalitate au fost adoptate atât Statutul, cât și Regulamentul Casei de

Asigurări a Avocaților, respectiv prin hotărârile Consiliului U.N.B.R. din 5

mai 2001 și 20 iulie 2001, validate de congresele imediat următoare, încât, și

din această perspectivă, abrogarea ori modificarea unor prevederi din cele două

acte normative menționate, dispuse prin Hotărârile nr. 911 și nr. 912/2010 ale

Consiliului U.N.B.R., apar ca fiind legale.

Astfel, primul motiv

de recurs este neîntemeiat, instanța de fond reținând corect că, deși art. 61

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, în forma de la data emiterii

hotărârilor atacate, dă în competența Congresului U.N.B.R. atribuția de a

modifica Statutul U.N.B.R., prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010

Congresul U.N.B.R. a mandatat în acest sens Consiliul U.N.B.R., iar prin

Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011 a ratificat modificările aduse prin

Hotărârile nr. 911 și nr. 912 din 11 decembrie 2010 ale Consiliului U.N.B.R.

Înalta Curte constată

că și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, potrivit căruia instanța de

fond a apreciat în mod nelegal că motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor

contestate este unul de oportunitate, nu de nelegalitate și că, din acest

considerent, nu este competentă să se pronunțe, este, de asemenea, neîntemeiat.

Astfel, chiar prin

cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a arătat că atacă

hotărârile pe motiv de oportunitate, deoarece deficitul bugetar invocat este

unul fictiv și că, dacă ar fi real, el poate fi acoperit, potrivit art. 21

alin. (1) din Statutul C.A.A., din excedentul anilor trecuți și din fondul de

rezervă.

Al treilea motiv de

recurs invocat se referă la reținerea greșită de către instanță a împrejurării

că cele două hotărâri contestate au fost adoptate fără să fie încălcate unele

principii de drept, când în realitate se încalcă prevederile art. 3 alin. (1),

art. 6 lit. e), art. 9 alin. (3) și art. 15) din Statutul C.A.A., art. 32 din

Legea nr. 51/1995 și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la familie, dreptul de

proprietate, speranța legitimă, principiul solidarității între avocați,

principiul legalității, principiul repartiției și principiul contributivității.

Instanța de control

judiciar apreciază că nu poate fi reținută susținerea recurentei, potrivit

căreia hotărârile atacate încalcă prevederile art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e)

și art. 9 alin. (3) din Statutul C.A.A., precum și art. 32 din Legea nr.

51/1995.

În ceea ce privește

principiile egalității și nediscriminării, pretins încălcate în urma adoptării

celor două hotărâri, Înalta Curte constată că acestea sunt în realitate

respectate, pe de o parte prin faptul că pentru aceleași venituri solicitanții

primesc indemnizația de creștere a copilului în același cuantum în baza

prevederilor O.U.G. nr. 111/2010, iar, pe de altă parte, pentru că ajutorul

pentru creșterea copilului acordat de C.A.A. este egal pentru toate persoanele

beneficiare din sistemul de asigurări al avocaților și anume de 600 RON lunar.

Ajutorul pentru

creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani pentru

copilul cu handicap, în cuantum de 600 RON lunar, a fost stabilit în

completarea indemnizației pentru creșterea copilului reglementată prin O.U.G.

nr. 111/2010 (publicată la 10 decembrie 2010) și pentru a se corela sistemul de

asigurări sociale al avocaților cu sistemul public de asigurări sociale. Acest

ajutor în cuantum de 600 RON lunar are o natură juridică diferită de cea a

indemnizației pentru creșterea copilului acordată de la bugetul de stat, rolul

său fiind de a sprijini suplimentar avocații beneficiari ai acestei

indemnizații.

Drept urmare, Înalta

Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la pretinsa

încălcare a dreptului la familie, prin lipsirea acesteia de mijloacele de trai

necesare în perioada concediului legal pentru creșterea copilului.

Astfel, conform art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară

pentru creșterea copiilor: „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, persoanele

care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12

luni venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din

activități agricole supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii

nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare,

denumite în continuare venituri supuse impozitului, pot beneficia opțional de

următoarele drepturi: a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă pe până

la un an, precum și de o indemnizație lunară; b) concediu pentru creșterea

copilului în vârstă pe până la doi ani, precum și de o indemnizație lunară.”

Art. 2 alin. (2) din

același act normativ prevede că: „Indemnizația lunară prevăzută la alin. (1)

lit. a) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe

ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 RON și nici mai mare de 3.400

RON.”

Art. 2 alin. (3) din

același act normativ menționează că: „Indemnizația lunară prevăzută la alin.

(1) lit. b) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete

realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 RON și nici mai

mare de 1.200 RON.”

În raport de

dispozițiile legale anterior citate, Înalta Curte nu poate reține încălcarea

principiilor contributivității și egalității în drepturi, în condițiile în care

recurenta-reclamantă beneficiază de indemnizația pentru creșterea copilului în

vârstă de 2 ani în procentul individualizat mai sus.

Ajutorul pentru

creșterea copilului în sumă de 600 RON lunar se acordă de către Casa de

Asigurări a Avocaților în completarea acestei indemnizații.

Cu alte cuvinte,

principiul contributivității poate fi invocat doar în ceea ce privește

acordarea indemnizației prevăzute de O.U.G. nr. 111/2010.

Pentru a susține

asigurații din sistemul propriu, prin cele două hotărâri deduse judecății a

fost introdus un ajutor pentru creșterea copilului, de natură a suplimenta

indemnizația pentru creșterea copilului, reglementată de O.U.G. nr. 111/2010,

începând cu aceeași dată de 1 ianuarie 2011. Ajutorul reprezintă un beneficiu

acordat în cadrul sistemului de asigurări sociale al avocaților, de o natură

juridică diferită de cea a indemnizației.

De asemenea, după cum

s-a precizat anterior, în cauza de față este respectat și principiul egalității

în drepturi, întrucât toate persoanele care îndeplinesc condițiile legale și statutare,

și care doresc să-și întrerupă activitatea de avocat pentru creșterea copiilor,

primesc același ajutor de 600 RON lunar.

Nici principiile

solidarității și contributivității nu sunt încălcate, ele găsindu-și aplicare

întocmai prin stabilirea indemnizației pentru creșterea copilului în baza

O.U.G. nr. 111/2010, unde se au în vedere, ca regulă, vechimea minimă de

cotizare și veniturile realizate pe ultimele 12 luni, aceleași pentru toate

persoanele beneficiare.

Susținerea recurentei

că este discriminată prin aceea că se păstrează în continuare obligația privind

contribuția la sistemul propriu de asigurări sociale, nu este întemeiată, ea

neținând cont că această contribuție este diminuată și anume în raport de suma

primită în perioada în discuție.

Trebuie avut în

vedere că și în sistemul public de acordare a indemnizației pentru creșterea

copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copiii cu

handicap, au intervenit pe parcursul timpului mai multe schimbări cu privire la

cuantumul acesteia, în funcție și de posibilitățile reale de finanțare de la

bugetul de stat.

Recurenta consideră

că înlocuirea indemnizației cu ajutorul pentru creșterea copilului nu are

suport real, deoarece bugetul C.A.A. permite acordarea în continuare a

indemnizației, însă trebuie ținut cont că, după o analiză profundă, Consiliul

U.N.B.R. și C.A.A. au ajuns la concluzia că în funcție de veniturile realizate

bugetul C.A.A. nu mai poate asigura plata și a indemnizației pentru creșterea

copilului în condițiile avute în vedere anterior.

Pierderea veniturilor

ce le-ar putea realiza recurenta dacă ar fi profesat în continuare este

compensată tocmai de primirea indemnizației în baza prevederilor O.U.G. nr.

111/2010 și a ajutorului de 600 RON lunar, aceasta având în același timp

posibilitatea de a se ocupa personal de îngrijirea copilului său.

Nici principiile

securității juridice, speranței legitime și repartiției nu sunt încălcate, ele

avându-și aplicarea întocmai la stabilirea indemnizației acordate în temeiul

O.U.G. nr. 111/2010.

Nu se poate reține

nici încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, privitoare la dreptul la respectarea bunurilor și

lipsirea de proprietate, aceste dispoziții fiind aplicabile prin acordarea indemnizației

stabilite de O.U.G. nr. 111/2010, care se calculează în funcție de veniturile

realizate anterior, ajutorul acordat de Casa de Asigurări a Avocaților fiind

prevăzut în plus și având un cu totul alt regim juridic.

Și în ceea ce

privește aspectele de fond, substanțiale, ale celor două acte administrative

atacate, rezolvarea primei instanțe este corectă.

Nu poate fi negat

dreptul intimatei-pârâte de a emite norme care să asigure adaptarea

reglementărilor din domeniul asigurărilor sociale la posibilitățile bugetelor

filialelor Casei de Asigurări a Avocaților, ce au fost afectate în mod

indiscutabil de efectele crizei economice.

În preambulul celor

două acte administrative normative contestate în speța de față s-au argumentat

măsurile dispuse pe ideea „restabilirii echilibrului bugetar”, în contextul

„crizei financiare (…) care afectează și veniturile avocaților și, implicit,

ale sistemului de pensii și asigurări sociale al avocaților”.

Situația existentă la

nivelul Casei de Asigurări a Avocaților este confirmată prin Raportul de

evaluare Actuarială din august 2009, care concluzionează în sensul că „Fondul

de Pensii al Casei de Asigurări a Avocaților este subfinanțat; acest lucru va

conduce, în condițiile menținerii valorilor parametrilor actuali, la o situație

de insolvență a Fondului, respectiv la imposibilitatea îndeplinirii

obligațiilor de plată față de participanți. Pentru evitarea acestei situații și

asigurarea solvabilității Fondului, se impune modificarea valorilor

parametrilor actuali (…)”.

În această situație,

soluția administrativă aleasă, de stabilire a unui ajutor pentru creșterea

copilului în cuantum fix de 600 RON, apare ca rezonabilă, putându-se încadra în

marja de apreciere de care beneficiază U.N.B.R. în vederea îndeplinirii

prerogativelor ce i-au fost conferite prin lege.

În aceeași ordine de

idei, Înalta Curte reține faptul că prin neacordarea indemnizației pentru

creșterea copilului de către Casa de Asigurări a Avocaților, ci doar a

ajutorului de 600 RON lunar, nu se încalcă nici prevederile art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte

apreciază că prin cele două hotărâri aflate în discuție nu se încalcă dreptul

recurentei-reclamante sau „speranța legitimă” a acesteia la un „bun”, în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, care s-ar fi născut în

patrimoniul său la momentul concepției copilului.

Potrivit art. 11

alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte

drepturi de asigurări sociale ale avocaților:

„(1) Asigurații

sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocați au dreptul, în afară de

pensie, la […]

c) alte indemnizații

prevăzute de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților.

(2) Condițiile și

procedura de acordare a acestor drepturi vor fi reglementate prin Statutul

Casei de Asigurări a Avocaților”.

Din cuprinsul

reglementării citate rezultă, mai întâi, că acordarea drepturilor respective

este indisolubil legată de calitatea de asigurat a beneficiarului.

Așa fiind, momentul

concepției copilului asiguratului este nerelevant, ceea ce interesează fiind

calitatea de asigurat a persoanei care solicită acordarea drepturilor, în

același sens fiind și reglementările secundare (de ex. art. 80 alin. (2) din

Statutul Casei de Asigurări a Avocaților).

Or, la momentul la

care recurenta-reclamantă a intrat în concediul de creștere a copilului și s-a

născut dreptul său la indemnizația corespunzătoare, cadrul normativ era deja

modificat.

În altă ordine de

idei, deși CEDO a statuat că în conținutul noțiunii de „bun” pot intra și

drepturile unei persoane asupra unei creanțe (de ex. Hotărârea din 9 decembrie

1994, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia), aceeași

jurisdicție europeană a precizat că această creanță trebuie să fie certă, incontestabilă

(de ex. Hotărârea din 29 noiembrie 1991 Pine Valley Developments Ltd c.

Irlanda; Hotărârea din 20 septembrie 1995 Pressos Compania Naviera SA ș.a., c.

Belgia), ceea ce, din motivele expuse anterior, nu este cazul în speță.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

Având în vedere

soluția pronunțată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de intimata Uniunea Națională a Barourilor din România, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga

recurenta-reclamantă D.A. la plata cheltuielilor de judecată către

intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.A. împotriva Sentinței civile nr. 470 din 25 octombrie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta D.A.

la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de

800 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM