ÎCCJ, decizie (scj.ro #83596)

Răspunderea vânzătorului.Protecția  proprietății

art.480,1313 și art 1336 C.civ.

art.1 din Procol nr 1 al CEDO

Din coroborarea art.480 cu art.1313 și art 1336 C.civ. se ajunge la concluzia

că vânzătorul nu a asigurat liniștita posesiune a lucrului vândut ,motiv suficient

pentru a atrage răspunderea acestuia față de cumpărător iar actul juridic având

obiectul ilicit și imoral este nul ,pe când condiția aflării bunului în

circuitul civil este neîndeplinită,existența în circuitul civil fiind doar

ipotetică, din moment ce autoturismul era dat în urmărire generală prin

Interpol, ca bun furat și urma să fie sechestrat in Ungaria.Așadar,cumpărătorul

nu a putut beneficia de protecția proprietății pe care o  garantează nu

numai codul civil dar și art.1 din Protocolul nr1 al CEDO.

(Secția

comercială,decizia nr.1028 din 19 februarie 2003)

Tribunalul București,Secția comercială,

prin sentința civilă nr.5831 din 5 octombrie 2000, a admis acțiunea formulată

de G. G. și a obligat-o pe pârâta S.C.”E.I.T.I.E.C.”SRL,filiala „E.S.”București

la plata sumelor reprezentând pretenții la cursul de la data plății

și   pentru lipsa de folosință a autoturismului.

Prin aceeași sentință, s-a admis și cererea de chemare în garanție iar

chematele în garanție , SC”DWAR”SACraiova și SC”D:W:A:T:”SA, au fost obligate

în solidar la plata acelorași sume către pârâtă.    Instanța a

considerat că obiectul contractului nu a existat și, ca urmare, contractul este

lovit de nulitate absolută cu consecința repunerii părților în situația

anterioară.

S-a examinat și al doilea capăt de cerere, privind lipsa de folosință, evaluată

conform raportului de expertiză și s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită

să solicite despăgubiri câtă vreme autoturismul a fost reținut de autoritățile

maghiare și nu mai poate fi folosit.

Și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă s-a admis, în

considerarea faptului că pârâta a intermediat tranzacția iar culpa evidentă

pentru confiscarea autoturismului aparține producătorului, care a pus în

circulație două autoturisme cu aceleași date de identificare.

Apelurile, declarate de pârâtă și chematele în garanție,. au fost admise de

Curtea de Apel București,Secția comercială, care, prin decizia nr.1040 din 26

iunie 2000, a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Instanța de apel a reținut că nu s-a

dovedit neîndeplinirea condițiilor esențiale, prevăzute de art.948 C.civ.,

pentru valabilitatea convenției, că, dimpotrivă, probele relevă respectarea

dispozițiunilor art.948, 1294 și art. 1361 C. civ..

În concluzie, instanța a reținut faptul că la momentul vânzării reclamanta a

primit bunul și  pârâta a primit prețul.Prin intrarea bunului în circuitul

civil a fost recunoscută valabilitatea convenției de vânzare cumpărare.

S-a mai reținut că, numai în ipoteza în care autoturismul ar fi fost predat

cetățeanului maghiar care a reclamat furtul, s-ar putea pune problema

nevalabilității convenției.

Curtea de apel a reținut că este prematur să se facă aprecieri asupra aplicării

art.1313 C. civ., câtă vreme prin cercetările făcute de autoritățile maghiare

nu s-a stabilit făptașul și tot prematură consideră că este și analiza

incidenței în cauză a dispozițiilor art.1356C.civ și urm..

Reclamanta a declarat recurs,  vizând

netemeinicia și nelegalitatea deciziei pentru motivele prevăzute de art.304

pct.7, 8, 9 și 10 C.proc.civ..Criticile sale privesc situația de fapt greșit

reținută, motiv prevăzut de art.304 pct.7C.proc. civi..

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a

susținut că instanța de apel a reținut greșit faptul că furtul autoturismului a

fost reclamat de un cetățean maghiar ,element de la care s-a pornit cu un

raționament greșit care a dus la o concluzie greșită.

Critica este întemeiată întrucât din actele dosarului rezultă că furtul

autoturismului a fost reclamat de un cetățean român din Timișoara, care a

cumpărat acest autoturism din România. Furtul autoturismului cetățeanului român

a fost reclamat, în adevăr în Ungaria.

Rezultă că ambele autoturisme au fost fabricate și vândute în România,

producătorul fiind în culpă pentru desfacerea în rețea a două autoturisme cu

aceleași date de identificare, care, în speță, prin forța împrejurărilor au

pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a folosi bunul, proprietatea sa, în

Ungaria ,de îndată ce s-a stabilit că autoturismul cu seria celui pe care l-a

cumpărat a fost furat.

A doua critică vizează neaplicarea art.1313 C. civ. pe motiv că vânzătorul și-a

îndeplinit obligațiile de predare a lucrului prevăzute în contract.

Reclamanta  a invocat, cu privire la argumentele instanței de apel, faptul

că s-au analizat elemente de ordin general, care privesc validitatea convenției

dar nu s-a analizat elementul esențial al cauzei, respectiv obligația

vânzătorului nu numai de a preda bunul vândut ci și de a răspunde de acesta..

Tot greșită, consideră reclamanta este și concluzia instanței de apel ,potrivit

căreia o astfel de analiză ar fi prematură.

Și această critică este întemeiată, întrucât instanța de apel nu a examinat

speța prin prisma dispozițiilor art.1313 C.civ,.prin care se dispune că

vânzătorul are două obligații principale, de a preda lucrul și de a răspunde de

dânsul.

Instanța de apel a reținut că lucrul s-a predat fără a avea în vedere că la

data predării autoturismului către cumpărător, un autoturism cu aceleași date

de identificare era dat în urmărire generală prin Interpol, pentru furt.

În aceste condiții, se admite că încă de la încheierea contractului, s-a

încălcat dreptul proprietarului de a dispune liber și absolut de bunul său,

conform art.480 C. civ.

Din coroborarea art.1313 C. civ. cu art.1336 C. civ. și art.480 C.civ., se

ajunge la concluzia că vânzătorul nu a asigurat liniștita posesiune a lucrului

așa cum a reținut corect prima instanță, motiv suficient pentru a atrage răspunderea

vânzătorului.

A susținut reclamanta că instanța de apel s-a limitat la examinarea condițiilor

generale de valabilitate a convenției. Această abordare nu este greșită, numai

că raționamentul și concluzia sunt greșite.

Dacă instanța s-ar fi oprit asupra obiectului actului juridic ar fi observat că

o cerință legală este ca obiectul actului juridic civil să fie licit și moral,

cu alte cuvinte condiția aceasta cere ca acțiunea sau inacțiunea părților

actului juridic civil să fie în concordanță cu legea și morala.

Este evident că această condiție nu este  îndeplinită, astfel că actul

juridic este nul pentru că obiectul este ilicit dar și imoral.

Această concluzie rezultă din probele prezentate și din întreaga derulare a

faptelor necontestate de părțile în proces.

Astfel, nu poate fi contestat faptul că producătorul a pus în circuit două

autoturisme cu aceleași date de identificare, fapt nepermis în comercializarea

acestora. Este, de asemenea necontestată împrejurarea că furtul s-a produs

asupra unui autoturism similar dar cu aceleași caracteristici produs anterior

vânzării autoturismului către reclamanta..

În fine, autoturismul era dat în urmărire generală prin Interpol, .așa încât

liniștita posesie a bunului, cu alte cuvinte, dreptul reclamantei de a dispune

liber de acest bun era primejduit chiar și în România.

Din acest punct de vedere, s-a reținut greșit că o altă condiție a vânzării era

îndeplinită, întrucât bunul se afla în circuitul civil, fără să se observe că

existența acestuia era doar ipotetică în circuitul civil întrucât urma să fie

sechestrat, fiind bun furat.

Dovadă că lucrurile s-au derulat în acest mod este faptul că prin sechestrarea

bunului în  Ungaria, reclamanta a fost lipsită de drepturile asupra

acestuia și se cuvine să fie despăgubită, conform determinării făcută de

expertiză pentru lipsa de folosință a bunului, iar pe de altă parte prin

constatarea nulității actului juridic, reclamantei i se cuvine prețul, așa cum

a reținut corect prima instanță.

Prin introducerea în circuit a două autoturisme, cu aceleași caracteristici,

i-au fost încălcate drepturile cumpărătoarei, devenită proprietară, în sensul

că aceasta a pierdut practic orice stăpânire asupra acestuia și orice

posibilitate de folosință și de posesiune (Hotărârea. Curții Europene din 18

decembrie 1996).

Cu alte cuvinte, reclamanta  nu a beneficiat de protecția proprietății, pe

care o asigură nu numai codul civil dar și art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.

În consecință, față de argumentele expuse, prima instanță a stabilit corect

raporturile juridice dintre părțile în proces, conform art.312 raportat la

art.314 C. proc. civ. și recursul reclamantei a fost admis iar decizia atacată

a fost schimbată, în sensul respingerii apelurilor declarate de  pârâtă și

chematele în garanție .