ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1556/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantele L.M.M., A.N.R.D., A.D.B., V.A.A., N.S.C., M.D.F., B.V.P., D.R.V.B., M.R.J. și D.T. au chemat în judecată Uniunea Națională a Barourilor din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea executării hotărârilor Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11 septembrie 2010, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea acțiunii, reclamantele au susținut că prin cele două hotărâri menționate a fost suprimat dreptul la acordarea indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, acordat în considerarea calității de persoane asigurate în sistemul propriu de asigurări a avocaților.

Acest drept, susțin reclamantele, rezultă din contribuția lunară de 10% din veniturile brute la un „sistem unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaților din România”. În ciuda contribuțiilor plătite, prin două acte administrative provenite de la un organism menit să apere interesele profesiei de avocat, reclamantele consideră că în mod nelegal sunt private de acest drept care le va afecta în mod direct copiii. La data de 15 noiembrie 2010, reclamantele au depus o precizare a cererii de suspendare prin care au arătat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel cât privește existența unui „caz bine justificat”, consideră că îndoiala asupra prezumției de nelegalitate a hotărârilor Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11 septembrie 2010 derivă din: - necompetența Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România pentru emiterea hotărârilor în cauză, singurul organism care are dreptul să modifice statutul Casei de Asigurări a Avocaților, fiind Congresul avocaților potrivit art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995; - nelegalitatea condiționării acordării indemnizației în sistemul privat de asigurări sociale al avocaților de inexistența unei indemnizații similare acordate de sistemul public de asigurări sociale; - încălcarea principiilor securității juridice și încrederii legitime.

În ce privește prevenirea unei pagube iminente se arată că paguba este actuală și continuă, deoarece de la data aducerii la cunoștința baroului a hotărârilor contestate, filialele locale ale Casei de Asigurări a Avocaților au sistat plata indemizațiilor de maternitate, încălcându-se prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 457 din 29 noiembrie 2010, a admis cererea de suspendare astfel cum a fost precizată de reclamante și a dispus suspendarea executării hotărârilor din 11 septembrie 2010 ale Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că existența cazului bine justificat derivă din susținerile reclamantelor referitoare la necompetența Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România de a emite hotărârea din 11 septembrie 2010 raportat la dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care prevăd că organul competent să modifice Statutul Casei de Asigurări a Avocaților este Congresul Avocaților. Aceeași suspiciune de nelegalitate s-a reținut că planează și asupra hotărârii nr. 845bis din 11 septembrie 2010 emisă pentru a pune în aplicare hotărârea din 11 septembrie 2010, față de caracterul accesoriu al acesteia. Referitor la iminența producerii unei pagube, Curtea a reținut că această condiție este îndeplinită în cauză, fiind vorba de singurele drepturi pecuniare cu caracter de continuitate de care reclamantele pot beneficia pe durata concediului de îngrijire și creștere a copilului.

Împotriva sentinței nr. 457 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, a formulat recurs pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România. Recurenta a susținut, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel, nu se poate reține existența cazului bine justificat, atâta vreme cât pârâta a făcut dovada existenței unui mandat din partea Congresului, în temeiul unui act administrativ executoriu - hotărârea nr. 8/2010, act care din moment ce nu a fost anulat este obligatoriu și produce efecte juridice. Cât privește existența unei pagube iminente, s-a susținut că motivele invocate de intimatele-reclamante nu sunt de natură a convinge cu privire la existența pagubei iminente pe care acestea ar risca să o sufere.

Prejudiciul invocat de reclamante, în situația în care demersul lor ar avea un final pozitiv este ușor cuantificabil și lesne de reparat. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării hotărârii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11 septembrie 2010 a aceleiași autorități, până la pronunțarea instanței de fond. Prin hotărârea din 11 septembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România s-a decis modificarea art. 88 alin. (3) și (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, stabilindu-se că asigurații sistemului autonom de asigurări sociale beneficiază de indemnizația pentru creșterea copilului doar dacă nu au dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului din sistemul public.

În această ultimă ipoteză dacă indemnizația acordată este mai mică decât aceea acordată din sistemul de asigurări a avocaților, asiguratul primește diferența dintre cele două cuantumuri. Prin cea de-a doua hotărâre, respectiv hotărârea nr. 845bis, s-a decis că începând cu 1 octombrie 2010 cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului este de 40% din venitul de referință pe profesie. Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu. Așadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din atest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Dispozițiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul. În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat care rezultă din susținerile reclamantelor privitoare la necompetența Uniunii Naționale a Barourilor din România de a emite hotărârea din 11 septembrie 2010 în raport de dispozițiile art. 61 din Legea nr. 51/1995 care prevăd că modificarea Statutului Casei de Asigurări a Avocaților este de competența Congresului Avocaților iar nu a Uniunii Naționale a Barourilor din România care s-a prevalat de existența unui mandat acordat în acest sens, creându-se astfel o aparență de nelegalitate a hotărârii sus menționate. Aceeași suspiciune s-a reținut și cu privire la hotărârea din 11 septembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România emisă pentru punerea în aplicare a Statutului Casei de Asigurări a Avocaților.

În ce privește noțiunea de pagubă iminentă art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită, fiind vorba de diminuarea singurelor drepturi pecuniare cu caracter de continuitate de care reclamantele pot beneficia pe durata concediului de îngrijire și creștere a copilului. Iminența pagubei rezultă așa cum corect a reținut și instanța de fond, din punerea în aplicare a celor două hotărâri a căror suspendare se cere, cu efecte ireversibile asupra patrimoniului reclamantelor care vor fi diminuate în mod considerabil.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a dispus suspendarea celor două hotărâri până la pronunțarea instanței de fond. De altfel, constatând un real deficit la nivelul a cel puțin 12 filiale ale Casei de Asigurări a Avocaților și în vederea restabilirii echilibrului bugetar la nivelul acestora, însăși Uniunea Națională a Barourilor din România - Consiliul Uniunii - prin hotărârea din 11 decembrie 2010 a hotărât prin art. 3 că cele două hotărâri a căror suspendare s-a dispus de către instanța de fond să fie anulate. Față de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva sentinței civile nr. 457 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.