ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1556/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantele L.M.M., A.N.R.D., A.D.B., V.A.A.,

N.S.C., M.D.F., B.V.P., D.R.V.B., M.R.J. și D.T. au chemat în judecată Uniunea

Națională a Barourilor din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța să dispună suspendarea executării hotărârilor Consiliului

Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11 septembrie 2010, până la

pronunțarea instanței de fond.

În motivarea acțiunii,

reclamantele au susținut că prin cele două hotărâri menționate a fost suprimat dreptul

la acordarea indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani,

acordat în considerarea calității de persoane asigurate în sistemul propriu de asigurări

a avocaților.

Acest drept, susțin reclamantele,

rezultă din contribuția lunară de 10% din veniturile brute la un „sistem unic, propriu

și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de

Asigurări a Avocaților din România”.

În ciuda contribuțiilor

plătite, prin două acte administrative provenite de la un organism menit să apere

interesele profesiei de avocat, reclamantele consideră că în mod nelegal sunt private

de acest drept care le va afecta în mod direct copiii.

La data de 15

noiembrie 2010, reclamantele au depus o precizare a cererii de suspendare prin care

au arătat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel cât privește existența

unui „caz bine justificat”, consideră că îndoiala asupra prezumției de nelegalitate

a hotărârilor Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11

septembrie 2010 derivă din:

- necompetența Consiliului

Uniunii Naționale a Barourilor din România pentru emiterea hotărârilor în cauză,

singurul organism care are dreptul să modifice statutul Casei de Asigurări a Avocaților,

fiind Congresul avocaților potrivit art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995;

- nelegalitatea condiționării

acordării indemnizației în sistemul privat de asigurări sociale al avocaților de

inexistența unei indemnizații similare acordate de sistemul public de asigurări

sociale;

- încălcarea principiilor

securității juridice și încrederii legitime.

În ce privește prevenirea

unei pagube iminente se arată că paguba este actuală și continuă, deoarece de la

data aducerii la cunoștința baroului a hotărârilor contestate, filialele locale

ale Casei de Asigurări a Avocaților au sistat plata indemizațiilor de maternitate,

încălcându-se prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 457 din 29 noiembrie 2010, a admis cererea de suspendare astfel cum a fost precizată

de reclamante și a dispus suspendarea executării hotărârilor din 11 septembrie 2010

ale Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că existența cazului bine justificat derivă din susținerile

reclamantelor referitoare la necompetența Consiliului Uniunii Naționale a

Barourilor din România de a emite hotărârea din 11 septembrie 2010 raportat la dispozițiile

art. 61 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care prevăd că organul competent să modifice

Statutul Casei de Asigurări a Avocaților este Congresul Avocaților.

Aceeași suspiciune de

nelegalitate s-a reținut că planează și asupra hotărârii nr. 845bis din 11

septembrie 2010 emisă pentru a pune în aplicare hotărârea din 11 septembrie 2010,

față de caracterul accesoriu al acesteia.

Referitor la iminența

producerii unei pagube, Curtea a reținut că această condiție este îndeplinită în

cauză, fiind vorba de singurele drepturi pecuniare cu caracter de continuitate de

care reclamantele pot beneficia pe durata concediului de îngrijire și creștere a

copilului.

Împotriva sentinței nr.

457 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, a formulat recurs pârâta Uniunea

Națională a Barourilor din România.

Recurenta a susținut,

în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Astfel, nu se poate reține

existența cazului bine justificat, atâta vreme cât pârâta a făcut dovada existenței

unui mandat din partea Congresului, în temeiul unui act administrativ executoriu

- hotărârea nr. 8/2010, act care din moment ce nu a fost anulat este obligatoriu

și produce efecte juridice.

Cât privește existența

unei pagube iminente, s-a susținut că motivele invocate de intimatele-reclamante

nu sunt de natură a convinge cu privire la existența pagubei iminente pe care acestea

ar risca să o sufere. Prejudiciul invocat de reclamante, în situația în care demersul

lor ar avea un final pozitiv este ușor cuantificabil și lesne de reparat.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Astfel, obiectul acțiunii

deduse judecății îl constituie suspendarea executării hotărârii Consiliului Uniunii

Naționale a Barourilor din România din 11 septembrie 2010 a aceleiași autorități,

până la pronunțarea instanței de fond.

Prin hotărârea din 11

septembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România s-a decis

modificarea art. 88 alin. (3) și (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților,

stabilindu-se că asigurații sistemului autonom de asigurări sociale beneficiază

de indemnizația pentru creșterea copilului doar dacă nu au dreptul la indemnizația

pentru creșterea copilului din sistemul public. În această ultimă ipoteză dacă indemnizația

acordată este mai mică decât aceea acordată din sistemul de asigurări a avocaților,

asiguratul primește diferența dintre cele două cuantumuri.

Prin cea de-a doua hotărâre,

respectiv hotărârea nr. 845bis, s-a decis că începând cu 1 octombrie 2010 cuantumul

indemnizației pentru creșterea copilului este de 40% din venitul de referință pe

profesie.

Suspendarea executării

actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității

atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare,

din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă

să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice

este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate

(actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este,

el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea,

ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și

o democrație constituțională.

Din atest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau

a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența

unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este

de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai

a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat care rezultă din susținerile

reclamantelor privitoare la necompetența Uniunii Naționale a Barourilor din

România de a emite hotărârea din 11 septembrie 2010 în raport de dispozițiile

art. 61 din Legea nr. 51/1995 care prevăd că modificarea Statutului Casei de Asigurări

a Avocaților este de competența Congresului Avocaților iar nu a Uniunii Naționale

a Barourilor din România care s-a prevalat de existența unui mandat acordat în acest

sens, creându-se astfel o aparență de nelegalitate a hotărârii sus menționate.

Aceeași suspiciune s-a

reținut și cu privire la hotărârea din 11 septembrie 2010 a Consiliului Uniunii

Naționale a Barourilor din România emisă pentru punerea în aplicare a Statutului

Casei de Asigurări a Avocaților.

În ce privește noțiunea

de pagubă iminentă art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 o definește ca

fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală

este, de asemenea, îndeplinită, fiind vorba de diminuarea singurelor drepturi pecuniare

cu caracter de continuitate de care reclamantele pot beneficia pe durata concediului

de îngrijire și creștere a copilului.

Iminența pagubei rezultă

așa cum corect a reținut și instanța de fond, din punerea în aplicare a celor două

hotărâri a căror suspendare se cere, cu efecte ireversibile asupra patrimoniului

reclamantelor care vor fi diminuate în mod considerabil.

Așa fiind, în mod corect

instanța de fond a dispus suspendarea celor două hotărâri până la pronunțarea instanței

de fond.

De altfel, constatând

un real deficit la nivelul a cel puțin 12 filiale ale Casei de Asigurări a Avocaților

și în vederea restabilirii echilibrului bugetar la nivelul acestora, însăși Uniunea

Națională a Barourilor din România - Consiliul Uniunii - prin hotărârea din 11 decembrie

2010 a hotărât prin art. 3 că cele două hotărâri a căror suspendare s-a dispus de

către instanța de fond să fie anulate.

Față de cele arătate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. coroborat

cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul declarat în cauză ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Uniunea Națională

a Barourilor din România împotriva sentinței civile nr. 457 din 29 noiembrie 2010

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie

2011.